Pomenirea Sfîntului Cuvios Mucenic Eustratie din Lavra Peşterilor Kievene
Înainte de a se face monah, Sfîntul Eustratie fusese un om foarte bogat care, atins de dragostea lui Hristos, şi-a împărţit toate averile după cuvîntul Lui şi a intrat în Lavra Pecerska, luînd chipul monahicesc. Dar în timpul sălbaticelor atacuri ale polovţilor asupra cetăţii Kievului din anul 1097 după Hristos, mînăstirea a fost jefuită şi mulţi creştini şi monahi au fost omorîţi. Sfîntul Eustratie împreună cu alţi cîţiva credincioşi au fost vînduţi ca robi unui evreu din Cherson.
Acesta îşi bătea joc de credinţa creştină a robilor lui şi încerca prin toate mijloacele să-i facă să se lepede de ea şi să treacă la religia mozaică. Văzînd că nu au nici o scăpare decît moartea, ei toţi s-au sfătuit să nu mai mănînce nimic şi mai degrabă să moară aşa decît să se lepede de Hristos.
Sfîntul Eustratie i-a încurajat, i-a întărit şi i-a binecuvîntat pe credincioşii cei împreună cu dînsul pe această cale pe care cu toţii, inclusiv el, hotărîseră să meargă. Astfel, ei cu toţii au murit de foame, unii după trei zile, alţii după patru, iar alţii după şapte. Fiind obişnuit cu postirile, Sfîntul Eustratie singur a supravieţuit, fiind încă viu după paisprezece zile de postire totală. Sîngerosul evreu, văzînd că pierduse şi banii pe care îi cheltuise cumpărînd robii, s-a răzbunat pe Sfîntul Eustratie, pe care l-a răstignit pe o cruce.
Sfîntul Eustratie s-a rugat lui Dumnezeu de pe acea Cruce, prorocind şi evreului năpraznică şi apropiată moarte. Evreul, înnebunit de ură, a străpuns cu o suliţă trupul celui pironit pe cruce, şi aşa Sfîntul Eustratie şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.
Aruncîndu-i-se trupul în mare, el nu s-a dus la fund, ci a plutit la suprafaţa apei. Minuni mari au început să se facă apoi la Sfintele lui moaşte. La puţin timp după martirizarea acestor creştini din Cherson, între care şi Sfîntul Eustratie, împăratul de la Constantinopol a poruncit ca toţi evreii din Cherson care s-au aflat schingiuitori şi ucigaşi ai creştinilor să fie daţi morţii fără milă.
Aşa şi evreul ucigaş al Sfîntului Eustratie a fost executat prin spânzurătoare, luînd răsplata lui Iuda.
Sfîntul Cuvios Ilarie, Noul Mucenic
Cuviosul Ilarie a fost stareţul mînăstirii Pelekit din Helespont. Plin fiind de Duhul Sfint, el a strălucit ca un soare printre oameni, vindecîndu-i pe ei de boli şi curăţindu-i de duhurile cele necurate.
Acest bărbat dumnezeiesc a luat mai apoi mucenicia în timpul lui Leon Armeanul care pornise din nou prigonirile contra apărătorilor Sfintelor icoane. Împreună cu alţi patruzeci de monahi Cuviosul Ilarie a fost alungat în surghiun la Efes, şi acolo a pierit în temniţă, strămutîndu-se la locaşurile cereşti din Împărăţia lui Hristos la anul 754 de la întrupare.
Sfîntul Cuvios Isihie din Ierusalim
Acest Sfînt Isihie a fost ucenic al Sfîntului Grigorie Teologul, contemporan al Sfîntului Eftimie cel Mare, şi un mare teolog el însuşi.
Minunata carte de dînsul alcătuită, despre trezvia în rugăciune, ar trebui să fie bine cunoscută oricărui creştin. Sfîntul Isihie a adormit cu pace la anul 434 după Hristos.
Pomenirea Sfîntului Mucenic Boyan, Domnul Bulgarilor
Boyan a fost fiul lui Krutogan şi nepotul de frate al lui Grubaş. Boyan L-a mărturisit pe Hristos în timp ce fratele lui Milomir a rămas pe mai departe păgîn.
La porunca lui Milomir, Boyan a fost omorît prin decapitare pentru Sfînta Credinţă Ortodoxă la anul 827 după Hristos.
Pomenirea minunatei întîmplări a ostaşului Taxiotis
Taxiotis a fost un soldat din Cartagina. Toată viaţa lui şi-a petrecut-o în mari şi cumplite păcate, dar în cele din urmă Dumnezeu i-a rînduit mîntuirea, căci el a părăsit viaţa ostăşească şi a început să ducă o viaţă plăcută Lui. Totuşi mai la urmă, aflîndu-se împreună cu soţia lui la proprietatea lor de la marginea oraşului, Taxiotis a căzut în preadesfrînare cu soţia unui ţăran de la moşie.
Imediat după aceea el a fost muşcat de un şarpe şi a murit. Dar după şase ceasuri s-a ridicat viu. De abia în a patra zi de la învierea lui el a putut să vorbească, şi să povestească totul despre vămile văzduhului: cum la vama preacurviei el a fost aruncat într-un hău demonic, şi cum un Înger l-a scăpat de acolo, depunînd mărturie bună pentru el.
Atunci el a fost trimis înapoi în trup, spre a se mai pocăi un scurt timp pentru acest ultim păcat al lui. Taxiotis s-a pocăit timp de patruzeci de zile, mergînd din biserică în biserică, îngenunchind, rugîndu-se, făcînd metanii, plîngînd şi strigînd cu glas mare către oameni păcatul lui şi chinurile care îi aşteaptă în viaţa cealaltă pe păcătoşii care nu s-au pocăit pe pămînt.
El îi ruga cu lacrimi pe oameni să se lase de păcatele lor cît mai au încă timp, şi să plîngă ca să le şteargă Dumnezeu pe cele de ei făcute în trecut. În ziua a patruzecea, cu bucurie, Taxiotis s-a mutat în Împărăţia cea cerească a Domnului Celui îndelung Milostiv.
Cîntare de laudă Iui Taxiotis ostaşul
În toată Cartagina se auzea
Plînsul de pocăinţă al lui Taxiotis.
O chinurile cele cumplite pe care le-a văzut sufletul meu, fraţilor!
O, rău mirositorul hău în care m-am pogorît
Eu, păcătosul!
O cumplitele fiare ale adîncului,
Noroiul şi urletele chinuiţilor!
O, plînsul cel fără lacrimi, vaietele şi ţipetele!
Căci nu şase ceasuri, ci un veac întreg
Mi-a părut mie că locuiesc în duhoarea şi spaima
Închisorii morţii!
Dar un Înger luminos m-a scăpat de acolo.
El m-a ridicat şi m-a dus în apropiere de Cartagina,
Ca întors în trup,
Să-mi pot plînge ultimul meu păcat.
Văzîndu-mi trupul, hoit rău mirositor,
Puterea m-a părăsit, la fel şi bucuria:
O, cum voi intra în această stricăciune!
Cum mă voi îmbrăca din nou
În această coajă putredă - trupul meu cel mort?
Dar oare cum am putut
Atîta vreme, să locuiesc în el,
Sufletul pierzîndu-mi pentru plăcerile
Acestui gunoi?
O Îngere luminos, izbăveşte-mă de astă durere,
Nu mă sili să mă-ntorc
În această carcasă fetidă!
Plînsul meu pe Înger l-a mîniat:
Cel ce în trup păcătuieşte
În trup să se şi pocăiască!
Astfel grăi cu asprime Îngerul,
Apoi mă întrebă, poruncitor:
Intra-vei în trupul tău din nou,
Sau mai bine-n iad vrei a te-ntoarce? Alege!
Auzind iar de groaznicul iad,
În trupul meu cel puturos din nou
Cu silă, dar grabnic, am hotărît să mă-ntorc.
Căci zile patruzeci mi se dăduseră
Spre a mă pocăi,
Şi pildă să le fiu tuturor
Celor ce vor voi s-asculte.
Pocăiţi-vă, fraţilor, pocăiţi-vă!
Nu vă mai împleticiţi mereu către iad!
Pocăiţi-vă grabnic, pocăiţi-vă!
Căci acolo nimeni nu va mai putea!
Eu, Taxiotis, cele ce am văzut vă vestesc,
Cumplită-i duhoarea morţii
În care s-a pogorît sufletul meu!
Cugetare
Grăind despre Gheorghie, frumosul tînăr de douăzeci de ani care, în pofida frumuseţii şi tinereţii lui şi a traiului desfătat în slava cea deşartă a lumii - a lăsat toate şi a început să alerge pe calea mîntuirii, Sfîntul Simeon Noul Teolog zicea: Vezi cum nici tinereţea şi frumuseţea nu împiedică mîntuirea, precum nici bătrîneţea nu o ajută atunci cînd lipseşte raţiunea şi frica de Dumnezeu?
Căci ce la împiedicat pe tînărul Apostol loan, Ucenicul cel iubit, să-L urmeze pe Hristos? Şi ce le-a folosit bătrîneţea lor căpeteniilor lui Israil celor cu minţi oarbe, care din pricina orbirii lor pline de ură L-au osîndit pe Făcătorul lumii şi omului la moarte, pe însuşi Dumnezeu? Tinereţea niciodată nu va putea împiedica nici în zilele noastre pe tineri să-L iubească pe Hristos, Cel Care l-a făcut pe om din iubire.
Iar vîrsta nu le este de folos sufletelor celor otrăvite de ura faţă de Dumnezeu. Căci tinereţea sau bătrîneţea trupului nu este decît ca o haină pentru suflet, care poate fi nouă sau veche. Oricare din aceste haine poate îmbrăca un suflet care este fie sănătos, fie bolnav. Iar scopul nostru este ca sufletul să fie sănătos şi curat.
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Care moare:
Să luăm aminte la cum toată zidirea s-a cutremurat cînd El Şi-a dat duhul Său, parcă strigînd cu glas mare nedreptatea ucigaşă a neamului omenesc;
Să luăm aminte la cutremurul mare de pămînt, la întunecarea soarelui, la spargerea stîncilor, la ruperea catapetesmei templului, şi la deschiderea mormintelor din care au ieşit vii cei cunoscuţi că muriseră demult.
Predică despre îngrozirea zidirii la moartea lui Hristos
Şi iată, catapeteasma templului s-a sfîşiat în două de sus pînă jos, şi pămîntul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale Sfinţilor adormiţi s-au sculat (Matei 27:51-52).
O grozavă mustrare a viilor! Căci pînă şi zidirea cea nesimţitoare L-a cunoscut şi recunoscut pe El ca Dumnezeu, în timp ce oamenii nu au voit să-L cunoască! Toate cele fără grai au strigat cu glas tare, fiecare în modul ei, şi pe limba sa! Căci pămîntul se cutremură - iată graiul lui! Soarele îşi acoperă lumina - iată graiul şi al lui. Toată zidirea strigă de mînie în graiul fiecărui element al ei.
Toată zidirea se supune Lui, precum oarecînd lui Adam în Rai, căci toată zidirea î-L recunoaşte pe El drept Stăpîn, aşa cum L-a recunoscut odinioară pe Adam în Rai. Cum anume L-a cunoscut zidirea, şi cum anume s-a făcut că I s-a supus, nu ştim, căci aceasta este o taină de nepătruns pentru noi. Credem că este vreun instinct interior al zidirii necugetătoare, care se află în ea de la Cuvîntul lui Dumnezeu Care a creat-o.
Căci iată, acest instinct al zidirii iraţionale este de mii de ori mai raţional decît raţiunea omului cînd aceasta este întunecată de păcat! Căci dintre toate lucrurile care există nimic nu este mai orb decît mintea omului care este întunecată de păcat. Căci nu numai că omul nu vede lucrurile care au fost create anume ca el să le vadă, dar în mod pervers, el vede tocmai ceea ce este contrar firii, contrar lui Dumnezeu, contrar adevărului.
Acestea se pot numi trepte ale orbirii de dincolo de orbire; acestea sînt numerele de sub nivelul lui zero. Acesta este omul care se află mai jos decît zidirea, mai jos decît regnurile animal, vegetal sau mineral. Căci atunci cînd mai marii preoţilor din Israil nu L-au recunoscut pe El ca Dumnezeu, furtunile şi vînturile L-au recunoscut; plantele şi animalele L-au recunoscut; mările, rîurile, pămîntul, pietrele, stelele, soarele, şi chiar diavolii din iad L-au recunoscut pe El! O cu cîtă ruşine se acoperă omenirea!
Pămîntul s-a cutremurat, stîncile s-au despicat, soarele şi-a oprit razele lui, toate arătîndu-şi prin aceasta şi tristeţea, şi mînia. Toată zidirea a plîns de durerea Fiului lui Dumnezeu, de ale Cărui dureri bătrînii, căpeteniile lui Israil, se bucurau. Mînie, durere şi spaimă! Întreaga zidire s-a înspăimîntat să vadă moartea Celui Care i-a zis: Ridică-te din nimic, trăieşte, şi te bucură! Parcă ar fi voit să zică această zidire, cu plînsul ei: Cu cine vom mai rămîne noi acum, cine ne va mai susţine, dacă Ziditorul nostru Şi-a dat Sfîntul Lui suflet?
O, fraţilor, să ne ruşinăm de mustrarea zidirii, de durerea ei şi de spaima ei cînd a văzut moartea Mîntuitorului! Cu pocăinţă să strigăm înaintea Domnului, a Biruitorului: lartă-ne Doamne, Dumnezeul nostru Multmilostive, căci în adevăr pururi păcătuim înaintea Ta şi Te mîniem pe Tine, niciodată cunoscînd ceea ce facem! Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.