Sfîntă Matrona a fost o copilă săracă şi orfană, roabă în casa unei evreice cu rău suflet, din Tesalonic. Aceasta neîncetat îşi bătea joc de credinţa Matronei, şi neîncetat căuta toate mijloacele pentru a o face să se lepede de Hristos şi să meargă împreună cu ea la sinagogă.

Dar blînda şi tăcuta Matrona la toată această prigoană nu zicea nimic, ci o slujea mai departe pe stăpîna ei fără greşeală, în taină însă ea se ruga lui Hristos Dumnezeu. Odată evreica a descoperit că Matrona merge la Biserica lui Hristos în taină şi fără ştirea ei.

Ea a început să o întrebe cu sălbăticie pe Matrona cum a îndrăznit să meargă la Biserică iar nu la sinagogă? La aceasta Matrona a răspuns, pentru că Dumnezeu trăieşte în Biserica Creştină, iar de sinagoga evreilor, El S-a depărtat. Scoasă din minţi de furie la acest răspuns curajos, evreica a încuiat-o pe Matrona într-un loc întunecos, a legat-o de mîini şi a lăsat-o fără mîncare.

Şezînd în genunchi la rugăciune şi slăvind pe Dumnezeu, legăturile au căzut de la mîinile ei prin puterea lui Dumnezeu. După aceasta Matrona a mai fost încuiată şi înfometată încă de două ori. A doua oară, de foame, ea a şi murit. Această rea evreică a luat trupul roabei ce o omorîse cu foamea şi l-a aruncat în prăpastie, de la un loc înalt al casei ei.

Creştinii au luat trupul fetei muceniţe şi l-au îngropat cu cinste. Episcopul cetăţii, Alexandru, aflînd că la mormîntul muceniţei Matrona se fac mari minuni, a ridicat o Sfîntă Biserică deasupra lui. Evreica cea rea şi-a primit răsplata cuvenită de la Dumnezeu, căci ea a alunecat, a căzut şi s-a zdrobit de moarte din chiar locul casei ei din care a aruncat în prăpastie trupul Matronei.

Sfintul Cuvios loan pînă la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani a fost tăietor de lemne. După aceea, mînat de setea neostoită de rugăciune, el s-a retras în pustie unde a trăit pînă la sfîrşitul vieţii, care i-a venit la vîrsta de nouăzeci de ani. Acest Cuvios a trăit ca un Înger în trup.

El cunoştea inimile oamenilor care veneau la el pentru sfat, ştiindu-le mai dinainte numele, dorinţele şi gîndurile. El i-a prorocit împăratului Teodosie în ce fel vor sfîrşi războaiele lui. El a prorocit generalilor, monahilor, şi tuturor celor cărora le era de trebuinţă să ştie cele ascunse din întunericul viitorului lor. Un mare prinţ l-a rugat odată să primească să stea de vorbă cu soţia lui, care dorea cu ardoare să-l vadă.

Dar Sfîntul nu dorea întîlnirile cele din dorinţă deşartă ale oamenilor. Şi atunci, ca mîngîiere, s-a înfăţişat în vis femeii, arătîndu-i chipul în care este. Femeia atunci a descris înfăţişarea Sfîntului bărbatului ei, care i-a confirmat că într-adevăr aşa este chipul Sfîntului.

Pe toţi cei care îl cercetau fără vicleşug la inimă el îi învăţa că începutul vieţii celei fericite este dobîndirea smereniei, dîndu-le din belşug pilde a cît de pierzătoare de suflet este trufia şi slava deşartă, cea care pe mulţi i-a prăbuşit de la mari înălţimi duhovniceşti, în mari păcate şi chiar în moarte.

Acest Sfînt a îndurat mari războaie din partea diavolilor. Satan i s-a înfăţişat ca înger de lumină, înconjurat de miriade de diavoli la fel de strălucitori, care îl sileau să se închine lui satan, înfâţişîndu-i-l ca pe Hristos. Dar loan a răspuns cu înţelepciune: Eu Domnului meu Hristos mă închin în fiecare zi.

Dacă acesta ar fi El, nu mi-ar cere să cad şi să mă închin lui, cînd eu deja mă închin Lui. În urma acestor cuvinte puterile satanice s-au risipit ca un fum puturos. Sfîntul Cuvios loan a adormit cu pace, îngenuncheat la rugăciune, în anul al nouăzecilea al vieţii sale.

Sfîntul Pafnutie a fost ucenic al Sfîntului Atanasie cel Mare. Prin sfinţenia vieţii lui Sfîntul Pafnutie a întors pre mulţi păcătoşi la calea pocăinţei şi a mîntuirii.

Aşa a fost Sfînta Taisia, care se pomeneşte la 8 octombrie, şi care mai înainte a fost desfrînată. Sfîntul Cuvios Pafnutie a fost Înger pămîntesc şi om ceresc. El a adormit cu pace la sfirşitul veacului al patrulea.

Al smereniei dascăl, Sfîntul loan

Cel cu duhul văzător,

Cu lacrimi de bucurie despre smerenie învaţă:

Copiilor ai mei iubiţi, şi drept-credincioşi,

Cu cit mai mult smerenia dobîndiţi

Cu atît mai plăcuţi lui Dumnzeu îi sînteţi.

Fără smerenie nevoinţa

Nimic nu este.

Căci nevoitorul trufaş

Diavolului dă sufletul său.

Să ne golim sufletul de mîndrie

Şi atunci Dumnezeu va locui în el.

Decît Domnul cine poate fi mai smerit?

Iată El în inima nimănui nu Se impune cu sila.

El tainic şi smerit, nevăzut, fără zgomot,

Însuşi conduce lumea.

De aceea cei slabi la minte cred

Că El nici nu există.

La fel ar crede ei şi despre vînt,

De n-ar sufla cu putere, de n-ar mătura totul în cale.

Cel smerit pre sine pururi se ceartă,

Şi se prihăneşte.

Unuia ca acesta să dobîndească virtuţi

Nu-i este greu.

Smerenia mai mare este decît sărăcia cu duhul.

Aceasta este a Mîntuitorului învăţătură:

În voi nu vă încredeţi,

Ci toată nădejdea

Să o aveţi la Dumnezeu.

Aceasta este Sfînta smerenie.

Oricine o calcă

Întuneric îşi grămădeşte sufletului lui.

Şi pierire.

Sfinţii cu toţii într-un gînd mărturisesc:

Fără smerenie mare, nici un suflet nu este mîntuit!

Voios este pururi smeritul, căci Domnul întru el domneşte.

O copii ai mei iubiţi,

Fiţi smeriţi şi mîntuiţi veţi fi!

Curăţie nu se află în cel care gîndeşte răul, zice Sfîntul Simeon Noul Teolog, şi adaugă: Cum s-ar afla o inimă curată în acela care pururi o murdăreşte cu gînduri necurate, precum praful murdăreşte oglinda? Vedem noi oare aşadar marea înălţime a creştinismului care stă atît de sus faţă de toate credinţele şi sofisticăriile filozofiilor lumeşti? Căci iată, creştinismul ne învaţă că fie numai dacă am gîndit răul, chiar dacă nu l-am şi făcut, vinovaţi sîntem faţă de poruncile Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi faţă de sufletul nostru.

Căci pe Domnul î-L întristăm şi pe sufletul nostru îl pierdem. A fi Creştin în adevăratul înţeles al cuvîntului înseamnă să investeşti enorm în lupta permanentă de curăţire a sinelui de gîndurile cele necurate ale inimii şi minţii.

Dar oare ce fel de efort, ce fel de luptă este aceasta? Există studii scrise şi amănunţite despre această mare luptă, adevărat război, care în zilele noastre le rămîn total necunoscute din nefericire, chiar creştinilor.

Ele conţin însăşi experienţa vieţii mulţimilor de Sfinţi şi Sfinte care s-au nevoit şi au biruit în acest răzoi nevăzut al vieţii. Căci acesta a fost scopul mulţimii de Sfinţi nevoitori, sihastri şi zăvoriţi, bărbaţi şi femei, de-a lungul veacurilor: curăţirea sinelui de patimi, care-şi au începutul în gîndurile necurate ale inimii şi minţii.

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Cel omorît prin răstignire:

La cum Cel Care a înviat oameni din morţi zace mort, spînzurat pe lemnul Crucii;

La cum El a murit pentru noi, astfel încît să cîştige pentru noi viaţa, şi din belşug să o cîştige, şi astfel încît să ne arate nouă adevărul despre nemurire, şi îmbelşugat să ni-l arate.

Şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi Preoţi, şi vor împărăţi pe pământ (Apocalipsa 5:10).

Stăpînul Hristos Iisus voieşte ca pe toţi oamenii să-i facă asemenea Sieşi. Ca Fiu al lui Dumnezeu, El voieşte ca toţi oamenii să devină prin înfierea harului fii ai lui Dumnezeu. Ca Împărat, El voieşte ca ei să fie împreună-împăraţi cu El. Ca Mare Arhiereu, El doreşte ca ei să fie împreună-ierei (Preoţi) cu El. Ca Atotputernic, El doreşte să-Şi împărtăşească cu ei puterea.

Ca Veşnic, El doreşte să împărtăşească cu ei veşnicia nemuririi. Ca Sfînt, El doreşte să împărtăşească împreună cu ei sfinţenia. Ca înviat din morţi, el doreşte ca toţi să fie copii ai învierii. Acestea le-a dorit şi le doreşte Domnul, şi pentru acestea S-a coborît El pe pămînt: ca să despartă pe omul cel de El zidit după Chipul Lui de animalele necuvîntătoare, şi să-l înalţe deasupra vieţii animale, la demnitatea de împărat peste zidirea Lui văzută, demnitate pe care Adam a avut-o mai întîi în Rai, înainte de cădere. Pentru acest plan al Lui, pentru dragostea Lui pentru neamul omenesc cel nenorocit, bătrînii evreilor L-au dat morţii prin răstignirea pe cruce.

Dar El chiar şi de la numiţi creştini culege pînă astăzi spinii nerecunoştinţei şi strîmbei lor înţelegeri. Căci nerecunoscători faţă de El ne arătăm şi lipsiţi de înţelegere ori de cîte ori călcăm în picioare, cu ştiinţă şi fără ştiinţă, poruncile Lui. Cu fiecare păcat al lui, păcătosul î-I împleteşte Mîntuitorului noi şi noi cununi de spini pe care le îndeasă pe Sfîntul Lui Cap.

Dar oare cînd ne-a făcut El nouă vreun rău, ca să-I îndesăm noi mereu pe Cap cununile spinilor păcatelor noastre?! Oare cînd a gîndit El vreodată rău despre noi, de-I răsplătim cu răul păcatelor noastre? Iată El S-a pogorît pînă în groapa fetidă în care ne-am obişnuit să trăim împreună cu şerpii şi cu scorpionii, şi pe care uneori în nebunia noastră o numim cu mulţumire comfort, nevăzînd că e putredă şi de puţină vreme; şi ne-a smuls din ea, ducîndu-ne la înălţimea luminii şi a nemuririi Împărăţiei Sale. El voieşte să ne facă pe noi Preoţi şi împăraţi în veac, iar noi lovim Mîna Lui şi ne întoarcem în groapa noastră puturoasă, plină de şerpi şi de scorpii.

O, fraţilor, destul, destul şi preadestul cu această umilire a Lui şi omorîre desăvîrşită a noastră! Să nu mai lovim, ci să apucăm cu nădejde şi cu dragoste Mîna Lui mîntuitoare şi să-L urmăm pre El oriunde va merge, căci El binele nostru cel mai mare îl voieşte.

El binele nostru cel mai mare îl lucrează. Pentru binele nostru cel mai mare El, Nemuritorul, morţii S-a dat. El este Singurul nostru Prieten niciodată schimbător. Lui I se cuvine slava şi mulţumita în veci, Amin.