Acest Sfînt Vasile a luat mucenicia de la arieni, în timpul împărăţiei lui Constanţius. El era un om cunoscut tuturor pentru rîvna cu care apăra Ortodoxia şi cu care îşi punea viaţa pentru turma cea cuvîntătoare lui încredinţată, în cetatea Ancirei. Suindu-se apoi la rîndul lui pe tronul imperial, urmaşul lui Constanţius, Iulian apostatul, a început să-i prigonească sălbatic pe creştinii ortodocşi.

Cum Sfîntul Sfinţit Vasile mustra ticăloşia lui pe faţă şi îşi întărea turma şi poporul în Sfînta credinţă, el a fost aruncat în temniţă. Venind Iulian la Ancira, Sfîntul Vasile a fost adus în faţa lui. Împăratul a încercat să-l convingă pe Sfînt să se lepede de credinţa lui în Hristos, ademenindu-l cu onoruri şi bogăţii. Sfîntul Vasile însă i-a răspuns: Eu în Hristos al meu cred, pe Care tu î-L lepezi pe cînd El ţi-a încredinţat ţie împărăţia aceasta pămîntească; de aceea va fi luată ea de la tine, foarte curînd.

Au nu ai ruşine de Sfîntul Altar sub care ţi-ai scăpat viaţa din mîinile celor care voiau să te omoare, pe cînd erai copil de opt ani? De aceea iată, îndată îţi va fi ţie răpită această împărăţie lumească iar trupul tău nu va cunoaşte îngropare după ce vei fi pierit cu sunet, căci în chinuri mari vei avea să-ţi lepezi necuratul tău suflet.

Iulian s-a umplut de furie şi de ură mai mare la auzul acestor cuvinte şi a poruncit ca în fiecare zi să se jupuiască de pe trupul Sfîntului cîte şapte fîşii de piele. Aşa au făcut chinuitorii timp de mai multe zile. Fiind din nou adus înaintea împăratului, Sfîntul Vasile a apucat cu mîinile lui una din aceste fîşii şi a aruncat-o în faţa păgînului împărat, strigîndu-i: Apucă şi mănîncă, luliane, căci dulce îţi este ţie acest fel de hrană, iar mie Hristos îmi este Viaţa! Vestea acestei fapte a mucenicului a răsunat în toate cetăţile împărăţiei.

Văzînd aceasta Iulian de ruşine a părăsit Ancira şi a plecat la Antiohia. Torţionarii au continuat mai departe să-l chinuiască pe mucenic cu fiare înroşite în foc, pînă cînd el şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, pentru Care a luat mucenicia la anul 363 după Hristos.

Drosida a fost fiica împăratului Traian. Ea a fost prinsă noaptea, împreună cu alte cinci femei, pe cînd adunau trupurile mucenicilor celor chinuiţi şi omorîţi pentru Hristos. Pentru aceasta ea a fost bătută sălbatic şi desfigurată chiar de tatăl ei, împăratul.

Cele cinci femei au fost torturate cumplit iar la urmă aruncate într-o baie de cupru topit, unde şi-au dat sufletele în mîna lui Dumnezeu. Drosida însă a rămas sub paza strictă a gărzilor împăratului. Ea însă a reuşit să scape de la palat şi s-a botezat singură într-un rîu. După opt zile şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.

Acest Sfînt Eftimie s-a născut în satul Dimiţana din Peloponez. Copil fiind, el a dus viaţa creştină în care fusese botezat şi crescut, dar mai tîrziu a trecut în România unde s-a dedat unei vieţi de mari desfrînări. În acest trai desfrânat petrecînd, duhul necurat i-a pus în gînd să se facă musulman, ceea ce Eftimie a şi făcut. Dar imediat după aceea o cumplită mustrare de conştiinţă a pus stăpînire pe el.

El s-a întors iar la Sfînta Credinţă şi a plecat la Sfîntul Munte Athos, unde s-a tuns monah. Cu binecuvîntarea părintelui lui duhovnicesc el a călătorit la Constantinopol unde a reuşit să pătrundă pînă la marele Vizir. Ajungînd în faţa lui, Eftimie a început să-şi facă semnul Sfintei Cruci, să-L laude pe Hristos şi să lepede credinţa musulmană înaintea feţei Vizirului.

După chinuri şi torturi prelungite el a fost omorît prin decapitare la Duminica Floriilor, în ziua de 22 martie a anului 1814. La moaştele lui nu au întîrziat să se facă minuni. Sfîntul lui cap se păstrează în Mînăstirea rusească a Sfîntului Pantelimon din Sfîntul Munte Athos.

Aşa a luat mucenicia acest tînăr de douăzeci de ani care, murind mai întîi lui Hristos, a murit mai apoi pentru El.

Pescar minunat eşti Tu, Stăpîne Hristoase, și în toată lumea năvoadele Tale întinzi,

Perle curate pescuind din adîncuri, tainic este năvodul Tău, împletit de Duhul,

Ţesut cu iubire crescută din lacrimi,

De către mîini îngereşti,

Pururea şi pretutindeni spre Tine ridicate.

Toţi aceia pe care mame i-au născut şi crescut în Duhul,

Toate sufletele curate din toate cotloanele lumii,

Toate pescuite sînt de Sfîntul Tău năvod,

Toate în mătasea lui se regăsesc.

Cînd pe el din marea vieţii îl vei ridica,

La fund nimic nu va mai rămîne,

Decît noroiul.

O Pescare Minunate Doamne, de perle de mult preţ,

Şi noi păcătoşii odată perle curate am fost!

Şi iată, acum sîntem căzuţi de la Scaunul

Dumnezeirii Tale.

Pe fundul mării zăcem,

Acoperiţi de noroi.

Ţie ne rugăm, Sfîntul Tău năvod să ne cuprindă,

Şi astfel şi noi, de la strălucirea Feţei Tale,

Vom lumina ca stelele.

Chinuit pe Cruce fiind, Mîntuitorul Hristos pe chinuitorii Lui cei preapăcătoşi nu-i osîndea, ci iertare pentru ei cerea înaintea Tatălui Celui ceresc, zicînd: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23:34).

Să nu osîndim aşadar nici noi pe nimeni, aşa ca nici noi să nu cădem sub osîndă. Căci nimeni nu poate fi sigur că nu i se va întîmpla să păcătuiască chiar înaintea morţii în acelaşi fel pe care l-a osîndit odată la fratele lui. Sfîntul Atanasie din Sinai zice: Chiar dacă vezi pe cineva păcătuind, nu-l osîndi, căci nu ştii ce sfîrşit va avea viaţa lui.

Tîlharul răstignit la dreapta Mîntuitorului, care adînc păcătuise, a intrat în Rai, pe cînd Iuda cel care fusese apostol ales, a intrat în iad. Chiar dacă şi vezi pe cineva păcătuind, ţine minte că faptele lui bune nu i le poţi vedea.

Căci mulţi sînt aceia care au păcătuit pe faţă şi s-au pocăit în ascuns; păcatele lor noi le-am putut vedea, căci vădite au fost, dar faptele lor bune nu, căci s-au făcut în ascuns. De aceea, fraţilor, să nu judecăm pe nimeni, ca nici noi să nu fim judecaţi.

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Cel răstignit pe Cruce:

La nesfîrşita Lui întristare pentru neamul omenesc cel orbit de păcat;

La cum, pe Cruce fiind răstignit, gîndul lui merge mai mult la Tatăl cel Ceresc decît la Sine;

La cum, pe Cruce fiind răstignit, gîndul lui merge mai mult la omenire decît la Sine;

La cum, pe Cruce fiind răstignit, El are certitudinea Biruinţei şi învierii Sale.

Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lîna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului (Apocalipsa, 1:14).

Aşa L-a văzut Sfîntul loan Teologul pe Mîntuitorul, după slăvita Lui Biruinţă şi înviere, el care îl văzuse şi mai înainte cu ochii cei trupeşti, el care a fost mereu văzător de Dumnezeu. El L-a văzut ca pe Fiul Omului, îmbrăcat într-un strai lung, încins cu un brîu de aur, avînd şapte stele în mîna Lui dreaptă, iar Faţa Lui strălucind ca soarele cînd străluceşte în puterea lui (Apocalipsa, 1:16).

Iată puterea şi slava cu care i s-a înfăţişat Domnul în vedenie lui loan, El Care pe Cruce era fără strălucire şi fără chip, şi Care părea cel mai neputincios dintre toţi fiii oamenilor tuturor celor care treceau pe acolo şi clătinau din capete. Dar de ce era părul capului lui alb ca lîna albă şi ca zăpada? Au nu de abia împlinise Domnul treizeci şi trei de ani cînd a fost răstignit de oameni? De unde dar părul cel alb? Au nu arată acesta vîrsta bătrîneţelor? Cu adevărat aceasta arată, dar atunci cînd este vorba de oameni muritori; dar atunci cînd este vorba de Hristos în Slavă, capul cel alb cu pletele albe ca zăpada arată mai mult decît vîrsta bătrîneţelor: el arată veşnicia, şi anume, veşnicia tinereţii! Căci bătrîneţea este a trecutului, pe cînd tinereţea, a viitorului care va să fie.

Mai mult, au nu este El oare atît bătrîneţea încuviinţată a înţelepciunii cît şi tinereţea cea veşnică? Căci mai mult decît tot ceea ce a fost în timp şi este de-a lungul timpului, Hristos este mai ales veşnicia cea în afară de orice timp. Dar de ce erau ochii Lui ca para focului? Pentru că El este Atotvăzător.

De lumina soarelui multe feluri de lucruri se pot ascunde, dar nimic nu poate sta ascuns Ochilor Lui, fie din ceruri, sau de pe pămînt, sau dedesubt. Firele zidirii toate sînt limpezi înaintea Ochilor Lui; El vede atomii pietrei, şi fiecare picătură de apă din mare; el vede atomii aerului şi toate dorinţele şi doririle fiecărui suflet de El zidit. El este Unul şi acelaşi şi ca nimeni altul; El este Cel Care din iubire pentru rasa omenească a venit pe pămînt, S-a îmbrăcat în trup muritor şi a suferit cu el, a fost batjocorit şi scuipat de necredincioşi.

El este nimeni altul decît Chiar Acela Care a stat spînzurat pe Cruce, fără frumuseţe şi fără chip, a stat spînzurat împreună cu cei fără de lege, şi a fost îngropat ca un mort de losif şi Nicodim.

O fraţilor, cît de înfricoşător lucru este să gîndim la ce Oaspete măreţ şi maiestuos a avut pămîntul! Dar şi mai înspăimîntător lucru este să ne gîndim împotriva Cui şi-a ridicat mîinile ei ucigaşe o omenire bolnavă mintal! O Preaslăvite Doamne, iartă-ne nouă păcatele noastre şi pomeneşte-ne pre noi cînd vei veni întru Împărăţia Ta! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.