Sfîntul Chiril s-a născut la Ierusalim în anul 315 după Hristos, în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, şi a murit în anul 386 după Hristos, în timpul domniei împăratului Teodosie cel Mare. El a fost hirotonit Preot la vîrsta de treizeci şi unu de ani, la anul 346, fiind uns patriarh al Ierusalimului după adormirea fericitului întru pomenire Maxim patru ani mai tîrziu, în 350.

El a fost de trei ori scos din scaunul său şi alungat în exil pînă cînd, la sfîrşit, sub domnia lui Teodosie, el a fost repus la cîrma Bisericii Ierusalimului şi a mai trăit opt ani cu pace înainte de a se înfăţişa înaintea Împăratului Hristos.

El a avut de dus două lupte grele în viaţa lui: una împotriva ereticilor arieni care deveniseră foarte puternici în timpul domniei lui Constanţius, fiul Marelui Constantin, iar cealaltă împotriva evreilor care, în timpul lui Iulian Apostatul, nepotul marelui Constantin, aveau mari privilegii şi puteri. În timpul dominaţiei ariene şi în ziua Sfintei Cincizecimi, deasupra Ierusalimului şi muntelui Măslinilor a apărut pe cer semnul Sfintei Cruci, mai stălucitor decît soarele, în ceasul al nouălea al dimineţii, şi a rămas aşa preţ de mai multe ceasuri. În legătură cu această minune, văzută cu ochii lor de toţi locuitorii Ierusalimului, s-a făcut o scrisoare către împăratul Constanţius, care a ajutat mult la restabilirea Ortodoxiei şi învingerea ereticilor.

În timpul domniei apostatului a mai apărut şi alt semn. Ca să-i umilească pe creştini Iulian i-a convins pe evrei să înceapă să-şi clădească Templul lui Solomon. Sfîntul Chirii s-a rugat lui Dumnezeu ca un aşa lucru să nu se întîmple. Astfel un cutremur înfricoşat a distrus cu desăvîrşire tot ceea ce tocmai se apucaseră să zidească evreii.

Dar ei au început din nou construcţia. Şi iarăşi un cutremur şi mai înfricoşat a dărîmat nu doar ceea se ridicase de la suprafaţa pămîntului în sus, dar chiar şi străvechile ziduri de sub pămînt, care slujeau ca temelie noilor zidiri. Aşa s-au împlinit cuvintele Mîntuitorului Care a zis: Nu va rămîne piatră pe piatră care să nu se risipească (Marcu 13:2), şi vor veni zile cînd din cele ce vedeţi nu va rămîne piatră pe piatră care să nu se risipească (Luca 21:6).

Printre multele scrieri ale acestui Sfînt Părinte se numără cuvîntăriîe catehetice, o lucrare de prim ordin care pînă în ziua de astăzi confirmă credinţa şi practica Sfintei noastre Ortodoxii. Sfîntul Chirii a fost un arhiereu fără seamăn şi un mare ascet.

El era blînd şi smerit, cu trupul uscat de postiri, cu chipul palid. După o viaţă de mari, înalte şi Sfinte nevoinţe întru apărarea Credinţei Ortodoxe, Sfîntul Arhipăstor al Ierusalimului, Chirii, s-a strămutat la locaşurile cele cereşti, în curţile veşnice ale Împăratului Slavei.

Sfîntul Anania s-a născut la Calcedon. El era un om mic de statură, precum şi odinioară Zaheu, dar mare cu duhul şi cu credinţa. El s-a retras din lume la vîrsta de cincisprezece ani şi s-a sălăşluit într-o colibă lîngă rîul Eufrat, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lui, mai întîi împreună cu Sfîntul său povăţuitor Mayum, iar după moartea acestuia, singur.

Cu Harul lui Dumnezeu şi prin arzătoare rugăciune, el a făcut să se umple cu ape un puţ uscat, a vindecat felurite boli ale oamenilor şi a îmblînzit fiare sălbatice. Un leu astfel domesticit îl însoţea oriunde mergea, slujindu-l mereu şi în multe feluri. Sfîntul Cuvios Anania vedea cele viitoare. Cînd stîlpnicul Pion a fost atacat şi bătut fără milă de tîlhari, lucru care s-a întîmplat la distanţă mare faţă de locul unde se afla Cuviosul Anania, el s-a hotărît să coboare de pe stîlpul său şi să meargă să se plîngă judecătorilor.

Cuviosul Anania însă a desluşit cu duhul, de departe, starea sufletească a nevoitorului Pion şi intenţia lui şi i-a trimis o scrisoare prin leul lui care îi slujea în toate. În acea scrisoare Sfîntul îi scria nevoitorului să renunţe la ceea ce voia să facă, să-i ierte pe răufăcători şi să-şi continue mai departe nevoinţa.

Blîndeţea şi dragostea cuviosului nu se pot descrie în cuvinte. Episcopul Neo-Cezareii i-a trimis în dar un măgăruş care să-l ajute la căratul apei, pe care Sfîntul bătrîn şi-o căra de la rîul care se afla departe, dar Sfîntul a dăruit mai departe măgăruşul unui om sărman care i s-a plîns de sărăcia lui.

Arhiereul cînd a auzit aceasta i-a trimis alt măgăruş, dar şi pe acesta sfîntul l-a dăruit în acelaşi fel. Atunci arhiereul i-a trimis al treilea măgăruş, dar i-a poruncit bătrînului că pe acesta trebuia nu numai să-l folosească la căratul apei, dar şi să vadă de el să nu se piardă, spre a-l putea întoarce înapoi la un timp anume. Înaintea ceasului morţii sale Sfîntul Anania i-a văzut apropiindu-se de el pe Moise, pe Aaron şi pe Cuviosul Or, care i-au zis: Anania, Domnul te cheamă, ridică-te şi vino cu noi.

El a descoperit aceasta ucenicilor săi şi s-a înfăţişat cu sufletul înaintea lui Dumnezeu, pe Care L-a slujit cu credinţă. Sfîntul Cuvios Anania a părăsit această lume pe cînd era în vîrsta de una sută şi zece ani.

În faţa Sfîntului Altar

Ard candele mici şi mari,

Dar înaintea lui Dumnezeu

Lumina lor este una.

Sfinţii mari

Precum şi cei mici

De acelaşi foc dumnezeiesc

Au fost cuprinşi.

Înaintea Feţei Celui Preaînalt

Sfîntul Chiril

Arde ca o candelă mare,

Prealuminoasă,

Şi stîlp de foc

În Preasfînta Biserică a lui Hristos

El este.

El Sfînta Credinţă o a tîlcuit şi întărit,

Iar învăţătura cea cu cuvîntul

Cu fapta veiţii lui o a pecetluit.

Cuvîntul său plin de Duhul era,

Iar vieţuirea,

Lumină a focului celui de sus.

Pe Arie l-a ruşinat

Şi pe Iulian l-a sfărîmat,

Şi multor suflete zăcînd de boală

Balsam pe rană le-a fost.

În tot Cuvîntul Domnului el

Tare şi neclintit a crezut,

De aceea cuvîntul lui era

Ca aurul cel mai curat,

Şi astfel rămîne pînă azi.

El pe cei slabi şi puţini la suflet

Î-i întăreşte,

Umplînd de bucurie inimile

Dreptcredincioşilor creştini.

De aceea Biserica pe Sfîntul Arhiereu Chirii

Î-I preaslăveşte,

Şi pomeneşte numele lui

Din veac pînă în veac.

Există oameni răi şi pizmaşi care cred că Hristos este mare doar datorită trecerii timpului, că adică în timpul vieţii Lui El nu ar fi fost mare, ci măreţia Şi-a cîştigat-o de abia în veacurile mai tîrzii. Dar această idee falsă poate fi spulberată uşor. Iată ce scrie Sfîntul Chiril al Ierusalimului despre Mîntuitorul Hristos: Acesta este Cel Care este şi Cel Care a fost, El este de o fiinţă cu Tatăl, El este Unul Născut, El este împreună şezător pe Tronul Slavei, El este egal în putere cu Tatăl şi cu Duhul, El este Atotputernic, El este fără de început, El este necreat, neschimbat, negrăit, nevăzut, necuprins, nemăsurat, de neînţeles cu mintea. El este Strălucirea slavei Tatălui (Evrei 1:3).

El este Făcătorul fiinţei tuturor celor create. El este Lumină din Lumină, Care străluceşte din sînul Tatălui. El este Domnul domnilor şi Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Care ne dă nouă cunoştinţă despre Sine, că acesta este Dumnezeu, Dumnezeul nostru în veac şi în veacul veacului (Ps. 47:13). El este izvorul vieţii (Ps. 35:9) ce izvorăşte de Tatăl, Izvorul vieţii.

El este Rîul lui Dumnezeu (Ps. 45:4), Carele de la Tatăl Cel nemărginit porneşte dar de El nicicînd nu Se desparte. El este Vistieria bunătăţilor veşnice şi nesfîrşite ale Tatălui. El este Apa cea Vie (loan 4:14) care dă viaţă lumii. El este Lumina Necreată născută dar nedespărţită de întîiul Soare. El este Dumnezeu Cuvîntul (loan 1:1), Care cu Cuvîntul a adus din nefiinţă la fiinţă toate cîte sînt.

Acesta este Cel Care ne-a făcut pe noi după chipul şi asemănarea Sa, iar mai apoi S-a făcut însuşi om asemenea nouă; om, dar în acelaşi timp şi Dumnezeu. Chiar şi astăzi, după şaisprezece veacuri de la alcătuirea acestei Mărturisiri de Credinţă, Biserica Sfîntă Ortodoxă crede la fel, cuvînt cu cuvînt, şi literă cu literă.

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos, Cel Care a fost batjocorit pe cruce: La cum au scris în bătaie de joc deasupra Crucii cuvintele: Regele iudeilor (Matei 27:37; Marcu 15:27; Luca 23:38).

La cum cei care treceau pe acolo îşi băteau joc de El cu cuvinte de ocară, clătinînd din capete;

La cum chiar şi tîlharul cel de-a stînga î-L insulta cu cuvintele lui;

La cum de-a lungul veacurilor pînă astăzi prigonitorii Creştinilor pururea î-L dispreţuiesc.

Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de Îngeri? (Matei 26:53).

Astfel grăit-a Domnul ucenicului care scosese sabia să-L apere pe Domnul şi Învăţătorul său în grădina Ghetsimani. Vădit este din aceste cuvinte că Domnul ar fi putut uşor să Se apere, dacă El ar fi dorit aceasta, nu doar de Iuda şi gărzile care îl însoţeau, ci şi de Pilat şi de căpeteniile evreilor. Căci puterea unui singur Înger este mai mare decît cea mai puternică armată, necum cea a douăsprezece legiuni de Îngeri!

Domnul nu a voit să uzeze de ajutorul pe care îl avea la Tatăl. În rugăciunea Lui din grădina Ghetsimani, El a zis către Tatăl Său: Facă-se voia Ta (Matei 26:42).

Astfel, El a cunoscut într-o clipă Voia Tatălui, că este necesar ca El să fie dat morţii, crucii şi batjocurii. El a fost de acord pe deplin cu Voia Tatălui Său şi a păşit cu linişte şi curaj pe calea suferinţei. Căci a fost de trebuinţă acest întuneric al suferinţei, pentru ca oamenii să poată vedea mai bine stălucirea învierii.

A fost necesar ca răul să se umfle şi să se desfăşoare pînă la orice capăt, neîmpiedicat, în toată răutatea lui, pentru ca astfel mai desăvîrşit să i se vadă desăvîrşita nimicire. A fost necesar ca răul să răcnească triumfător mai întîi, pentru ca mai pe urmă el să amuţească cu atît mai neputincios în faţa tainei nemaiîntîlnite a învierii.

A fost necesar ca toate faptele cele rele ale oamenilor împotriva lui Dumnezeu să se arate pe faţă pînă la capăt, neîmpiedicat, pentru ca la urmă cu atît mai desăvîrşit să se vadă dragostea şi milostivirea nesfîrşită a lui Dumnezeu către oameni. Îngerii nu au fost trimişi de Dumnezeu ca să-L apere pe Domnul Hristos de răutatea ucigaşă a evreilor; ei au fost trimişi în schimb, trei zile mai tîrziu, ca să le vestească oamenilor Sfînta înviere a lui Hristos.

O Stăpîne Doamne, Atotputernice şi Atotmilostive, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pre noi! Căci Ţie se cuvine toată slava şi lauda în veci, Amin.