Acest Sfînt mucenic a fost crescut de mic în Credinţa în Hristos şi botezat în Numele Preasfintei şi de Viaţă făcătoarei Treimi de însuşi Arhanghelul Mihail, Voievodul Netrupeştilor Oştiri ale lui Dumnezeu. Pînă la moartea lui, Arhanghelul lui Dumnezeu a vegheat, nevăzut, asupra Sfîntului Conon.

Sfîntul Conon era luminat şi împuternicit de Harul lui Dumnezeu, astfel încît inima lui nu mai putea fi plecată de nimic lumesc, ci pururea era ridicată la cele de sus. Cînd părinţii lui l-au silit să se însoare şi s-a aflat cu mireasa lui în cămară după nuntă, atunci el a luat o lumînare pe care a pus-o sub un vas şi a întrebat-o pe mireasă: Ce e mai bun, lumina, sau întunericul? Iar ea a răspuns: Lumina.

Atunci el a început să o înveţe despre Credinţa în Hristos şi despre viaţa veşnică, care sînt mult mai înalte şi mai atrăgătoare decît viaţa trupească. În această faptă a lui, Sfîntul Conon a reuşit pe deplin, căci şi mireasa lui cu părinţii ei au venit mai după aceea la credinţa în Hristos. Conon a trăit o vreme cu soţia lui ca frate şi soră. Căci nu după mult timp soţia lui a murit, precum şi părinţii lui.

Astfel Sfîntul Conon s-a retras complet din viaţa lumii, dăruindu-se deplin vieţii de rugăciune, postiri şi cugetări dumnezeieşti. El a făcut multe minuni, întorcînd mult popor la Hristos. Printre minunile lui este şi aceea că avea putere mare asupra duhurilor necurate, pe care le forţa să-i slujească lui. În timpul unei prigoane el a fost prins, torturat, şi înjunghiat peste tot cu cuţite.

Cei bolnavi se ungeau cu sîngele lui şi se făceau sănătoşi. După această mucenicie Sfîntul Conon a mai trăit doi ani în cetatea lui Isauria şi trecînd la cele veşnice, s-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu. Acest slăvit Sfînt a trăit şi a luat mucenicia în veacul al doilea.

Acest Sfînt Conon s-a născut în Nazaret. El era blînd şi curat cu inima şi era peste tot plăcut înaintea lui Dumnezeu. În timpul domniei lui Decius, Sfîntul Conon a fost prigonit, chinuit şi mucenicit pentru Hristos. Întotdeauna el a rămas tare în credinţă. El i-a certat cu asprime pe judecătorii păgîni, vădind prostia lor.

Călăii iau bătut cuie în picioare, l-au legat de carul cezarului şi l-au silit să alerge în trapul cailor prin cetate pînă cînd acest om nevinovat şi Sfînt, epuizat de chinuri, a căzut. Atunci el s-a rugat ultima oară pentru lume şi şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, la anul 251 după Hristos.

Sfîntul Isihie s-a născut lîngă oraşul Brusa, în veacul al optulea. El apoi s-a retras în muntele Maion, temut şi vestit pentru mulţimea duhurilor necurate care se sălăşluiau acolo. Acolo Isihie şi-a clădit o colibă şi un paraclis închinat Sfîntului Apostol Andrei. El le-a împrejmuit cu o grădină pe care o cultiva ca să se hrănească din lucrul mîinilor lui. Cu rugăciunea, Sfîntul Isihie făcea multe minuni.

El a prorocit că după moartea lui pe acel loc se va ridica o mînăstire. El a ştiut cu o lună mai înainte ziua şi ceasul morţii lui. La miezul nopţii acelei zile, unii oameni au văzut cum chilia lui s-a umplut de o lumină neobişnuită. Cînd au sosit la colibă, l-au găsit pe Sfînt deja mort. Sfîntul Isihie a adormit cu pace, fiind primit în Împărăţia Cerească a Domnului Său la anul 790 după Hristos.

Mai tîrziu, Teofilact, Episcopul Amasiei, a mutat Sfintele sale moaşte în cetatea Amasia.

Sfîntul Marcu a fost mare ascet şi făcător de minuni, în cel de al patruzecilea an al vieţii lui el a fost tuns monah de povăţuitorul lui, Sfîntul loan Gură de Aur. După aceasta Sfîntul Marcu a petrecut şaizeci de ani în pustia sălbatică a Nitriei în postiri, rugăciuni, şi scrierea a multe cărţi duhovniceşti privitoare la mîntuirea sufletului. El cunoştea pe de rost Sfintele Scripturi. El era milostiv şi blînd.

El plîngea mult pentru nenorocirea care a căzut peste întregul neam omenesc şi peste întreaga zidire a lui Dumnezeu. Odată, pe cînd plîngea, el s-a rugat pentru un pui de hienă care se născuse orb şi îndată puiul a văzut. Hiena mamă văzînd aceasta sa dus şi a adus Sfîntului o piele de oaie.

Sfîntul i-a poruncit atunci hienei să nu mai ucidă niciodată oile oamenilor, mai ales săraci. Sfîntul Marcu primea Sfînta Împărtăşanie din mîinile Îngerilor. Omiliile lui duhovniceşti, despre pocăinţă, priveghere, paza minţii, sînt socotite printre cele mai mari scrise vreodată în Biserică. Aceste lucrări au fost lăudate mult de marele Sfînt Patriarh Fotie.

Îngerii sînt fraţi ai noştri mai înalţi în duh şi mai vîrstnici,

A căror voinţă este doar Voinţa lui Dumnezeu.

Mai strălucitori decît lumina sînt ei, mai uşori şi mai repezi,

În lumină sînt îmbrăcaţi, lumina Făcătorului lor,

Neobosiţi lucrători ai lucrării lui Hristos.

Grija lor cea mare, singura, este neamul omenesc: Cum să-l întoarcă la Dumnezeu, ca pe fiul risipitor.

Grija Îngerilor este să-i scoată din pămînt străin pe fraţii lor mai mici, oamenii,

Şi să-i aşeze în curţile împărăteşti ale Stăpînului Hristos.

Arhistrategul Mihail, cel mai dintîi dintre cei dintîi,

Străluceşte printre ostile cereşti

Precum Luceafărul între stele.

Aproape este el de tot omul care se pocăieşte,

Ridicîndu-l la Dumnezeu;

Puternic este el să fie aproape de toţi,

Oricît de mulţi ar fi.

Bucuria lui cea mai mare este slujirea,

Chiar şi în cerurui slujirea aproapelui

Prima poruncă este.

Slujirea întăreşte viaţa şi o umple de bucurie pe mamă,

Slujirea împleteşte cununile cele neveştejite,

Această slujire îngerilor le este bucurie şi sărbătoare,

Căci se face spre slava lui Dumnezeu şi mîntuirea oamenilor.

Oare de ce unii oameni, educaţi la şcoli înalte şi botezaţi în Numele lui Hristos, se îndepărtează de creştinism şi se dăruiesc cu totul filozofiei şi teoriilor omeneşti, afirmînd că ele conţin mai mult adevăr decît creştinismul? Din două motive se întîmplă aceasta: fie dintr-o înţelegere cu totul superficială a creştinismului, fie din cauza păcatelor.

Mintea superficială nu-L poate primi pe Hristos, ea fuge de El precum criminalul de curtea de justiţie. Creştinii păcătoşi şi superficiali au fost dea lungul timpurilor tot atît de revoltaţi împotriva creştinismului ca şi păgînii. Celor superficiali şi culpabili le-a fost întotdeauna mai comod să se scalde în băltoaca noroioasă a cugetării omeneşti, decît să se arunce în adîncurile riscante ale lui Hristos.

Pe cei care î-L urmează cu credinţă, Hristos îi cheamă mereu la adîncimi tot mai mari, precum i-a spus Sfîntului Apostol Petru: Mînă la adînc (Luca 5:4). Sfîntul Marcu Ascetul zice că legea lui Dumnezeu se pricepe în măsura în care împlineşti cu fapta Sfintele porunci ale lui Dumnezeu: Ignoranţa îl face pe om să grăiască împotriva a ceea ce îi este de folos, iar obrăznicia înmulţeşte păcatul.

Să luăm aminte la Taina Împărtăşirii ca Taină a Iubirii Desăvîrşite, căci: Din partea Mîntuitorului Hristos Ea înseamnă desăvîrşita dăruire a Lui credincioşilor Lui;

Astfel fiind ea, Hristos este primit cu credinţă şi încredere de credincioşi;

Astfel fiind ea, duce la unirea mîntuitoare, roditoare şi plină de bucurie dintre Dumnezeu şi om.

Mînă la adînc (Luca 5:4).

Aşa i-a poruncit Stăpînul Hristos lui Petru şi celorlalţi apostoli, cînd a încetat de a vorbi (Luca 5:4). Aceasta înseamnă că mai întîi El i-a învăţat, şi imediat după aceea i-a chemat la faptă. Acest lucru este important şi pentru noi. Căci de îndată ce învăţăm ceva din Sfintele Scripturi, avem neapărată nevoie să mergem şi să împlinim cu fapta ceea ce am învăţat. Nu numai ucenicul este iubit de către Stăpînul Hristos, ci mai ales faptele lui. Mînă la adînc. De pe ţărm, de acolo unde apele sînt mici, Stăpînul a grăit poporului care era mai puţin luminat în tainele Împărăţiei lui Dumnezeu.

Dar pe Apostoli i-a îndemnat la adînc. Apele mici sînt mai puţin periculoase, dar puţini sînt şi peştii pe care îi poţi prinde în ele. În apele mici printre peşti se mai află şi şerpi, broaşte, şi alte vietăţi respingătoare. Acesta este tot pericolul, în apele mici şi peştii sînt puţini şi mici - aceasta e tot ceea ce poţi prinde. Dar la adînc, pericolul e corespunzător mai mare. Acolo există peşti mari şi furtuni pe măsură.

Acolo este pericol de moarte. Dar acolo şi peştele este mai mare, şi mult mai bun - acesta este cîştigul. O, creştine înţelepte, la adînc aşadar trebuie să mîni! Mînă la adîncul tainic al mării vieţii, dar nu îndrăzni să porneşti fără Hristos la cîrmă, nu, niciodată. Căci dacă îndrăzneşti, s-ar putea să-ţi petreci toată noaptea acestei vieţi fără să prinzi nimic, aşa cum s-a întîmplat în acea noapte cu bătrînul Petru, pescarul cel încercat, cînd a spus: toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins (Luca 5:5).

Nu numai că nu vei prinde nimic dacă nu-L ai pe Hristos la cîrmă, dar şi mai rău poate să ţi se întîmple. Căci pot veni vînturi mari care să te răstoarne în adînc. Căci poţi fi sfîşiat de fiarele sîngeroase ale adîncului. Iar vînturile, creştine înţelepte, sînt propriile tale patimi care te însoţesc fără să vrei dacă mîni la adînc fără Hristos.

Iar fiarele adîncului, creştine înţelepte, sînt diavolii care te pot distruge într-o clipeală de ochi, tot aşa cum într-o clipeală de ochi au mînat turma de porci în mare: Atunci, ieşind, duhurile necurate au intrat în porci şi turma s-a aruncat de pe ţărmul înalt în mare. Şi erau ca la două mii şi s-au aruncat în mare (Marcu 5:13).

Dar dacă mîni la adînc cu Hristos la cîrmă, de nimic să nu te temi; ci mergi bucurîndu-te, şi cu curaj alipindu-te de Hristos. Aşa vei dobîndi prada cea mai bună; aşa îţi vei umple cu ea amîndouă luntrile, şi pe cea a trupului, şi pe cea a sufletului tău. Te vei îmbogăţi cu cea mai bună pradă, o rîvnitorule creştine, şi fără piedici vei sosi la ţărm, la ţărmul Împărăţiei lui Hristos.

Căci nicăieri fără Hristos! Nici în locurile joase, nici în cele înalte. Căci în cele joase te vor supăra foametea şi multele mizerii omeneşti, iar în cele înalte încă şi mai mari rele pot să te pască. O Atotputernice şi Mîntuitorule Doamne, Tu eşti Cîrmaciul, Apărarea şi Limanul nostru. Ţie se cuvine slava şi mulţumita în veci, Amin.