Pomenirea Cuviosului Gherasim de la Iordan
Acest mare şi minunat Sfînt s-a învăţat viaţa de nevoinţe mai întîi în Tebaida Egiptului. Apoi s-a dus la Iordan unde a întemeiat un aşezămînt monahal ce număra şaptezeci de monahi. Această mînăstire există acolo şi astăzi (1928, anul la care scria Sf. Nicolae Velimirovici). El a aşezat nişte anume rînduieli în mînăstire, potrivit cărora cinci zile din săptămînă monahii trebuiau să şadă în chiliile lor şi să împletească coşniţe şi preşuri din trestie, în tot acest timp, ei nu trebuiau niciodată să aprindă focul şi să se hrănească doar cu puţină pîine uscată şi curmale.
Uşa chiliei trebuia să rămînă în permanenţă deschisă, ca oricine ar fi vrut să poată să intre şi să ia orice doreşte. Sîmbăta şi duminica ei trebuiau să se adune în Biserica mînăstirii. În aceste zile ei aveau masă de obşte cu puţine legume şi puţin vin spre slava lui Dumnezeu. Fiecare monah aducea la picioarele stareţului lucrul lui săvîrşit peste săptămînă.
Fiecare monah avea o singură haină. Sfîntul Gherasim însuşi se conforma acestor rînduieli cel dîntîi, fiind un exemplu pentru toţi. În timpul Sfîntului şi Marelui Post el nu mînca nimic, în afară de hrana Sfintei Împărtăşanii. Odată el a văzut un leu care răcnea de durere pentru că îi intrase un ghimpe în picior. Sfîntul Gherasim s-a apropiat de leu, şi-a făcut Sfînta Cruce şi a scos ghimpele din piciorul animalului.
Leul acela s-a îmblînzit atît de mult încît sa întors cu Sfîntul Gherasim la mînăstire şi a rămas acolo pînă la moartea Sfîntului. După ce Sfîntul Gherasim a murit, leul a murit şi el de durere. Sfîntul Gherasim a fost unul din Părinţii Sinodului al patrulea Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, sub împăraţii Marchian şi Pulheria. Chiar dacă mai înainte a greşit puţin, înclinînd spre cugetarea ereticilor Eutihie şi Dioscor, el repede a văzut adevărul şi a fost un mare apărător al Ortodoxiei la acel Sinod.
Sfîntul Eftimie a fost cel care l-a îndepărtat de la cugetările eretice. Dintre toţi ucenicii Sfîntului Gherasim, cel mai mare a fost Sfîntul Chiriac Zăvorîtul. Sfîntul Gherasim s-a mutat la cele veşnicie la anul 475 după Hristos, strămutîndu-se la bucuria locaşurilor celor cereşti.
Pomenirea Sfinţilor Mucenici Pavel şi luliana
Sfinţii Pavel şi luliana erau fraţi de sînge, din cetatea Ptolemais din Fenicia. Ei au fost torturaţi cu sălbăticie pentru credinţa lor în Hristos de către împăratul Aurelius, iar la sfîrşit au fost omorîţi prin decapitare. Înainte de a fi muceniciţi multe minuni s-au arătat prin ei, la care au stat martori mulţi păgîni.
Datorită acelor minuni, mulţi dintre acei păgîni s-au convertit la Hristos. Mai mulţi dintre ei chiar au fost şi ei omorîţi prin decapitare tot atunci, primind şi ei cununile muceniciei, împreună cu Pavel şi cu luliana, la anul 273 după Hristos.
Pomenirea Sfîntului lacob Postitorul
Acest Sfînt lacob a trăit în veacul al şaselea. El a fost atît de desăvîrşit în viaţa cea dumnezeiască, încît Dumnezeu i-a dăruit darul de a vindeca bolile grave ale oamenilor numai cu rugăciunea. Dar urîtorul oamenilor diavol l-a învăluit pe acest plăcut al lui Dumnezeu cu multe şi mari ispite.
Odată nişte oameni ticăloşi şi destrăbălaţi au trimis la el o desfrînată. Ea s-a dus sub prefăcătoria lacrimilor la el, dar cu scopul de a-l ademeni la păcat. Văzînd că inima lui începe să slăbească, Sfîntul lacob şi-a ridicat mîna dreaptă şi a băgat-o în flacăra focului, ţinînd-o acolo pînă cînd a ars cu totul.
Văzînd aceasta femeia s-a umplut de groază, s-a pocăit şi şi-a schimbat viaţa. Dar altă dată Sfîntul lacob nu a mai fugit cu aceeaşi tărie de ispită, şi a căzut astfel: nişte părinţi au adus la el pe fiica lor care era îndrăcită, au lăsat-o la uşa chiliei lui şi au plecat. Sfîntul cu adevărat a vindecat-o, dar mai apoi a păcătuit cu ea, apoi a ucis-o şi a aruncat cadavrul într-un rîu, ca să-şi ascundă fapta.
Căci ştiut este că de la adulter şi pînă la crimă nu este decît un pas. Lucru de mirare şi cutremurător este însă că acest Sfînt lacob nu şi-a pus capăt zilelor de deznădejde, ci mai curînd a vrut să se pocăiască de aceste cumplite crime, lucru pe care l-a făcut astfel: timp de zece ani după aceea el a intrat într-un mormînt deschis, nemaivrînd să iasă de acolo niciodată. În acei ani s-a întîmplat o cumplită secetă prin acele locuri, din care mureau şi oamenii şi animalele.
Cînd a văzut că rugîndu-se fierbinte, Dumnezeu trimite ploaie, a cunoscut că Dumnezeu l-a iertat. Avem aici exemplul unui om ale cărui ispite şi cumplite suferinţe se aseamănă cu cele ale împăratului şi Prorocului David: vedem aici cît de pervers şi de spurcat este diavolul.
Mai vedem cum Dumnezeu uneori îngăduie unor astfel de uriaşi ai sfinţeniei să cadă, ca mai apoi, prin pocăinţă adevărată, cu inima cu adevărat umilită şi zdrobită, ei să cunoască şi mai adînc ce este marea milostivire şi iertare a lui Dumnezeu, Care puternic este să ierte orice păcat atunci cînd vede zdrobirea inimii celui care a păcătuit, şi că se pedepseşte şi se osîndeşte mai întîi el însuşi.
Cîntare de laudă Ia Sfîntul lacob Postitorul
Cel care de foarte sus cade,
Cumplit se răneşte.
Cine la mare înălţime ajunge,
Cu mare băgare de seamă trebuie să se păzească.
Sfîntul Apostol zice: cel căruia i se pare că stă neclintit,
Să ia seama să nu cadă (I Cor. 10:12),
Și mai vîrtos să se teamă de Dumnezeu.
lacob Postitorul, după mărimea sfinţeniei sufletului,
Un uriaş a fost.
Dar din înalta culme pe el l-a prăbuşit
Uneltirea diavolului.
Păcat la păcat a adăugat,
Ucidere la desfrînare.
Dar lacob cu tărie pe sine se pedepseşte,
De viu în mormînt intră,
Iar Dumnezeu nu-l lasă.
Un singur păcat
Toate virtuţile le distruge.
O singură spărtură în hambar
Şi tot grîul se pierde.
Buna mireasmă dintr-o încăpere
Se strică din duhoarea
Ce vine de la o mică murdărie.
Sute de victorii şi sute de izbînzi zadarnice sînt
Dacă finala bătălie e pierdută.
Cu ea se pierde chiar viaţa.
Viaţa duhovnicească
Război curat este
Împotriva hoardelor întunericului.
În acest război cei mîndri
Sînt bătuţi chiar de la început.
Doar războinicul înarmat cu Numele lui Dumnezeu
În inimă înfrîntă şi zdrobită,
Doar el poate cîştiga
Apărare dumnezeiească in război.
Cugetare
Dacă filosofiile cele omeneşti ar fi fost capabile să-l satisfacă pe om, oare s-ar mai fi convertit filosofi mari precum Iustin şi Origen la Hristos? Oare de ce marii Vasile, loan Gură de Aur, şi Grigorie, care la Atena au studiat şi s-au încununat cu întreaga filosofie a antichităţii, de ce ei oare au primit după aceea Botezul? Şi de ce Fericitul Augustin, ritor faimos al timpului şi locului său, care cunoştea toată înţelepciunea romană şi grecească, a lepădat la urmă toate şi şi-a căutat mîntuirea şi luminarea în Credinţa în Hristos?
Dar Sfîntul Clement Romanul, care era aristocrat, putred de bogat, şi un intelectual de elită? Dar Sfînta Mare Muceniţă Ecaterina, care provenea dintr-o casă regală şi avea la degetul cel mic toată cultura antichităţii greco-latine şi toată înţelepciunea egipteană? Dar tînărul prinţ moştenitor loasaf al Indiei, care cunoştea adînc toată filozofia indiană?
Dar mulţi, mulţi alţii, care după ce au încercat să-şi potolească setea de înţelegere a tainelor vieţii şi ale acestei lumi cufundîndu-se în filozofia şi ştiinţa lumii, au văzut la urmă că acestea nimic nu sînt şi au aflat răspunsul deplin doar în Propovăduirea Bisericii lui Hristos şi în credinţa în El?
Luare aminte
Să luăm aminte la Taina Împărtăşirii în Care Se află însuşi Hristos, Cel prezent în Biserica Lui de pe pămînt;
Să luăm aminte la Taina Sfintei Împărtăşanii ca împlinire a făgăduinţei Lui Şi iată Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului (Matei 28:20);
Să luăm aminte la ea ca la cel de toate zilele sprijin şi ajutor, pe care însuşi L-a arătat, zicînd: Fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15:5).
Predică despre şovăiala lui Pilat
Pentru aceasta Pilat căuta să-L elibereze; apoi L-a predat lor ca să fie răstignit (Ioan 19:12-16).
Oare de unde această contradicţie la Pilat? De unde această voinţă îndoită, în una şi aceeaşi persoană? Cîtă vreme s-a aflat sub privirea luminoasă a lui Hristos, Pilat a vrut cu toată inima să-L elibereze pe Cel Drept. Dar cînd l-a învăluit întunericul privirilor evreilor, el a căzut de acord cu lucrările întunericului. Aceasta este sămînţa căzută între spini.
Cîtă vreme peste sămînţă a luminat lumina Feţei Domnului, ea a prins rădăcină, dar de îndată ce această lumină s-a luat, şi peste ea a căzut umbra spinilor, întunericul lor a înăbuşit-o. Cînd Stăpînul Hristos a grăit limpede şi cu autoritate înaintea lui Pilat, zicîndu-i: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată ţie de sus (Ioan 19:11), Pilat s-a simţit covîrşit de frica de Dumnezeu. Dar cînd masele de evrei i-au strigat lui Pilat: Dacă îl eliberezi, nu eşti prieten al Cezarului (Ioan 19:12), atunci Pilat s-a umplut de frica cezarului pămîntesc.
Frica lui de trup a fost mai tare decît frica pentru sufletul lui, aşa cum se întîmplă ades cu oamenii şi astăzi. Pilat era ucenic al înţelepciunii celei lumeşti, înţelepciunea acestei lumi nu oferă putere, ea doar inspiră teama, înţelepciunea acestei lumi nu hrăneşte sufletul, ci doar (cel mult) trupul, înţelepciunea lumii nu inspiră teamă pentru suflet, ci doar pentru trup şi pentru ceea ce este trupesc. În Pilat avem un exemplu evident şi jalnic a ce fel de caractere produce şi educă înţelepciunea lumii, prin aceea că î-L ocolesc pe Dumnezeu şi merg împotriva lui Hristos.
Caracterul slab şi şovăitor al lui Pilat este o icoană vie nu doar pentru păgîni, ci şi pentru creştinii cei slabi şi şovăitori. Chiar unii creştini, şi chiar zilnic, în mod imperceptibil şi cel mai adesea inconştient, ar vrea uneori să-L ferească pe Hristos, de ura şi întunericul evreiesc dinlăuntrul lor, iar alteori ar vrea să-L lase pradă acelui duh ucigaş al răstignirii.
Aceasta se întîmplă întotdeauna cînd creştinul încalcă vreuna din poruncile lui Hritos de dragul plăcerii şi confortului trupesc. Pentru moment, acea poruncă luminează inima creştinului celui şovăitor, dar în următorul, întunericul cel trupesc devine mai tare, aşa încît creştinul îi cedează cu totul.
O Stăpîne, Îndelung răbdătorule Doamne, nu-Ţi lua lumina Ta de la noi nici măcar o clipă, ca să nu ne covîrşească cu desăvîrşire întunericul patimilor noastre. Ci ajută-ne nouă să rămînem copii ai luminii pînă la sfîrşit, Căci numai Ţie se cuvine slava şi mulţumita în veci, Amin.