Pomenirea Sfîntului Simeon Izvorîtorul de Mir
Acesta a fost Ştefan Nemania, marele jupîn al sîrbilor, cel care a întărit orînduirea politică a ţinuturilor sîrbeşti, creatorul statului sîrb independent, apărătorul Ortodoxiei şi stîrpitorul ereziilor. La început el a primit botezul în biserica latinilor (Romano-Catolică), dar pe aceasta el mai tîrziu a părăsit-o şi a îmbrăţişat cu tot sufletul Biserica Ortodoxă.
La început el depindea de greci în oblăduirea statului său, dar mai tîrziu el s-a eliberat de această dependenţă şi s-a făcut de sine stătător. Cînd Ştefan a consolidat statul şi Ortodoxia ţării lui, atunci, după exemplul fiului său Sava, a primit tunderea în monahism la Mînăstirea Studeniţa în anul 1195 după Hristos, primind numele de Simeon. Soţia lui Anna s-a retras şi ea la o mînăstire, a luat şi ea cu dragoste voturile monahale şi s-a numit Anastasia.
După doi ani ca monah în Studeniţa, Simeon a călătorit la Sfîntul Munte Athos. Acolo el s-a sălăşluit în Mînăstirea Vatopedu, lîngă fiul său Sava. Tată şi fiu şi-au petrecut zilele şi nopţile în rugăciune. Acolo, ei au clădit şase paraclise închinate Mîntuitorului, Sfinţilor Doctori fără de arginţi, Sfîntului Gheorghie, Sfîntului Teodor, Sfîntului Botezător loan şi Sfîntului Nicolae.
Ei au cumpărat ruinele Mînăstirii Hilandar şi au ridicat acolo o slăvită mînăstire în care Simeon a mai trăit opt luni de zile, după care a murit. Cînd Simeon era pe patul cel de moarte, Sava, la dorinţa tatălui său, l-a aşezat pe o rogojină săracă. Cu ochii aţintiţi la Icoana Maicii Domnului nostru cu Pruncul, binecuvîntatul bătrîn a grăit aceste ultime cuvinte: Toată suflarea să laude pre Domnul (Ps. 150:6).
Rostindu-le, şi-a dat sufletul său, strămutîndu-se la locaşurile cereşti, lîngă Stăpînul Hristos, în ziua de 13 februarie a anului 1200.
Pomenirea Sfîntului Cuvios Martinian
Slăvita şi minunata viaţă a Cuviosului Martinian merită să fie citită în întregime. Căci ce n-a suferit el numai şi numai pentru a împlini cuvîntul lui Hristos! La vîrsta de optsprezece ani Martinian s-a retras într-un munte din Capadocia numit locul Arcăi, unde a trăit timp de douăzeci şi cinci de ani în postiri, privegheri, rugăciune şi nevoinţe, luptînd cu multe ispite.
Cînd o femeie a venit cu viclenie şi l-a ispitit, văzînd el că stă în primejdie de a săvîrşi păcatul, a sărit cu picioarele goale în foc pînă cînd patima o a biruit. Cînd noi ispitiri au venit asupra lui, Martinian a fugit pe mare şi s-a aşezat pe o stîncă din mijlocul ei şi acolo a trăit o vreme. Dar şi acolo, în urma unui naufragiu, o femeie s-a rugat de el să o scape, ceea ce Sfîntul a şi făcut, dar s-a aruncat el imediat după aceea în mare spre a fugi pînă la capăt de ispită. Un delfin însă l-a prins pe spinarea lui, salvîndu-l de la înec, şi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, l-a dus la mal.
Martinian a luat atunci hotărîrea în inima lui ca niciodată să nu se mai ţină în acelaşi loc, ci pururi, pînă la moartea lui, din loc în loc să pribegească. În doi ani, Sfîntul Martinian a călătorit prin una sută şi şaizeci şi patru de cetăţi, îndreptînd şi sfătuind oamenii. La sfîrşit a ajuns la Atena, unde a murit în anul 422 după Hristos.
Pomenirea Sfintelor Zoe şi Fotina
La început Zoe a fost prostituată, cea care l-a ispitit mai întîi pe Sfîntul Martinian. Cînd l-a văzut pe nevoitor sărind în foc şi arzîndu-şi fără milă picioarele spre a lupta în contra patimii, ea s-a căit cu amar, şi s-a retras într-o mînăstire din Betleem unde a dus o viaţă de nevoinţă în zăvorîre, luptînd cu vitejie pentru curăţirea sufletului ei.
Pocăindu-se de toate păcatele ei, Dumnezeu a miluit-o cu darul facerii de minuni. Din cauza vînturilor mării Sfînta Fotina a fost aruncată tocmai la stînca pe care se refugiase Sfîntul Martinian. Văzîndu-l că după ce a salvat-o s-a aruncat el în mare, Sfînta a hotărît ca acolo să-şi petreacă în post şi în rugăciune tot restul zilelor ei, pînă la moarte, lucru care s-a şi întîmplat.
Cîntare de laudă la Sfînta Zoe
Zoe cu groază priveşte
La monahul ce pentru întreaga curăţie
În foc s-a aruncat.
De groază şi ruşine Zoe lacrimi varsă
Privind la monahul ce arde,
Sufletul să-şi mîntuiască.
Ea cade la picioarele lui, plîngînd,
Strigînd de iertare,
Învaţă-mă ce să fac, î-i cere,
Sufletul să mi-l scap şi eu,
Răului din trup să mă împotrivesc şi eu.
Omul lui Dumnezeu văzînd aceasta
Se bucură şi saltă cu sufletul,
Şi el lăcrimînd.
La Betleem, la Cuvioasa Paula,
Pe Zoe o trimite:
Du-te acolo femeie, şi sufletul îţi mîntuieşte.
Du-te acolo, şi nu vei pieri.
Du-te şi Paula cuvioasa
Toate celelalte te va învăţa.
Zoe umilită călătoreşte pe marea de turcoaz.
Paula o primeşte ca pe o surioară umilă,
Şi la calea mîntuirii o povăţuieşte.
Zoe plînge, ascultă şi se supune; îndură şi tace.
Astfel petrece doisprezece ani.
Doisprezece ani vieţuieşte în nevoinţe, şi după aceştia,
Sora Zoe celelalte surori încep a o numi.
Dar Zoe mereu faţa cu lacrimi îşi spală,
Şi aproape simţind moartea, pe Dumnezeu cu dinadinsul
Î-L întreabă: iertate sînt păcatele ei? Iertate, sau nu?
Atunci înaintea uşii sorei Zoe o oarbă se aduce,
O oarbă care se roagă de vedere şi-i cere ascetei:
Roagă-te pentru mine, roagă-te! Voiesc să văd!
Cu lacrimi Zoe se roagă ca oarba să vadă,
Şi oarba văzu. Atunci Zoe cunoscu
Că Dumnezeu a iertat păcatele ei.
Dumnezeu se proslăveşte în păcătoşii
Care se pocăiesc.
Atunci ei pe pămînt lucrează şi minuni,
Şi mai mult decît stelele strălucesc.
Cugetare
Marele Ştefan Nemania, ale cărui cuvinte pline de putere toţi le ascultau, şi în faţa căruia tremurau oameni şi popoare, s-a făcut monah şi a fost pildă monahilor din Sfîntul Munte Athos, prin slujirea lui către fraţi, prin blîndeţea, bunătatea şi evlavia lui. Chiar moartea lui a fost aceea a unui drept şi a unui povăţuitor de suflete.
El s-a îmbolnăvit în ziua de 7 februarie. Atunci l-a chemat pe Sfîntul Sava, fiul lui, şi-a pus mîinile peste el, l-a binecuvîntat şi i-a spus: Fiul meu iubit, lumina ochilor mei, mîngîierea şi sprijinul bătrîneţelor mele! lată timpul plecării mele a sosit. Iată Stăpînul mă slobozeşte cu pace. Iar tu, fiul meu, să nu plîngi la această despărţire a noastră.
Căci despărţirea este soarta noastră a tuturor, pe acest pămînt. Căci aici pe pămînt ne despărţim, dar ne vom întîlni în ceruri, unde nu ne vom mai despărţi niciodată. În ziua de 12 februarie Sfîntul Simeon i-a cerut fiului lui Sava să îl îmbrace în rasa de înmormîntare, să aştearnă pe jos o rogojină, şi pe aceea să-l întindă, iar sub cap să-i pună o piatră.
Apoi a cerut să vină fraţii şi le-a cerut iertare, în zorii zilei de 13 februarie, pe cînd obştea cînta Slujba Utreniei în Biserică iar cîntarea vocilor ajungea pînă la chilia bătrînului Simeon care murea, faţa lui străluci tare încă o dată şi Sfîntul îşi dădu sufletul în mîinile lui Dumnezeu.
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Mieluşelul lui Dumnezeu:
Mieluşelul Care S-a născut în ieslea oilor;
Mieluşelul prigonit de oameni cu suflet de lup, aşa cum a fost Irod şi alţii ca el;
Mieluşelul de jertfă Care a răbdat cu îndelungă răbdare durerea şi moartea;
Mieluşelul Biruitor al lui Dumnezeu Care Se află pe Tronul Ceresc.
Predică despre iubirea cea mai presus de iubire
Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decît pe Mine nu este vrednic de Mine (Matei 10:37).
Toată Evanghelia ne învaţă că trebuie să lăsăm cele mici de dragul celor mai mari decît ele, cele trecătoare pentru cele netrecătoare, cele rele pentru cele bune, cele de mai mic preţ pentru cele de mai mare preţ. Căci dacă Sfînta Evanghelie nu ne-ar făgădui bunurile de mai mare preţ, cine le-ar mai lăsa pe cele de preţ mic? Dacă Evanghelia nu ne-ar arăta strălucirea bogăţiilor celor nepieritoare, cine ar mai renunţa la cele ce tot strălucesc, dar sînt pieritoare? Cine ar mai renunţa la mierea şi laptele acesta, dacă nu ar găsi altfel ceva mult mai dulce?
Cine ar mai lăsa tată şi mamă dacă nu şi-ar găsi o rudenie mult mai apropiată şi mai scumpă? Cine ar mai lăsa copii şi prieteni dacă nu ar recunoaşte că are de aflat pe altcineva, mult mai drag? Cine şi-ar mai da de bună voie chiar viaţa, în chinuri şi în moarte, dacă nu ar vedea că astfel dobîndeşte nemurirea? Stăpînul Hristos este mai dulce decît mierea şi laptele; El ne este nouă rudenie mult mai apropiată decît chiar părinţii noştri cei trupeşti; mai drag decît chiar copiii şi prietenii noştri; mai scump decît toate bogăţiile cele văzute; mai de preţ decît chiar viaţa, căci El este dăruitorul nemuririi fericite.
Totul în lume, prin comparaţie cu El, este inferior, vulgar, amar, slab, fără preţ şi trecător. Oricine î-L primeşte pe Hristos uşor va lăsa toate, pentru că a primit ceea ce este mai bun decît toate, şi pe Cel Care este El însuşi supremul bine.
O Stăpîne Iisuse Hristoase, Comoara bunătăţilor celor veşnice, ajută-ne nouă să ne desfacem de toate şi de Tine pururea să ne lipim, Care eşti Binele şi Viaţa noastră. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.