Proloagele (9 Februarie)


Pomenirea Sfîntului Mucenic Nichifor
Viaţa acestui mucenic Nichifor arată cu putere cum respinge Dumnezeu mîndria şi cum încununează El cu slavă dragostea şi smerenia. Trăiau în Antiohia doi prieteni buni, învăţatul Preot Saprichie şi cetăţeanul simplu Nichifor. Dar într-un oarecare fel prietenia lor s-a prefăcut în ură neîmpăcată. De Dumnezeu temătorul Nichifor de multe ori a încercat să se împace cu Preotul.

Dar Saprichie cu nici un chip nu dorea această împăcare. Cînd au început persecuţiile în contra Creştinilor, Presbiterul Saprichie a fost osîndit la moarte şi dus la locul de execuţie. Îndureratul Nichifor fugea pe lîngă car, rugîndu-se cu lacrimi de fostul lui prieten să-l ierte cel puţin înaintea muceniceştii morţi, ca sufletele lor să se despartă în pace: Iartă-mă, mucenice al lui Hristos, iartă-mă căci ţi-am greşit ţie! Dar Saprichie nu a voit nici măcar să privească către Nichifor, privind trufaş şi liniştit doar înainte.

Văzînd învîrtoşarea inimii lui, Dumnezeu nu a voit să primească jertfa lui Saprichie şi să-l încununeze cu cununa veşnicei slave, ci în mod tainic Şi-a retras harul Său de deasupra lui Saprichie. În acea clipă, Saprichie s-a lepădat de Hristos şi a declarat în faţa judecătorilor că se va închina idolilor.

Asta face ura cea oarbă! Nichifor s-a rugat de Saprichie să nu se lepede de Hristos, zicîndu-i: O iubite frate, nu face aceasta! nu te lepăda de Stăpînul Hristos Iisus! nu te lipsi de cununile cele nepieritoare! Dar în zadar. Saprichie era cu totul împietrit. Atunci Nichifor a strigat către chinuitori: Şi eu sînt Creştin! Tăiaţi-mă pe mine în locul lui Saprichie!

Călăii i-au spus judecătorului despre aceasta, iar judecătorul a poruncit eliberarea lui Saprichie şi decapitarea lui Nichifor. Nichifor cu bucurie şi-a plecat capul pe buturugă, făcîndu-se astfel părtaş Împărăţiei şi fiind încununat cu cununa slavei celei nepieritoare. Acestea s-au petrecut la anul 260 după Hristos, în timpul împărăţiei lui Galien.

Pomenierea Sfîntului Sfinţit Mucenic Petru Damaschinul
Unii zic că Sfîntul acesta Petru Damaschinul a trăit în veacul al optulea, iar alţii, că în al doisprezecelea. Această nelămurire vine din aceea că au fost doi Damaschini cu numele de Petru. Cel despre care vorbim acum a fost un mare nevoitor. El era preamilostiv. Petru acesta Damaschinul nu avea nici măcar o carte; ci mai curînd împrumuta cărţi ca să le citească. El citea cu rîvnă, strîngînd înţelepciunea precum albina mierea.

Un timp, el a fost Episcop în Damasc, dar cînd a stat împotriva credinţei islamice şi a ereziei manihee, arabii i-au tăiat limba şi l-au aruncat în surghiun în Arabia cea mai dinăuntru. Dar cu toate acestea Dumnezeu i-a dat darul grăirii, astfel încît şi în surghiun el predica Sfînta Evanghelie şi îi întorcea pe mulţi la Credinţa în Hristos. El a alcătuit şi a lăsat posterităţii o preascumpă carte de învăţătură duhovnicească. El a murit mărturisitor şi mucenic şi s-a mutat la locaşurile cele cereşti ale Împărăţiei lui Hristos.

Cîntare de laudă la Sfîntul Petru Damaschinul
Damaschin opt feluri de cunoaştere
Înaintea oamenilor duhovniceşti aşează:
Întîi cunoaşterea durerii şi oricărei ispite
Al doilea cunoaşterea din partea sufletului
A tuturor păcatelor sale,
A tuturor călcărilor poruncilor dumnezeieşti
Şi a iertării lui Dumnezeu.
Al treilea cunoaşterea groazei, durerii şi fricii
Celei de dinaintea morţii, şi de după
Despărţirea sufletului de trup,
Cînd acesta în faţa Judecătorului
Va trebui să stea.
Al patrulea cunoaşterea Mîntuitorului Hristos,
A vieţii Lui şi a vieţii Sfinţilor Lui:
A faptelor lor, a răbdării şi cuvintelor lor,
Care ca un clopot de argint sună peste veacuri.
Al cincilea cunoaşterea însuşirilor zidirii,
A schimbărilor şi felurilor ei.
Al şaselea, cunoaşterea formei lucrurilor,
Şi a tuturor celor care se pot vedea în zidire
Al şaptelea cunoaşterea lumii raţionale şi spirituale,
A lumii îngereşti şi a celei de sub pămînt;
A binelui şi răului.
Al optulea cunoaşterea lui Dumnezeu,
Unul, Sfînt, Tare, Fară de moarte.
Aceasta este cunoaşterea Teologiei,
La care puţini ajung.
Căci celui numit Teolog
Cea mai mare curăţie îi trebuieşte,
Căci inima necurată
La ceruri nu ajunge.
Damaschin, cele şapte feluri de cunoaştere a dobîndit,
Si la a opta, la cunoaşterea lui Dumnezeu, a ajuns.
Căci a opta de însuşi Dumnezeu este dăruită în dar,
Ea nu se poate învăţa, nici merita.

Cugetare
Sfîntul Petru Damaschinul scrie despre darurile generale şi particulare ale lui Dumnezeu către oameni şi zice: Darurile generale sînt patru, împreună cu toate cele care răsar din ele, ele fiind lucrările minunate şi înfricoşate ale lui Dumnezeu, scrise în Sfînta Scriptură.

Iar darurile particulare sînt dăruite fiecărui om îndeosebi, fie bogăţii spre miluirea săracilor, fie sărăcie spre sporirea răbdării şi smereniei; fie stăpînire spre împărţirea dreptăţii şi întărirea virtuţilor, sau a supunerii şi robirii de dragul mîntuirii sufletelor; fie sănătate spre ajutarea neputincioşilor, fie boală spre dobîndirea cununii răbdării; fie înţelegere şi pricepere la negoţuri spre sporirea virtuţii, fie nepricepere şi slăbiciune spre supunerea cea smerită.

Toate acestea, chiar dacă apar contrare una celeilalte, sînt toate dăruite în scopul sporirii binelui, în concluzie, Sfîntul Petru Damaschinul spune că avem datoria să aducem mulţumită pururea lui Dumnezeu pentru toate darurile, şi să îndurăm cu nădejde şi cu răbdare toate încercările şi relele care ne pot veni din acestea. Căci toate cele pe care Dumnezeu ni le dăruieşte sau îngăduie să vină asupra noastră, sînt spre a noastră mîntuire.

Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpînul Iisus Izvorul Bucuriei:
Izvorul Bucuriei în nenorocirile vieţii, pe care El singur le poate înlocui cu bucuria;
Izvorul Bucuriei noastre care zăcem în lanţurile păcatelor, pe care doar El ni le poate rupe şi reda libertatea;
Izvorul Bucuriei în moartea noastră, din care El singur poate să ne învie.

Predică despre Cuvîntul lui Dumnezeu cel mai tare ca moartea
Dacă cineva va păzi cuvîntul Meu nu va vedea moartea în veac (loan 8:51).

Cîtă vreme într-o încăpere stă aprinsă o lumînare, întuneric nu poate fi cîtă vreme lumina luminării luminează. Dacă mîncarea este gătită cu sare, ea nu se va strica. Dacă creştinul păzeşte Cuvîntul lui Dumnezeu în sufletul lui, acela are lumină şi sare întru sine şi viaţa se sălăşluieşte în el. Acel suflet nu va cunoaşte întunericul în această viaţă, nici putreziciunea morţii nu o va gusta.

Oricine păzeşte cuvîntul lui Hristos întru sine, Cuvîntul lui Hristos i se face hrană dinlăuntru care îl hrăneşte şi-l luminează şi-l învie. Dacă este în trup sau în afară de trup, el se simte la fel de viu pentru că Cuvîntul lui Dumnezeu este în el, adică viaţa veşnică. Moartea trupului nu-i poate da unui astfel de suflet de Dumnezeu purtător decît o mai mare libertate şi un mai mare entuziasm al iubirii lui Hristos, Dătătorul vieţii.

Dar ce înseamnă, fraţilor, a păzi Cuvîntul lui Dumnezeu întru sine? Aceasta înseamnă mai întîi: să ţinem Cuvîntul lui Dumnezeu în mintea noastră, prin gîndirea la el; al doilea: să ţinem Cuvîntul lui Dumnezeu în inima noastră, prin iubirea pe care o avem pentru el; al treilea: să ţinem Cuvîntul lui Dumnezeu cu voinţa noastră, prin împlinirea lui cu fapta; al patrulea: să ţinem Cuvîntul lui Dumnezeu cu limba noastră, mărturisindu-L pe faţă atunci cînd se iveşte nevoia să o facem.

Astfel, a păzi Cuvîntul lui Hristos înseamnă să ne umplem noi înşine de el şi să-L împlinim cu fapta. Oricine va păzi astfel Cuvîntul lui Hristos, cu adevărat nu va gusta moartea niciodată. O Stăpîne al nostru, Puternice Doamne, Cel Care ai biruit moartea, dă-ne şi nouă putere şi înţelegere să păzim Cuvîntul Tău cel Sfînt pînă la sfîrşit; ca nici noi să nu gustăm moartea în veac şi ca moartea niciodată să nu ne biruiască pe noi; şi ca stricăciunea să nu mănînce sufletele noastre.

O Stăpîne Atotmilostive, milostiv fii nouă, păcătoşilor, Căci Ţie se cuvine slava şi mulţumita în veac, Amin.

Înapoi
BIBLIA SCRIERI CALENDAR RUGĂCIUNI ACATISTE CITATE