Acest Grigorie a fost fratele după trup al Sf. Vasile cel Mare. La început el a fost doar preot de mir (presbiter), dar după moartea binecuvîntatei sale soţii Teosevia, Grigorie a fost ales şi sfinţit episcop al Nissei. El era vestit prin marea sa învăţătură şi prin marea trăire duhovnicească.

A fost unul din Părinţii celui de al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol, anul 381 de la Hristos). Se crede că este autorul celei de a doua jumătăţi a Simbolului de Credinţă (al Crezului). A fost un mare orator, un mare exeget al Sfintelor Scripturi, şi un mare teolog.

Pentru că i-a biruit mereu, arienii l-au urît cu deosebire şi l-au atacat murdar ca pe cel mai mare duşman al lor, şi împreună cu împăratul Valens cel de un cuget cu ei au uneltit scoaterea Sfîntului din scaunul arhieresc şi surghiunuirea lui.

Sfîntul Părinte a petrecut opt ani în surghiun, îndurînd cu îndelungă răbdare toată mizeria şi toate umilinţele. În sfirşit a adormit la bătrîneţe adînci către sfîrşitul secolului al IV-lea, strămutîndu-se în Împărăţia lui Dumnezeu şi rămînînd creştinilor pe pămînt ca un far luminos al Bisericii.

Acesta timp de paisprezece ani s-a luptat ca să înfrîngă duhul mîniei din sine însuşi. Ajungînd la desăvîrşita bunătate, el nu mai putea vedea existenţa răului în lume. El cunoştea adînc Sfintele Scripturi.

A murit la începutul secolului al cincilea de la Hristos.

Marchian se născuse la Roma. Ca preot creştin el a trăit tot restul vieţii lui la Constantinopol, în cea mai mare parte a domniei împăratului Marchian şi împărătesei Pulheria. Moştenind o avere uriaşă de la părinţii săi, Marchian a cheltuit-o în două mari scopuri: parte ca să zidească şi să refacă Biserici, şi parte ca să dea milostenie la săraci. El a zidit două Biserici noi în Constantinopol, cu hramurile Sfintelor Anastasia, şi Irina, amîndouă zidirile cunoscute pînă departe prin frumuseţe şi sfinţenie.

Cînd a fost întrebat: De ce cheltui aşa de mult cu zidirea Bisericilor? el a răspuns: Dacă aş avea o fiică şi aş vrea să o mărit cu un bărbat nobil, oare nu aş cheltui la fel de mult ca să o împodobesc şi să o înzestrez cum se cuvine unei mirese nobile? Dar iată eu aici împodobesc Biserica, Mireasa lui Hristos.

Pe cît era acest minunat bărbat generos şi darnic cu sfintele Biserici şi cu nevoiaşii, pe atît era de auster în obiceiurile lui de hrană şi îmbrăcăminte, chiar după cuvîntul Apostolului: Ci avînd hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi (I Tim 6:8). Despre el stă scris: El era cu desăvîrşire în Dumnezeu, iar Dumnezeu în el, iar la sfîrşit s-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu plin de ani şi de fapte bune, în anul 471 de la Hristos.

Duhul este vistierul bunătăţilor,

Duhul este Dătătorul tuturor darurilor,

Unora le este binecuvîntată milostenie, iar altora, cunoaştere cutezătoare.

Unora li se face întreagă curăţenie feciorească,

Altora, dragoste lucrătoare sau minte dreaptă.

După puterea credinţei fiecăruia, Duhul adaugă fiecăruia daruri noi:

Cu creşterea credinţei cea care mută şi munţii

În inima fiecăruia se deschide însăşi vistieria Duhului,

Şi dar peste dar ca şi ploaia începe să curgă în inima celui credincios.

Sfîntul Grigorie cel ce în credinţă a propăşit,

Ca un vultur s-a înălţat la piscurile duhovniceşti.

Sfîntul Marchian, care în credinţă s-a îmbogăţit,

Cu dumnezeiasca milostivire s-a luminat.

Lumina adevăratei teologhisiri lui Grigorie i s-a dăruit.

Harul rugăciunii şi laudei neîncetate pe Marchian a covîrşit.

O Duhule Ceresc, Stăpîne şi Doamne,

Ale Tale daruri Sfinte nu le lua de la noi

Ci cu rugăciunile vaselor Tale alese

Scapă-ne pe noi de veşnica osîndă, în ziua cea mare a Judecăţii.

Deşertăciunea îmbrăcăminţii scumpe face ravagii în sufletele şi buzunarele contemporanilor noştri. Cel care nu are nimic cu care să se mîndrească, devine foarte mîndru de hainele sale.

Oare cel care ar avea ceva mult mai valoros decît hainele sale nu s-ar mîndri mai mult cu acel alt lucru? Aşa cum aurul nu iese singur din măruntaiele pămîntului, tot aşa nici valoarea duhovnicească a unui om nu poate fi făcută articol de paradă.

Se spune că un mare filosof a văzut un tînăr nespus de mîndru cu hainele lui frumoase. Apropiindu-se de el, filosoful i-a şoptit la ureche: Aceeaşi lînă a purtat-o şi berbecul înaintea ta, şi cu toate acestea a rămas berbec!. Ca un creştin să se mîndrească cu hainele lui e o nebunie mai mare ca a împăratului care s-ar mîndri cu praful de sub picioarele lui.

Cîtă vreme, înainte de a fi monah, Sfîntul Arsenie era îmbrăcat în stofe ţesute cu aur la curţile imperiale, nimeni nu l-a numit mare. El a fost numit Cel Mare numai după ce s-a dăruit desăvîrşit lui Dumnezeu, îmbrăcîndu-se în zdrenţe.

Să luăm aminte la negrăita smerire a Stăpînului nostru Iisus Hristos:

La smerirea Împăratului care S-a coborît pînă la a Se naşte într-o peşteră;

La smerirea Celui mai Bogat, Care a flămînzit şi a însetat;

La smerirea Celui Atotputernic pînă la a fi ca unul dintre şi între cei săraci.

Avînd hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi (l Tim 6:8).

Apostolii lui Dumnezeu au predicat altora ceea ce ei înşişi împliniseră mai întîi desăvîrşit în propriile lor vieţi. Avînd îmbrăcăminte şi hrană, erau îndestulaţi doar cu atît. Şi chiar cînd nici îmbrăcăminte sau hrană nu aveau, tot erau îndestulaţi. Căci îndestularea lor nu venea de la cele din afară, ci de la cele dinlăuntru, îndestularea lor nu era una ieftină, ca a animalelor, ci una scumpă, foarte scumpă, şi foarte rară. Îndestularea lăuntrică, îndestularea cu pacea şi dragostea lui Dumnezeu cele din inimă, aceasta este îndestularea oamenilor cu adevărat mari, aceasta este îndestularea apostolică. În marile bătălii şi războaie, generalii se îmbracă şi se hrănesc ca soldaţii obişnuiţi, căci ei nu caută îndestularea cu hrană sau îmbrăcăminte, ci caută îndestularea victoriei şi a biruinţei.

Biruinţa este cel dintîi principiu al îndestulării celor care luptă. Fraţilor, creştinii se află într-un război permanent, în războiul de cucerire a duhului şi de înfrîngere a materiei, în războiul de ajungere la cele mai înalte şi de lăsare în urmă a celor josnice, în răzoiul prin care luptăm să devenim oameni, şi să înfrîngem animalul din noi.

Nu e oare nebunie ca într-un astfel de război să neglijăm strategia dobîndirii victoriei şi să ne pierdem timpul cu împopoţonări? Oare nu e nebunie să-i dăm duşmanului reperele ascunzişului nostru? Căci duşmanul nostru nevăzut, Satan, văzînd împopoţonarea noastră, se bucură, rîde şi ne încurajează să ne împopoţonăm şi mai tare.

Duşmanul nostru nevăzut ne ocupă mintea şi timpul cu cele mai prosteşti meschinării şi gînduri trîndave numai şi numai pentru a ne face să uităm cu desăvîrşire că ne aflăm în război cu el, să uităm cu desăvîrşire care este scopul vieţii noastre pe acest pămînt. Duşmanul nevăzut ne înfăţişează înaintea ochilor cele deşarte ca fiind foarte importante, cele periferice ca fiind esenţiale, şi cele nocive ca fiind foarte sănătoase, numai în scopul de a dobîndi el izbînda şi de a ne distruge pe noi pentru totdeauna.

O Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, Care ne-ai zidit din ţărînă şi ai suflat asupra noastră suflare de viaţă, nu îngădui Doamne ţărînei să ne înece! Ajută duhului nostru să fie pururi mai tare ca trupul!

Căci a Ta este slava şi mulţumita în veci, Amin.