În timpul persecuţiilor lui Diocleţian, Teopempt, Episcopul Nicomidiei, a fost printre primii care au suferit mucenicia pentru Hristos. Teopempt a fost adus în faţa împăratului care l-a ameninţat cu moartea dacă nu se leapădă de Hristos.

La această ameninţare, Episcopul a răspuns: Scris este, împărate, nu vă temeţi de cei ce ucid trupul iar sufletul nu pot să-l ucidă (Luca 12:4; Matei 10:28). Stăpînire ai doar asupra trupului meu. Fă cu el cum pofteşti. Teopempt a fost bătut cu sălbăticie, a fost înfometat şi torturat în multe feluri. La urmă împăratul a chemat un vrăjitor pe nume Teona, care să-l înfrîngă pe acest bărbat dumnezeiesc prin magie.

Teona a topit cea mai puternică otravă într-o apă pe care i-a dat-o Episcopului să o bea. Teopempt a făcut semnul Sfintei Cruci asupra paharului şi a băut otrava. Văzînd că ea nu are nici un efect asupra lui Teopempt, Teona s-a întors cu faţa către împărat şi a strigat: Şi eu sînt creştin şi mă închin în faţa Celui Răstignit! Amîndoi au fost osîndiţi la moarte în anul 298 de la Hristos: Teopempt a fost decapitat, iar Teona a fost îngropat de viu.

Ei au primit moartea mucenicească cu cinste şi s-au făcut cetăţeni ai Împărăţiei lui Hristos.

Acest Miheia a fost contemporanul Sfîntului Proroc Ilie. El a prezis sfîrşitul cel rău al regelui Ahav în bătălia contra asirienilor (I Regi 22; II Cronici 18).

Prorociile acestui Miheia nu au fost niciodată aşezate în scris. Celălalt Proroc Miheia a fost cel care a vestit naşterea Mîntuitorului în Betleem: Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpînitor peste Israel, iar obîrşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei (Miheia 5,1). Acestălalt Miheia este autorul uneia dintre cărţile profetice ale Vechiului Testament.

Sinclitichia era de neam macedonean, şi a fost educată la Alexandria. Fiind bogată şi de neam înalt era cerută în căsătorie de mulţi tineri, dar ea i-a respins pe toţi, a fugit din casa părintească şi s-a închinoviat într-o mînăstire.

Trăind în mari nevoinţe, în posturi şi în rugăciune, a ajuns în al optzecilea an al vieţii ei. Sfaturile ei către maici s-au socotit ca o comoară duhovnicească de mărgăritare, căci această maică a ajuns pe culmile înţelepciunii nu prin studiul cărţilor ci prin mari suferinţe, dureri, privegheri de zi şi de noapte şi împreună vorbiri cu puterile cereşti. Ea a trecut la cele veşnice în anul 350 de la Hristos.

Printre multe alte cuvinte de înţelepciune, Sfînta Cuvioasă Sinclitichia spunea: în timpul posturilor, nu vă feriţi de post pe cuvînt de boală sau de neputinţă, căci iată, şi cei sănătoşi şi cei tari care nu postesc cad întru aceleaşi boli. Şi încă: Aşa cum comoara descoperită repede este tîlhărită de cei fără de lege, aşa şi virtuţile sufletului, cînd sînt făcute cunoscute, se pierd şi se risipesc.

Apolinaria era fiica lui Antemie, regentul împăratului adolescent Teodosie cel Mic. Ea era fiica cea mai mare a lui Antemie, cea mai mică fiică a lui suferind de nebunie. Apolinaria, care nu dorea să se mărite deoarece în inima ei se făgăduise lui Hristos, se retrase în pustia egipteană.

Luînd haine de bărbat şi numele de Dorotei, Apolinaria intră într-o mînăstire de bărbaţi, unde a dus o viaţă de nevoinţe aspre, ridicîndu-şi sufletul către Dumnezeu, cu dragoste fierbinte pentru Ziditorul ei şi a toate.

Cineva l-a sfătuit pe regentul imperial Antemie să-şi trimită fiica nebună la asceţii din pustie, spunîndu-i că aceştia pot să o vindece. După Pronia lui Dumnezeu, s-a întîmplat că sora mai mare, prin puterea rugăciunii, a vindecat desăvîrşit nebunia surorii ei mai mici.

Numai la moarte s-a dezvăluit taina Apolinariei, că a fost femeie, iar nu părutul bărbat Dorotei. Marea vitejie a acestei sfinte fecioare a rămas multora ca un exemplu luminos de mîntuire, de-a lungul veacurilor. Ea a murit în anul 470 de la Hristos.

Aceste nevinovate fecioare, de dragul lui Dumnezeu şi al mîntuirii sufletelor lor,

S-au făcut credincioase următoare lui Hristos.

Lepădat-au plăceri, rîsete şi luxuri

Şi sufletele şi-au ridicat către lumea puterilor celor de sus.

Trupurile lor slabe ca nişte torţe aprinse s-au făcut

Din care prin Duhul Sfînt sufletele lor au luminat minunat.

Ele au luminat veacul şi veacurile de după ele,

Arătînd calea spre bucuriile cereşti, împreună cu Sfinţii Îngeri.

O Apolinario şi Sinclitichio!

În inimile voastre străluceşte Duhul Sfînt

Care vă întăreşte; El vă poartă şi vă povăţuieşte,

El v-a făcut mirese ale lui Hristos.

Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi O! Preaminunatelor luptătoare,

O, bravelor femei, O, nemuritoarelor fecioare!