Sfîntul Silvestru s-a născut la Roma, şi a deprins de foarte tînăr toată cunoştinţa omenească şi Sfînta Credinţă în Hristos. Viaţa şi-o potrivea deplin după poruncile Evangheliei. A cules cel mai mare folos de la dascălul său, Timotei preotul, la a cărui moarte mucenicească Sf. Silvestru însuşi a fost martor, şi a urmat toată viaţa exemplul de jertfă eroică pentru credinţă a învăţătorului său. La vîrsta de treizeci de ani a fost întronizat episcop al Romei. El a dat porunci pentru îmbunătăţirea obiceiurilor creştinilor.

Bunăoară, a desfiinţat postul din ziua de sîmbătă, care încă era ţinut de mulţi creştini în acel timp, şi a poruncit ca acesta să fie ţinut doar în Sfînta şi Marea Sîmbătă (din Săptămîna Patimilor) şi în acele sîmbete care se întîmplă să cadă în posturile de peste an. Prin puterea rugăciunilor şi minunilor sale, împăratul Constantin cel Mare şi maica sa Elena au venit la Sfînta Credinţă, şi mai tîrziu s-au botezat. El se afla împreună cu soborul împărătesei Elena la aflarea Lemnului Sfintei Cruci a Mîntuitorului. El a păstorit Biserica lui Dumnezeu timp de douăzeci de ani. El a adormit cu pace şi s-a strămutat în Împărăţia Cerurilor.

Sfîntul Serafim de Sarov a fost unul dintre cei mai mari nevoitori ruşi, înzestrat din belşug cu duhul prorociei şi al facerii de minuni. El s-a născut în anul 1759 şi a trecut la ceruri în anul 1833 de la Hristos. Sfîntul Serafim avea cea mai mare smerenie, în timp ce întreaga lume îl lăuda, el se numea pe sine sărmanul Serafim.

Teodota a fost mama Sfinţilor Cosma şi Damian, doctorii fără de arginţi. Teodota a trăit o viaţă plăcută lui Dumnezeu, întru care i-a crescut şi pe fiii ei.

Amona a fost un mare nevoitor din secolul al cincilea. El a fost stareţul Mînăstirii Tabenisioţilor din Egiptul de sus. Sub povăţuirea sa se nevoiau în acea mînăstire trei mii de monahi. El era înzestrat cu darurile facerii de minuni, dreptei socotinţe şi străvederii. Cînd odată un monah i-a cerut cuvînt de folos, el i-a spus: în mînăstire să fii ca un osîndit din temniţă, şi ca şi acela să te întrebi mereu, cu frică şi cu cutremur: Oare cumva s-a apropiat ceasul sosirii Judecătorului?

O Doamne minunat eşti Tu întru Sfinţii Tăi!

Puternic şi Milostiv eşti Tu întru Sfinţii Tăi!

Precum Soarele în lumina stelelor, aşa străluceşti Tu întru Sfinţii Tăi!

Celor smeriţi le dăruieşti putere, pînă la Rai îi înalţi.

Celor simpli le dăruieşti înţelepciune, şi prin ei pe înţelepţi îi ruşinezi.

Pe urgisiţi îi mîngîi cu blîndeţe, iar pe flămînzi îi hrăneşti cu bunătăţile cereşti.

Tu ai Sfinţi înzestraţi cu felurime nesfîrşită de daruri,

Din veacuri diferite, din stări diferite, fără căutare la faţă:

Aleşi dintre ultimii ca şi dintre cei dinţii.

Ei sînt curăţiţi de păcat şi îmbogăţiţi în roadele binelui,

Suflete nobile ce şi-au dobîndit rudenia cu Hristosul Tău,

Pentru care Sfinţi ai Tăi îi numeşti.

Tu pe toţi oamenii la sfinţenie îi chemi.

Pe cei care vin îi curăţeşti de păcate,

Şi mai vîrtos decît zăpada îi albeşti.

Întru aceştia cerurile se veselesc împreună cu Tine,

Şi unul dintre aceştia Sfîntul Părintele nostru Silvestru a fost.

Întru el Te veseleşti

Şi pentru el milă mare nouă ne dăruieşti.

Ce răspuns vom da celor care spun că Hristos de Minuni Făcătorul nu poate încăpea în logica omenească? Le vom răspunde aşa: Voi în schimb încăpeţi în logica Lui. În logica Lui încape toată veşnicia şi toată dimensiunea timpului, şi chiar şi voi, cei care întrebaţi aşa.

Dacă butoiul nu poate să încapă într-un degetar, degetarul în schimb uşor încape într-un butoi. Sfîntul Clement din Alexandria spune: Toţi filozofii sînt copii pînă cînd devin bărbaţi în Hristos. Căci adevărul nu stă doar în cugetare. Hristos a venit să-l îndrepteze pe om cu logica lui cu tot, căci Hristos este Logosul şi Logica noastră. De aceea noi sîntem cei care trebuie să ne direcţionăm gîndirea după El, şi nu El după noi.

El este îndreptătorul gîndirii noastre. Nu soarele se învîrte după ceasul nostru, ci ceasul nostru se învîrte după soare.

Să luăm aminte la Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvîntul cel Dumnezeiesc (Logosul):

Să luăm aminte la cum Dumnezeul Cel Treimic a creat toate prin Cuvîntul Său, adică prin Stăpînul Hristos;

Să luăm aminte la cît de nesocotit este omul care se depărtează de Hristos, Cuvîntul lui Dumnezeu, căci Hristos nu Se află într-un astfel de om.

Înaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia înaintea căderii (Pildele lui Solomon 16:18)

Dintre toate cele care se află răspîndite în cele patru zări ale lumii, care să fie lucrul, omule muritor, care să te facă să te trufeşti, dacă nu cumva prostiile şi închipuirile diavoleşti!? Oare nu goi şi sărmani am intrat în această lume şi nu la fel vom ieşi din ea? Oare nu cu împrumut avem toate cîte le avem? Iar la moartea noastră, oare nu va trebui să dăm totul înapoi? Oare de cîte ori nu am auzit şi răs-auzit aceste cuvinte? Să-l ascultăm pe Apostolul care zice: Că noi nu am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară (l Timotei 6,7).

Încă şi cînd aducem jertfa lui Dumnezeu din pîinea şi vinul nostru obişnuit, spunem Ale Tale dintru ale Tale Ţie aducem (Sfînta Liturghie a Sf. loan Gură de Aur). Căci nimic din cele ce avem în lumea aceasta nu este al nostru: nici măcar o fărîmă de pîine sau un strop de vin, adică nimic care să nu ne fi venit de la Dumnezeu.

Cu adevărat trufia este fiica prostiei, fiica minţii întunecate, zămislită din legătura cea necurată cu dracii. Trufia este fereastra cea largă prin care zboară afară toate meritele şi faptele noastre bune. Nimic nu ne face mai goi în faţa oamenilor şi mai nevrednici în faţa lui Dumnezeu decît trufia. Dacă însuşi Domnul nostru nu S-a trufit, cum îndrăznim să ne mîndrim noi ? Şi încă El s-a smerit trup de rob luînd, rob al întregii lumi, rob pînă la moarte, şi încă moarte pe Cruce!

O smerite Stăpîne, cu Duhul Tău Cel Sfînt arde din sufletele noastre pleava trufiei semănată de potrivnicul şi sădeşte în ea sămînţa cea de bun soi a smereniei şi a blîndeţii.

Căci Ţie se cuvine slavă şi mulţumită în veci. Amin.