Viaţa acestuia este scrisă de clericul Evtihian, martorul care a văzut cu ochii acestea şi care a fost sluga lui. Insă această povestire se află şi la Sfântul Simeon Metafrast.

Nu cu multă vreme înainte de năvălirea oştirilor persane asupra ţărilor greceşti, în a doua eparhie a Ciliciei, în cetatea ce se numea Adam, era un econom în biserica cea sobornicească de scaun arhie­resc a acelei cetăţi, cu numele Teofil. Acela era bărbat foarte îmbună­tăţit şi sfânt cu viaţa. El rânduia bine şi cu înţelepciune toate averile bisericeşti şi îndrepta toate lucrurile cu dreptate după Dumnezeu. Deci el era pentru arhiereul de acolo ca o lumină a ochiului care priveşte spre toate şi ca o dreaptă care pe toate le îndreptează. Pentru aceea era foarte iubit de arhiereu, dar nu numai de el, ci şi de tot clerul şi de poporul acelei cetăţi, pentru multele lui bunătăţi, de vreme ce el era tată al sărmanilor, hrănitor al văduvelor, îndurat dătător al scăpătaţilor, folositor al năpăstuiţilor, ajutător al celor fără de ajutor, şi nu era cineva pe care să nu-1 fi mângâiat în mâhnire cu cuvântul şi cu fapta. Pentru aceea, toţi îl cinsteau ca pe un părinte şi-i mulţumeau ca unui făcător de bine, fericindu-1 cu multe laude.

Iar după ce episcopul acelei cetăţi, cu voia lui Dumnezeu, s-a mutat din această viaţă vremelnică, tot poporul creştinesc al acelei cetăţi, toate rânduielile, de la cei mari până la cei mai mici, îndemnaţi fiind de dragostea cea adevărată către Hristos, cu un suflet au ales ca episcop al lor pe Teofil, de vreme ce el avea multă milostivire către toţi şi viaţă curată şi neprihănită. Şi scriind alegerea lor, au trimis-o cu oameni cinstiţi către mitropolitul Ciliciei. Iar acela citind scrisoarea, îndată s-a învoit la cererea lor, fiindcă el însuşi îl ştia pe Teofil bărbat îmbunătăţit şi plăcut lui Dumnezeu, iscusit în ocârmuirea bisericească şi întru toate desăvârşit. Deci a trimis mitro­politul să-1 cheme la sine, ca să-1 pună episcop al bisericii Adamului. Insă Teofil, luând scrisoarea mitropolitului şi citind-o, nu voia să meargă la dânsul, pentru că se lepăda să ia rânduiala arhierească.

Deci tot clerul şi toţi cetăţenii stăruiau cu multe rugăciuni, poftindu-1 cu multe lacrimi să fie episcopul lor, iar după ce n-au sporit cu nimic, au scris mitropolitului să-1 pună pe Teofil episcop chiar fără voia sa. Deci mitropolitul trimiţând la el o poruncă a sa, 1-a adus la sine - deşi nu voia -, şi, văzându-1 s-a bucurat şi 1-a primit cu dragoste, voind să-1 sfinţească episcop. Dar Teofil, căzând cu faţa la pământ înaintea picioarelor arhiereului, îl ruga cu lacrimi să nu pună asupra lui acel jug şi striga, zicând: „Nu sunt vrednic de rânduiala episcopiei, căci eu ştiu păcatele mele".

Şi după ce a stat mult la picioarele arhiereului, plângând şi rugându-se să fie liber, arhiereul i-a dat vreme de trei zile să se gândească pentru ca, socotindu-se, să voiască a primi rânduiala episcopiei, netrecand cu vederea rugăminţile poporului care dorea cu osârdie să-1 aibă păstor. Iar după cele trei zile, mitropolitul a început iarăşi a îndemna şi a ruga pe Teofil să primească rânduiala arhierească, lăudând curăţia vieţii lui şi iscusinţa sa, şi numindu-1 vrednic de o rânduiala ca aceea. Iar el, căzând iarăşi la picioarele arhiereului, vărsa multe lacrimi şi striga: „Nu sunt vrednic de arhi-erie!" Apoi mitropolitul, văzând pe Teofil neînduplecat, lepădându-se şi neascultând nici de poruncă, nici de rugăminte, 1-a lăsat după voia lui, punând episcop pe altul, pe care îl ştia vrednic. Pe acela 1-a trimis în cetatea aceea, încredinţându-1 lui şi pe Teofil, ca să săvârşească slujba economiei ca mai înainte.

Şi petrecând episcopul la scaunul său, şi Teofil făcând după obiceiul său slujba de econom, nişte oameni învrăjbitori, pornindu-se din zavistia satanei, au început a prihăni către episcop pe economul lor, clevetindu-1 în taină şi grăind multe lucruri necuviincioase. Iar episcopul întâi nu primea clevetirile lor, nici nu credea cuvintele acelora, văzând pe Teofil bărbat bun şi desăvârşit în toate. Dar pentru că din zavistie aceia nu încetau a-1 cleveti multă vreme, aducând aproape în toate zilele oarecare hule împotriva lui Teofil, episcopul a început încet a se pleca la cuvintele lor, a le asculta clevetirile şi a-i crede pe ei. Iar după multă vreme, episcopul a făcut aceasta: a îndepărtat pe Teofil din slujba de econom, ca să nu rânduiască nimic în casa arhierească, nici în averile bisericeşti, ci să petreacă în linişte în casa sa, având odihnă după atâtea osteneli, iar slujba de econom a încredinţat-o altuia.

Deci Teofil, scăpând de grijile şi gâlcevile vieţii, a început a vieţui slujind unuia Dumnezeu. Dar vrăjmaşul, urătorul neamului omenesc, nesuferind să vadă viaţa lui Teofil cea fără de grijă şi bineplăcută lui Dumnezeu, s-a înarmat asupra lui cu toate meşteşu-girile sale. Deci a început a-1 tulbura pe de o parte prin gânduri, iar pe de altă parte prin gura oamenilor, punându-i înainte acestea: „Te-a necinstit pe tine episcopul, neaducându-şi aminte de ostenelile tale cele multe. El te-a defăimat pe tine cinstind pe cel mai prost, mai neiscusit şi nevrednic, iar pe tine te-a făcut de râs şi de batjocură la toţi". Deci Teofil a început puţin câte puţin a lua aminte la cuvintele şi la gândurile cele viclene, aduse lui de diavol; apoi mai mult, pe de-o parte singur prin sine, iar pe de alta prin prietenii lui, a început a cleveti şi a dori.

Şi până la atât a putut meşteşugul vrăjmaşului a aduce pe bărbatul acela, încât uitându-şi obişnuita lui nădejde către Dumnezeu, a început a slăbi din împuţinarea sufletului şi din mâhnirea cea fără de măsură, şi a ajuns la deznădejde. Pentru că i se părea că toţi îl au pe el de râs şi de batjocură şi că nimeni nu-1 cinsteşte, şi din această pricină se ruşina să iasă din casa sa. Deci s-a aprins în inima lui de o negrăită dorinţă de stăpânirea cea dintâi şi de randuiala averilor bisericeşti, şi se gândea ziua şi noaptea, tulburându-se de gânduri, cum ar putea veni la randuiala cea dintâi, ca să nu se veselească vrăjmaşii de defăimarea lui. Deci pentru o dorinţă ca aceea a lui şi pentru gândurile neplăcute lui Dumnezeu, s-a depărtat de la inima lui darul lui Dumnezeu, iar el, fiind lipsit de acest dar, a venit spre cea mai desăvârşită deznădejde, începând a căuta vrăjitori şi ajutor diavolesc. Deci cel care mai înainte nu voia să primească randuiala episcopiei, acum dorea şi cea mai mică stăpânire, fiindcă se lipise de gândurile cele rele şi de sfatul satanei.

In cetatea aceea era un jidov oarecare, om pierzător, vestit vrăjitor, fermecător şi înşelător. Acela era adevărat slujitor al diavo­lului, care pe mulţi îi ducea la pierzare. Deci Teofil a mers noaptea la acel vrăjitor şi, sosind la casa lui, a început a bate în poartă. Iar vrăjitorul auzind, a ieşit să vadă cine bate şi, văzându-1 pe Teofil, s-a înspăimântat. Deci, umplându-se de mirare - căci îl ştia pe Teofil -, 1-a rugat să intre în casa lui şi, ducându-1 înăuntru, i-a zis: „Ce pricină are stăpânul meu, că s-a ostenit de a venit noaptea la mine, nepriceputul şi nevrednicul?" Atunci Teofil, căzând îndată la picioa­rele vrăjitorului, îl ruga, zicând: „De poţi ceva, ajută-mi şi nu mă lăsa că sunt în mare necaz!" Şi i-a spus vrăjitorului toate cu de-amă-nuntul, cum episcopul 1-a mâhnit luând de la dânsul dregătoria şi 1-a dat poporului spre ocară, cinstindu-1 pe cel mai prost, iar pe el depărtându-1. Şi a făgăduit vrăjitorului că îi va da multă plată, de-i va ajuta lui şi-1 va aduce pe el la cinstea cea dintâi. Iar vrăjitorul acela urât de Dumnezeu a zis către dânsul: „Stăpânul meu, să nu te întristezi deloc, ci bucuros şi cu nădejde să te duci la casa ta; iar în noaptea viitoare, tot în acest ceas, să vii iarăşi la mine, că eu te voi duce la stăpânul meu, care întru toate îţi va ajuta ţie!"

Iar ticălosul Teofil, auzind acele cuvinte de la vrăjitor, s-a bucurat foarte mult şi s-a dus acasă cu nădejde. Deci, trecând ziua şi sosind noaptea, după porunca vrăjitorului, Teofil s-a dus iarăşi la dânsul în miez de noapte. Atunci vrăjitorul, luându-1 pe el, 1-a dus la hipodrom unde se făcea alergarea de cai şi i-a zis lui: „De vei vedea vreo vedenie sau de vei auzi vreun glas să nu te temi deloc, nici să te însemnezi cu Semnul Crucii, căci Crucea nu ajută oamenilor; ci mai ales este vrednică de râs şi înşelarea creştinilor". Iar după ce Teofil s-a învoit întru toate cu vrăjitorul şi s-a făgăduit că nu se va îngrădi cu Crucea, îndată vrăjitorul i-a arătat o nălucire în acest fel: Se vedea o mulţime oarecare de feţe înspăimântătoare, împodobite cu felurite haine luminoase, având lumânări aprinse în mâinile lor. Şi aceia erau diavolii, care chiuiau laude lui satana, mai marele lor, iar satana, boierul întunericului, şedea în mijlocul lor întru mândrie şi slavă.

Atunci acel ticălos jidov vrăjitor, luând de mână pe Teofil, 1-a băgat şi pe el în acea pierzătoare adunare. Şi, apropiindu-se el de satana, acela a zis către jidov: „Pentru ce ai adus aici la noi pe omul acela?" Urătorul de Dumnezeu jidov a răspuns, zicând: „Stăpânul meu, l-am adus la tine pentru că a fost foarte supărat de episcopul său şi cere ajutor de la tine". Satana i-a răspuns: „Cum pot eu să-i ajut lui, care este rob al Dumnezeului său? Iar de voieşte cu adevărat să fie rob al meu şi să se numere în numărul slugilor mele, eu atât îi voi ajuta lui, încât va avea stăpânire şi cinste mai mare decât cea dintâi, şi pe toţi îi va stăpâni mai mult decât episcopul". Atunci vrăjitorul a zis către Teofil: „Auzi ce zice boierul?" Răspuns-a Teofil: „Aud şi voi face ceea ce-mi porunceşti!" Aceasta zicând-o, îndată a căzut la picioarele satanei, s-a închinat lui şi a început a i le săruta. Atunci diavolul a zis către vrăjitor: „Să se lepede acest om de Fiul Măriei, asemenea şi de dânsa să se lepede, că pe aceia îi urăsc foarte tare. Lepădarea aceea să o scrie cu mâna sa şi să mi-o dea mie, şi atunci să ceară cele de care are trebuinţă şi le va lua". Iar Teofil, auzind aceasta, i-a zis lui: „Voi face toate cele poruncite de stăpânul meu, numai să-mi câştig dorinţa!"

Acestea auzindu-le diavolul, vrăjmaşul neamului omenesc şi-a întins diavoleştile sale mâini şi, cuprinzând pe Teofil, a început a-i netezi barba şi a lipi gura sa cea necurată de gura lui, şi a-1 săruta, zicându-i: „Bucură-te, prietenul meu adevărat şi credincios!" Atunci ticălosul Teofil, întărindu-şi prietenia cu diavolul, s-a lepădat de Hristos, Mântuitorul nostru şi de Preacurata Maica Lui şi, scriind lepădarea lui pe o hârtie ce era pregătită mai dinainte de vrăjitor pentru aceasta şi, pecetluind-o, a dat-o boierului întunericului în primire; apoi îmbrăţişându-se cu dânsul prieteneşte şi sărutându-se, s-au despărţit. Deci satana cu slugile sale s-a făcut nevăzut, ducându-se la locul său din iad, iar Teofil şi jidovul s-au întors amândoi de la hipodrom, bucurându-se de a lor pierzare. Iar a doua zi, cu a lui Dumnezeu purtare de grijă, precum mi se pare, iar nu din diavo­leasca rânduială, episcopul deşteptându-se, s-a căit că a depărtat pe Teofil de la dregătoria iconomiei; deci, trimiţând, 1-a chemat iarăşi la curtea arhieriei şi cu mare cinste 1-a ridicat la slujba cea dintâi, şi 1-a cinstit îndoit şi mai multă stăpânire i-a încredinţat peste toată averea bisericească şi peste toate lucrurile. încă şi iertare şi-a cerut episcopul de la Teofil, înaintea clerului şi a cetăţenilor, zicând: „Iartă-mă, frate, că ţi-am greşit; iată că pe sfinţia ta te-am lipsit de cinste, iar pe altul neplăcut l-am pus în locul tău. Deci acum pe acela îl depărtez, iar pe tine te rog să primeşti rânduiala economiei de mai înainte!"

Din ceasul acela Teofil a început iarăşi a petrece în cinstea şi stăpânirea sa de mai înainte, a-şi rândui toate lucrurile economiei şi a fi cinstit mai presus decât toţi, căci lui îi dădeau mare cinste şi i se supuneau cu temere nu numai cei bisericeşti şi toţi cetăţenii, ci chiar şi episcopul însuşi îl cinstea, iar cei care mai înainte fuseseră vrăjmaşi ai lui Teofil, aceia au tăcut cu ruşine şi cereau cu smerenie iertare de la dânsul. Iar răufăcătorul vrăjitor, jidovul, ducându-se adeseori la Teofil, îi zicea: „Oare vezi, stăpâne, cum ţi-am ajutat eu şi stăpânul meu şi cât de grabnic ajutor ai luat de la noi după dorinţa ta?" Teofil i-a răspuns: „Am aflat cu adevărat şi vă mulţumesc mult!"

Şi petrecând Teofil puţină vreme într-o depărtare de Dumnezeii ca aceasta, a început a se deştepta ca din somn şi a-şi veni în sine, cunoscându-şi pierzarea sa. Pentru că Ziditorul tuturor şi Răscumpă­rătorul nostru Hristos Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor spre viaţă şi caută totdeauna pocăinţa noastră, aducându-şi aminte de îmbunătăţită viaţă de mai înainte şi de ostenelile lui Teofil, de lucrurile lui cele multe şi milostive, de îngrijirea pentru săraci şi pentru văduve, de hrănirea sărmanilor, de ajutorul năpăstuiţilor, de ajutorarea oricui avea trebuinţă de ajutor şi de milosteniile lui cele multe, S-a milostivit spre dânsul, netrecând cu vederea zidirea Sa după bunătatea Sa cea negrăită; pentru că nu este păcat care să biruiască iubirea Lui de oameni.

Deci, prin insuflarea sa dumnezeiască cea tainică, a pus în inima lui Teofil gând de pocăinţă şi de întoarcere. Iar Teofil, venindu-şi în simţire, a început a se gândi cât de mare şi cumplită răutate a făcut lepădându-se de Hristos Dumnezeu şi de Preacurata Lui Maică, pentru vremelnica cinste omenească, care nu este nimic. Şi îl durea inima de aceea, se întrista cu gândul şi se caia în sine. Apoi a început a suspina cu greu din adâncul inimii, a se bate în piept, a plânge şi a se tângui cu amar.

In acea vreme, pentru farmecele sale cele multe şi pentru lucrurile lui cele rele şi vrăjitoreşti, acel jidov vrăjitor a fost prins de stăpânitorul acelei ţări şi a fost osândit la moarte după judecata cea legiuită. Astfel şi-a luat pedeapsa cea vrednică după faptele sale, ars fiind de viu. Iar Teofil, plângând şi tânguindu-se ziua şi noaptea, se zdrobea cu inima şi nu gusta nici hrană, nici băutură, nici nu voia să vorbească cu nimeni; ci, închizându-se deosebi, se tânguia şi se întrista grăind în sine: „Vai mie, ticălosul, vai mie celui pierdut, ce am făcut? In ce fel de pierzare m-am aruncat? Unde mă voi duce de acum să câştig mântuirea? La cine voi scăpa să cer milostivire? La Hristos Dumnezeu? Dar m-am lepădat de El! La Născătoarea de Dumnezeu? Dar şi de dânsa m-am lepădat şi m-am făcut rob al diavolului şi prin zapisul meu am întărit acelea. Deci cine poate să-mi ia zapisul din mâinile lui? Cine îmi va ajuta mie şi mă va izbăvi din stăpânirea lui? Ce nevoie aveam să alerg la acel vrăjitor spurcat şi urât de Dumnezeu, să mă încredinţez lui şi să mă dau cu dânsul în focul cel veşnic? Ce folos am câştigat din această cinste vremelnică şi ce este mândria şi saturarea de lumea aceasta deşartă?

Vai mie, ticălosul, sunt pierdut, vai mie! Am rătăcit şi am căzut în cursa din care nu ştiu cum am să mă izbăvesc! Vai mie cel ce am pierdut lumina cea veşnică şi acum sunt în mijlocul întunericului! Nu-mi era mie mai bine, după ce mi se luase slujba de econom? Nu-mi era mie mai bine a vieţui fără grijă şi fără gâlceava? Pentru ce am voit ca, pentru cinstea cea vremelnică şi deşartă de la oameni şi pentru slava cea deşartă, să ajungă în gheenă ticălosul meu suflet? însumi eu sunt pricinuitor al pierzării mele; însumi eu sunt ucigaşul meu, însumi eu sunt vânzător al ticălosului meu suflet! Vai mie, ce am pătimit! Vai mie, cum m-am înşelat! Amar mie, ce voi face? Ce voi răspunde lui Dumnezeu în ziua judecăţii, când se vor descoperi toate şi se vor arăta tuturor? Când drepţii se vor încununa, iar eu ticălosul voi fi osândit împreună cu satana, căruia m-am dat? Pe cine voi ruga în acea vreme să-mi ajute? Cine mă va milui atunci pe mine? Cu adevărat, nimeni! Vai, ticălosul şi nevoiaşul meu suflet, cum te-ai prăvălit în robia iadului! Cum ai fost ucis şi cât de cumplită cădere ai Mat! In ce fel de valuri te-ai afundat? La ce fel de liman vei mai năzui de-acum? Sau la ce fel de scăpare te vei întoarce? Vai mie, suflete, vai mie, ce ţi s-a întâmplat!"

Astfel tânguindu-se el multă vreme şi rănind prin dorinţă şi prin mâhnire sufletul său în deznădejdea sa, a început a se ridica puţin spre nădejdea dumnezeieştii milostiviri şi a zis în sine: „M-am lepădat de Domnul meu Iisus Hristos, Cel născut din Preacurata Fecioară Maria şi nu îndrăznesc să alerg la Dânsul; iar de Maica lui Dumnezeu care L-a născut, deşi m-am lepădat, însă voi alerga la dânsa şi voi cădea la milostivirea ei cu tot sufletul şi cu toată inima. Mă voi duce în cinstita biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi acolo voi cădea înaintea icoanei ei şi voi petrece rugându-mă şi nici nu voi ieşi din biserică, până ce nu se va milostivi spre mine şi printr-însa voi câştiga milostivire de la Dumnezeu!"

Apoi, iar grăia: „Dar cu ce gură voi începe a mă ruga către dânsa, eu, cel ce m-am lepădat de ea cu gura mea cea spurcată? Ce fel de început voi pune mărturisirii mele? Cu ce inimă, cu ce ştiinţă şi cu ce nădejde voi porni spre rugăciune limba mea cea necurată? Nu ştiu cum voi cere iertare de atâtea păcate ale mele! Mă tem ca nu cumva, pogorându-se foc din cer, să mă ardă pe mine, ticălosul, sau pământul, deschizându-se sub picioarele mele, să mă înghită de viu şi să mă pogoare în adâncul iadului! O, suflete al meu, nu te deznă-dăjdui cu totul, ci te deşteaptă şi te sârguieşte a ieşi din greutăţile ce te-au cuprins! Aleargă la Maica lui Hristos şi nu te vei ruşina!"

Era acolo la un loc oarecare osebit, o biserică mică, ridicată în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Acea biserică, fiind fără slujbele cele din toate zilele - afară de praznice -, în ea a voit Teofil să se închidă pentru rugăciune. Deci mai întâi s-a eliberat de toate treburile slujbei de econom, apoi a lăsat şi toate împiedicările şi grijile vieţii şi, neştiind nimeni decât numai Evtihian, sluga sa cea mai credincioasă, care a fost şi scriitorul vieţii lui, s-a închis în bise­rica aceea şi, căzând înaintea cinstitei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, a început a se ruga către dânsa plângând şi tânguindu-se cu amar. Şi a petrecut în acea biserică patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, postind, mărturisindu-se, căindu-se şi rugându-se ziua şi noaptea neîncetat la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Iar după împlinirea acelor zile, rugându-se el în miezul nopţii, i s-a arătat Preabinecuvântata Maica Domnului nostru, care este cu adevărat mântuirea lumii şi scăparea neamului omenesc, singura noastră nădejde după Domnul, şi i-a zis: „O, omule, pentru ce mă su­peri atâta fără de ruşine, strigând către mine şi rugându-te să-ţi ajut, când tu te-ai lepădat de Fiul meu şi de mine? Cum voi putea să-L rog pentru tine pe Fiul şi Dumnezeul meu, ca să te ierte pe tine, care eşti rob al diavolului, dându-te lui prin zapis? Cu ce ochi voi căuta spre faţa cea prealuminată a Domnului, când voi vrea să mă rog pentru tine? Dar nici eu nu pot suferi necinstea cea făcută Fiului şi Dumnezeului meu. Este cu putinţă, o, omule, ca să îţi iert ceea ce mi-ai greşit mie, de vreme ce iubesc foarte mult neamul creştinesc şi mai ales pe acei care, cu dreaptă credinţă şi cu dragoste fierbinte, aleargă la mine şi se roagă în biserica mea. Acelora cu adevărat le ajut şi îi primesc cu braţele mele şi ascult rugăciunile lor. Iar răutatea şi ocara care se face de voi Fiului meu, pe Care Il răstigniţi a doua oară prin păcatele voastre, pe acestea nu pot nici a le vedea, nici a le asculta. Unora ca acestora le sunt de trebuinţă multe osteneli, nevo­inţe şi zdrobire de inimă, ca să poată ruga milostivirea Lui; pentru că, deşi este foarte milostiv, însă este drept Judecător şi înfricoşat răzbunător, răsplătind fiecăruia după faptele lui!"

Iar Teofil s-a bucurat foarte mult la vederea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, şi, luând puţină îndrăzneală, a început a zice către dânsa: „O, Stăpâna mea cea preabinecuvântată, folositoarea neamului omenesc, scăparea şi mântuirea celor ce aleargă la tine, ştiu cu adevărat că am greşit mult şi te-am mâniat pe tine şi pe Dumnezeu Cel născut din tine; dar am multe pilde ale acelora care, mai înainte de mine, au mâniat pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru şi cărora li s-a dat iertare de păcate, pentru pocăinţa şi mărturisirea lor; căci, de n-ar fi fost pocăinţa, cum ar fi cruţat Fiul tău pe niniviteni? De n-ar fi fost pocăinţa, cum ar fi păzit pe Raav, desfrânata? De n-ar fi fost pocăinţa, cum David, după primirea proorocescului dar, căzând în desfrânare şi în ucidere, nu numai iertare a câştigat, ci a şi primit iarăşi darul cel proorocesc? De n-ar fi fost pocăinţa, cum Sfântul Apostol Petru, stâlpul Bisericii, care a primit de la Dumnezeu cheile Impărăţiei Cerurilor, când s-a lepădat de Domnul nu o dată, nici de două ori, ci de trei ori, după aceea, plângând cu amar, nu numai a câştigat iertarea de căderea sa atât de mare, ci s-a învrednicit şi de cinste mai mare, fiind pus păstor al oilor lui Hristos celor cuvân­tătoare? De n-ar fi fost pocăinţa, cum l-ar fi făcut Domnul evanghelist pe vameşul cel răpitor?

De n-ar fi fost pocăinţa, cum Sfântul Apostol Pavel din prigo­nitor s-ar fi făcut vas ales al lui Hristos? De n-ar fi fost pocăinţa, cum ar fi primit Domnul pe Zaheu, mai marele vameşilor? De n-ar fi fost pocăinţa, cum fiul cel pierdut, întorcându-se la tatăl său, ar fi fost iubit tatălui? De n-ar fi fost pocăinţa, cum femeia cea desfrânată, plângând la picioarele lui Hristos ar fi câştigat iertare de păcatele sale cele multe? De n-ar fi fost pocăinţa, cum tâlharului i s-ar fi deschis Raiul? De n-ar fi fost pocăinţa, cum ar fi poruncit apostolul să primească pe corinteanul cel păcătos? De n-ar fi fost pocăinţa, cum vrăjitorul Ciprian, care se îmbrăcase cu totul în diavolul şi pântecele femeilor celor îngreunate le tăia cu farmecele sale; după aceea, întorcându-se la Hristos prin cinstita Iustina, nu numai a câştigat iertare pentru atâtea mari lucruri rele, ci s-a şi învrednicit cununii muceniceşti? Deci, având atât de multe şi felurite chipuri de pocăinţă şi privind la milostivirea lui Dumnezeu cea atât de mare cu care i-a primit pe dânşii, am îndrăznit şi eu păcătosul a scăpa cu pocăinţă la a ta bună îndurare, o, întru tot milostivă Stăpână, ca să-mi dai mână de ajutor şi să-mi ceri iertare de la Fiul tău şi Dumnezeul nostru pentru păcatele mele cele grele!"

Acestea zicându-le el, Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, care este cu adevărat scăparea păcătoşilor şi nădejdea celor fără nădejde şi grabnică ajutătoare celor ce se roagă către ea, a zis către dânsul: „Mărturiseşte, o, omule, că Acela pe Care eu L-am născut, Fiul meu, de Care tu te-ai lepădat, este cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Care va veni să judece viii şi morţii şi eu Il voi ruga pentru tine şi te va primi pe tine care te pocăieşti!" Teofil a răspuns: „O, Stăpână preabinecuvântată, cum voi îndrăzni eu nevrednicul şi ticălosul a-mi deschide spurcata şi necurata mea gură, cu care m-am lepădat de Fiul tău şi Dumnezeul meu, pentru nişte lucruri mici şi deşarte? încă m-am lepădat şi de Sfânta Lui Cruce care era apărarea sufletului meu, asemenea m-am lepădat şi de Sfântul Botez, prin zapisul meu cel dat diavolului!"

Preacurata Născătoare de Dumnezeu i-a zis: „Tu mărturiseşte numai şi nu te îndoi de buna Lui îndurare, căci este milostiv şi iubitor de oameni, şi primeşte lacrimile celor ce se pocăiesc cu adevărat, căci pentru aceea, fiind Dumnezeu, S-a făcut om, binevoind a lua trup din mine ca să mântuiască neamul omenesc".

Atunci Teofil, cu ruşine, cu frică, cu smerenie şi cu zdrobire de inimă deschizându-şi gura sa, a strigat cu mare glas: „Cred şi mărturisesc şi slăvesc pe Unul, Cel ce din Treime este Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, Cel născut mai înainte de veci din Tatăl, iar în anii cei mai de pe urmă S-a pogorât din cer şi S-a întrupat de la Sfântul Duh şi S-a născut din tine, Preasfântă Fecioară Maria, adevărata Născătoare de Dumnezeu, pentru mântu­irea noastră. El, fiind Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, a voit a pătimi de voie pentru păcatele noastre, întinzându-şi preacuratele Sale mâini pe lemnul Crucii, cel făcător de viaţă. Păstor bun fiind, şi-a pus sufletul Său pentru noi, a fost îngropat şi a înviat, S-a înălţat la ceruri cu trupul cel luat din tine, Preacurată Fecioară, şi va veni iarăşi pe pământ, cu slavă, să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Acestea le mărturisesc cu inima şi cu gura şi mă închin Dumnezeului meu. Iar pe tine te rog, o, Stăpână, nu te îngreţoşa de mine, spurcatul; nu trece cu vederea rugăciunea mea, a păcătosului; nu mă lăsa pe mine, ticălosul, cel răpit de răul vrăjmaş întru pierzare, ci roagă pentru mine pe Cel ce S-a născut din tine, ca să-mi ierte păcatele mele cele mari şi să mă izbăvească din pierzarea mea, ca şi eu împreună cu toţi cei ce au câştigat iertare, să cânt şi să preamăresc milostivirea cea nemăsurată a Celui născut din tine, Dumnezeul nostru, şi a ta, o, Prea binecuvântată Fecioară!"

Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le Preacurata Născătoare de Dumnezeu, cea care este izvorul milostivirii, mântuirea celor ce plâng, nădejdea celor pieriţi, mijlocitoarea şi chezăşuitoarea mântuirii noastre către Dumnezeu şi, ca pe o oarecare pocăinţă îndestulată primindu-le de la dânsul, a zis către dânsul: „Iată, pentru botezul cu care întru Hristos te-ai botezat, crezându-ţi pocăinţa ta şi fiindu-mi milă de tine - că foarte îmi este milă de cei ce pătimesc -, mă voi apropia de Fiul şi Dumnezeul meu şi mă voi ruga Lui, ca să-ţi primească pocăinţa ta!" Acestea zicând Preacurata, s-a făcut nevăzută şi a început a se lumina de ziuă. O, cât era de binecuvântată acea noapte păcătosului aceluia, în care a văzut-o pe Maica Domnului şi s-a învrednicit de atâta vorbire cu dânsa!

După această vedenie, Teofil, uşurându-se de mâhnirea sa, a câştigat mai multă nădejde. Şi a petrecut astfel trei zile plângând şi rugându-se la icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, privind şi căzând către dânsa, lovindu-şi capul de pământ şi aşteptând pe Dumnezeu, Care 1-a mântuit pe el cu rugăciunile Maicii Lui. Iar după acele trei zile, iarăşi i s-a arătat nădejdea şi scăparea noastră cea prea fără prihană, Maica Domnului, căutând cu faţă veselă şi cu ochi luminoşi spre dânsul şi zicându-i: „Omul lui Dumnezeu, pocăinţa ta este plăcută Milostivului Stăpânului nostru Dumnezeu. El a ascultat rugăciunile şi lacrimile tale le-a primit pentru mine. Deci caută ca şi tu de acum să-ţi păzeşti credinţa ta cea dreaptă către Dânsul până la sfârşitul tău!" Atunci, Teofil a răspuns către dânsa: „Cu adevărat o voi păzi, Stăpâna mea cea prealăudată şi nu voi călca poruncile tale, că pe tine te am, după Dumnezeu, acoperământ şi sprijin şi spre tine pun toată nădejdea şi aşteptarea mea; pentru că ştiu că nu este oamenilor altă ajutătoare şi acoperitoare afară de tine, şi nimeni, nădăjduind spre tine, nu s-a ruşinat, şi prin tine rugând pe Dumnezeu, nimeni nu a fost părăsit. De aceea şi eu, păcătosul, rog a ta neîncetată bunătate, care tămăduieşte neputinţele noastre, deschide uşa milostivirii tale mie, rătăcitului şi căzutului în adâncul răutăţilor! Porunceşte ca să mi se dea în mâini acel ticălos zapis, pe care, fiind înşelat, l-am dat satanei; pentru că acel zapis este cel care tulbură sufletul meu foarte mult. Deci nu voi putea să încetez din această cumplită scârbă, câtă vreme acel zapis este ţinut în mâinile diavo­lului".

După aceste cuvinte ale lui, Preacurata Fecioară s-a făcut nevăzută; iar el a mai petrecut încă trei zile în rugăciune ca şi mai înainte. După aceasta, adormind de prea multă osteneală, a văzut în vedenia visului pe Preacurata Fecioară, aducându-i zapisul acela; iar el deşteptându-se de bucurie, n-a mai văzut pe Preacurata Fecioară; iar zapisul întărit cu pecetea lui, 1-a găsit pe pieptul lui. Atunci, pe de o parte de bucurie, iar pe de alta de spaimă, a slăbit atât de mult cu trupul, încât era pe jumătate mort. Apoi venindu-şi în sine, o, cât de mare mulţumire a dat împăratului şi Stăpânului Hristos şi milostivei Maicii lui Dumnezeu, ajutătoarea şi apărătoarea sa!

Iar a doua zi, fiind Duminică, s-a dus în biserica cea mare, unde slujea arhiereul, iar după citirea Sfintei Evanghelii, apropiin-du-se de episcop pe când binecuvânta poporul, s-a aruncat înaintea picioarelor lui, rugându-se şi strigând ca să-1 asculte că voieşte ca în auzul tuturor să facă mărturisirea păcatelor sale. Şi a început a spune cu de-amănuntul toate cele ce i s-au întâmplat lui, cum pentru lepădarea din slujba economiei s-a mâhnit şi din mâhnire a căzut în deznădejde şi s-a lepădat de Hristos Dumnezeu şi de Preacurata Lui Maică, dându-se satanei cu zapis, şi cum, după aceea, postind, rugân­du-se şi plângând, a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi a vorbit cu dânsa, cum a câştigat iertare pentru păcatele sale şi cum i s-a dat zapisul. Acestea toate spunându-le cu de-amănuntul episco­pului în auzul tuturor, i-a dat în mână hârtia aceea pecetluită care o dăduse satanei, şi a rugat pe episcop să o citească cu glas tare, ca toţi să afle cu dinadinsul păcatul său şi să preamărească milostivirea lui Dumnezeu cea dată lui prin Născătoarea de Dumnezeu. Atunci episcopul, desfăcând hârtia, a dat-o diaconului; iar acela, stând în amvon, a început a o citi, minunându-se toţi de un lucru înspăimân­tător ca acela. Şi au înţeles toţi, adică clericii şi tot poporul, bărbaţii, femeile şi copiii cei mici, ce a pătimit Teofil, cum a căzut, cum s-a sculat, şi cum şi-a luat zapisul.

Atunci episcopul a grăit către toţi cu glas mare: „Veniţi toţi credincioşii să proslăvim pe Preabunul şi Adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos! Veniţi, dreptcredincioşilor şi iubitorilor de Dumnezeu, de vedeţi minuni de mirare! Veniţi, o, iubitorilor de Hristos, şi cunoaşteţi cum Preamilostivul şi Stăpânul nostru nu voieşte moartea păcătoşilor, ci aşteaptă pocăinţa lor. Veniţi de vedeţi, o, dreptcredincioşilor, cât de mult poate zdrobirea inimii, suspinele şi lacrimile! Cine nu se va minuna, o, fraţilor şi părinţilor, de acea mare şi negrăită răbdare a milostivului Dumnezeu! Cine nu se va mira de nemăsurata sa îndurare şi de iubirea Lui de oameni, pe care o arată spre noi păcătoşii! Minune cu adevărat este aceasta! Moise proorocul, postind patruzeci de zile, a luat de la Dumnezeu tablele Legii, iar acest frate al nostru, Teofil, postind patruzeci de zile, şi-a luat zapisul său, pe care puterea lui Dumnezeu 1-a scos de la satana, prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu. Deci să cântăm şi noi cu dânsul, o, iubiţilor, cântare de mulţumită Stăpânului, Celui ce cu milostivire a primit pocăinţa lui, prin folosirile Prea nevinovatei Maicii lui Dumnezeu, care este oamenilor pod către Dumnezeu, nădejdea deznădăjduiţilor, scăparea celor ce sunt în primejdii, uşa cea adevărată, care deschide milostivirile sale păcătoşilor ce bat şi duce rugăciunile noastre la Cel ce S-a născut dintr-însa, Domnul nostru Iisus Hristos!

Ce să vă grăiesc mai mult? Sau ce cântare voi cânta pentru preaslăvirea ei şi a Fiului ei? Cu adevărat, minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, şi nici un cuvânt nu este îndestulat spre lauda minunilor Tale! Cu adevărat s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, şi pe toate întru înţelepciune le-ai făcut! într-adevăr cu cuviinţă este acum a spune cuvântul Evangheliei: Aduceţi haina cea dintâi, îmbrăcaţi-l pe el, daţi-i inel în dreapta lui şi încălţăminte în picioare şi aducând viţelul cel gras să-l înjunghiaţi spre jertfă, ca mâncând să ne veselim; că acest frate al nostru, Teofil, a fost mort şi a înviat; pierdut a fost şi s-a aflatr

Acestea grăindu-le episcopul, Teofil zăcea la picioarele lui, plângând; deci, întinzându-i mâna, 1-a ridicat de la pământ, iar el sculându-se a rugat pe episcop ca să ardă acel zapis al lui. Iar episcopul i-a poruncit ca el însuşi să-şi ardă zapisul; deci Teofil 1-a ars înaintea tuturor. Iar poporul văzând arderea acelei hârtii necurate, multă vreme a strigat cu lacrimi, zicând: „Doamne miluieşte". Apoi episcopul, poruncind poporului să tacă, a început a săvârşi dumne­zeiasca Liturghie, şi săvârşind-o pe aceea, a făcut părtaş pe Teofil preacinstitelor şi făcătoarelor de viaţă dumnezeieştilor Taine, Trupului şi Sângelui lui Hristos, şi îndată s-a luminat faţa lui Teofil ca soarele. Şi toţi văzând schimbarea feţei lui, au preamărit pe Bunul Dumnezeu, care primeşte întru îndreptare şi întru sfinţenie pe păcătoşii care se pocăiesc.

După toate acestea, Teofil s-a dus la biserica Preacuratei de Dumnezeu Născătoare, unde, postind cu pocăinţă şi cu lacrimi, s-a învrednicit de sfânta ei vedere şi a câştigat iertare de păcatele sale şi acolo s-a odihnit puţin de multele lui osteneli. Iar după trei zile, cunoscând că i s-a apropiat ceasul sfârşitului său, a rânduit pentru casa sa, ca toate ale lui să se împartă săracilor. Apoi, sărutând pe cei ce se întâmplaseră a fi acolo, şi-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu şi ale Maicii Lui şi a fost îngropat înaintea sfintei icoane a Preacuratei Fecioare, în locul unde şi-a făcut pocăinţa. Astfel s-a slăvit într-însul buna îndurare a lui Iisus Hristos şi milostivirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căreia şi acum, împreună cu Fiul ei, să-i fie şi de la noi, păcătoşii, care întotdeauna avem trebuinţă de ajutorul ei, cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Iar eu, Evtihian - zice scriitorul acesteia -, smeritul şi păcătosul, cel crescut în casa fericitului Teofil şi care prin mijlocirea lui m-am învrednicit la preoţie în sfânta biserică sobornicească, urmând şi slujind acestui stăpân al meu la mâhnirea şi necazul lui, cu adevărat şi cu dreptate am scris toată pocăinţa lui, pe care am văzut-o cu ochii şi cele ce le-am auzit cu urechile mele din gura lui, spre folosul dreptcredincioşilor şi slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Amin.