In cetatea Comani, care este aproape de Neocezareea, pe care o împodobea Sfântul episcop Grigorie, făcătorul de minuni, a fost un bărbat oarecare cu numele de Alexandru. El petrecea în chip sărac şi numai Dumnezeu singur ştia plăcuta lui viaţă, iar de oameni era foarte tăinuită, pentru că era cu învăţătura filosof ales şi, putând el să aibă bogăţii şi cinste între oameni, şi-a ales pentru Dumnezeu sărăcia cea de bună voie şi, batjocorind lumea, şi-a schimbat înţelepciunea sa în neştiinţă, făcându-se pe sine că este unul dintre cei necărturari şi preasimpli, împlinind întru dânsul cuvântul apostolului, care zice: De i se pare cuiva că este înţelept între voi, în veacul acesta, nebun să se facă, ca să fie înţelept.

Deci, fericitul Alexandru petrecând în smerenia cea mai desăvârşită şi din osteneala mâinilor sale vrând să se hrănească singur, s-a dat pe sine celui mai de pe urmă meşteşug, adică să facă cărbuni şi să-i vândă; şi dintr-aceasta îşi câştiga hrana de toate zilele, fiind de râs şi de batjocoră copiilor, căci făcând el cărbuni şi aducându-i în târg, se înnegrea pe faţă ca un arap şi hainele lui erau toate negre. Din această pricină toţi îl numeau "Alexandru Cărbunarul", căci era făcător de cărbuni. Dar Domnul, Care petrece întru cei de sus, şi priveşte spre cei smeriţi şi-i înalţă pe dânşii, pe preasmeritul robul său, Alexandru, încă în viaţa aceasta vrând să-l proslăvească şi Biserica Sa să o folosească şi să o împodobească printr-însul, l-a înălţat la treapta cea mai înaltă a arhieriei, printr-un chip ca acesta. Murind episcopul din Comani, poporul a trimis la Neocezareea, la Sfântul Grigorie făcătorul de minuni, rugându-l să vină în cetatea lor, pentru a le pune episcop. Iar Sfântul Grigorie venind la dânşii, s-a făcut sobor şi alegere pentru un bărbat, care să fie vrednic de cinstea arhieriei. Deci mulţi alegeau multe feluri de oameni, unii pe cei de bun neam, alţii pe cei bogaţi, alţii pe cei ce vorbeau frumos, alţii pe cei cinstiţi la chip şi aleşi la stat, şi îi aduceau la făcătorul de minuni, lăudându-i şi numindu-i vrednici.

Iar Sfântul Grigorie făcătorul de minuni nu se grăbea a alege şi a numi pe cineva; ci aştepta înştiinţare de la Dumnezeu, adică până ce Acela îi va arăta pe cel vrednic. Şi pe când vorbea el cu soborul, şi-a adus aminte cum Dumnezeu a ales pe David să păstorească pe Israel; căci atunci când lesei a adus la Sfântul Samuil Proorocul pe Eliav, fiul său cel mai mare, şi proorocul a întrebat pe Domnul: Oare acesta este înaintea Domnului uns al Lui? Domnul i-a zis lui Samuil: Să nu cauţi la faţa lui, nici la statul mărimii lui. "Deci ni se cade şi nouă - a grăit Sfântul Grigorie - să nu căutăm la faţă, pentru a alege păstor acestei cetăţi, ci să căutăm pe cel gătit de Dumnezeu pentru aceasta; căci lucru omenesc este a căuta la faţă, iar al lui Dumnezeu lucru este a căuta la inimă. Şi nu din chipul cel dinafară se judecă cel vrednic, ci din cel dinlăuntru, nevăzut, care este în inimă şi care este arătat numai lui Dumnezeu".

Zicând aceasta Sfântul Grigorie, cuvântul n-a fost primit de unii şi aceia cârteau şi ziceau între ei, râzând: "Dacă pentru alegerea episcopului nu vom căuta la chipul dinafară şi la cinste, atunci să se aleagă şi să ni se pună episcop Alexandru Cărbunarul". Atunci au început şi ceilalţi a râde, auzind că îl pomeneau pe Alexandru. Iar Sfântul Grigorie s-a gândit în sine şi zicea: "Omul acela de care râd toţi nu a fost pomenit fără dumnezeiasca rânduială". Apoi a întrebat: "Cine este Alexandru de care aţi pomenit? Aduceţi-l să-l văd!" Şi atunci Alexandru era afară şi ţinea caii celor adunaţi acolo. Deci unii, ducându-se, au luat pe Alexandru şi l-au adus la sobor. Şi intrând în mijlocul soborului, toţi şi-au întors ochii spre dânsul şi au început a râde, pentru că era cu totul negru de cărbuni, ca un arap, iar hainele lui erau nişte rupturi cu multe cusături şi înnegrite de cărbuni. Şi când toţi râdeau de dânsul, el stătea înaintea arhiereului cu cinste, luând aminte de sine şi nu se îngrijea de cei ce râdeau de dânsul.

Iar Sfântul Grigorie făcătorul de minuni, având ochi mai înainte văzători, a cunoscut cu duhul darul lui Dumnezeu ce era într-însul şi că acela este bărbatul cel pregătit înainte de Dumnezeu spre arhierie. Deci, sculându-se de la locul său, a luat de o parte pe Alexandru şi l-a întrebat în singurătate cine este, jurându-l cu numele lui Dumnezeu să-i spună despre sine adevărul.

Iar Alexandru, deşi voia să se tăinuiască, însă nu putea să mintă înaintea unui arhiereu ca acela. Incă se temea şi de jurământ, de aceea i-a spus toate despre viaţa sa, cum mai înainte a fost filosof, apoi, de voie şi din smerenie, a venit într-o sărăcie ca aceasta, pentru Dumnezeu. Şi vorbind arhiereul cu dânsul, l-a aflat foarte iscusit nu numai în filosofia cea din afară, dar şi în dumnezeiasca Scriptură. Deci sfântul a poruncit la ai săi să-l ducă la gazda sa şi să-l spele, să-l îmbrace în haine curate şi să-l aducă la sobor. Intr-acea vreme Sfântul Grigorie, şezând la locul său în sobor, se îndeletnicea în vorbirea cea insuflată de Dumnezeu.

Şi după puţină vreme, au adus pe Alexandru în mijlocul soborului, spălat, îmbrăcat în haine luminoase, cu faţa foarte bine împodobit, încât abia l-au cunoscut cei ce-l ştiau. Iar Sfântul Grigorie a început a vorbi cu dânsul, făcându-i întrebări din dumnezeiasca Scriptură, iar el răspundea cu bună înţelegere. Atunci toţi l-au cunoscut că este cărturar foarte înţelept şi se mirau foarte cum un bărbat ca acela, care ascundea într-însul atâta înţelepciune, petrecea în mijlocul lor, ca un om de rând şi neştiutor. Deci se defăimau pe ei înşişi în conştiinţele lor, că pe un bărbat înţelept ca acela, care se smerise pentru Dumnezeu, îl ocărau, socotindu-l că este nebun. Atunci se putea vedea împlinirea cuvintelor Domnului, grăite în Sfânta Scriptură: Căci omul caută la faţă, iar Dumnezeu priveşte în inimă.

Deci, toţi care erau la soborul acela, cu bucurie şi într-un glas l-au ales pe el ca să le fie lor episcop. Apoi Sfântul Grigorie, ridicând pe fericitul Alexandru pe trepte, l-a hirotonit mai întâi preot, apoi l-a pus episcop. Iar după aceea, Sfântul Grigorie făcătorul de minuni i-a poruncit să spună poporului cuvânt de învăţătură. Şi când a început el a grăi cuvântul, darul Duhului Sfânt curgea ca un râu din gura lui, aducând umilinţă în inimile tuturor. Atunci s-a făcut bucurie şi veselie în toată cetatea pentru Alexandru, care era un păstor şi învăţător iscusit, şi slăveau pe Dumnezeu. După aceea, Sfântul Grigorie s-a dus la Neocezareea, iar Alexandru păştea turma lui Hristos în Comani, făcându-se pildă credincioşilor, cu cuvântul şi cu viaţa.

In vremea acestui arhiereu s-a întâmplat unui filosof din Atena, tânăr de ani, de s-a dus în Comani. Acela, auzind cuvintele arhiereului cele învăţătoare către popor, râdea de dânsul, că nu învaţă poporul prin cuvinte ritoriceşti împodobite, ci învaţă cu vorbă proastă; pentru că arhiereul nu se îngrijea de podoaba cuvintelor în învăţăturile sale cele grăite către popor, ci se sârguia pentru folosul sufletelor. Deci multe din vorbele lui erau grăite simplu pentru cei simpli, dar erau foarte folositoare de suflet.

Deci odată, acelui râzător aticesc şi tânăr filosof, i s-a făcut o vedenie ca aceasta: I se părea că vede un stol de porumbei albi, împodobiţi foarte frumos, strălucind cu nişte raze minunate, după cuvântul psalmistului: Aripile porumbiţei sunt argintate, şi între umerile ei cu strălucire de aur... Şi s-a auzit glas către cel ce vedea acestea: "Acestea sunt cuvintele episcopului Alexandru, de care tu ai râs". Iar el, deşteptându-se din vedenie, s-a ruşinat de greşeala sa şi, ducându-se la arhiereu, şi-a cerut iertare.

După toate acestea, s-a făcut prigonire asupra creştinilor în împărăţia lui Diocleţian şi a fost prins de către păgâni şi Sfântul Alexandru, episcopul Comanilor; şi silit fiind spre închinarea idolească, nu s-a lepădat de Hristos. Deci, muncindu-l, l-au aruncat în foc, unde Sfântul Alexandru s-a sfârşit muceniceşte pentru Hristos, Dumnezeul nostru, a Căruia este slava în veci. Amin.