Acest fericit Petru s-a născut din creştini dreptcredincioşi, în ţinutul Volinskiei. Fiind încă în pîntecele maicii sale, pe cînd se lumina spre o zi de duminică, maică-sa a avut o vedenie: i se părea că ţine în mîinile sale un miel, iar între coarnele lui a crescut un pom cu frunze frumoase şi cu multe flori şi roade. Între ramurile lui luminau multe lumînări şi ieşea frumoasă mirosire.

Născîndu-se sfîntul şi la şapte ani dîndu-se la învăţătura cărţilor sfinte, cu zăbavă învaţă fericitul copil, de care lucru nu puţină mîhnire aveau părinţii, însă aceasta s-a făcut ca să ia de la Dumnezeu înţelepciunea cărţii, mai mult decît de la oameni, pe care a primit-o în acest chip: a văzut în vis pe un oarecare om în veşminte arhiereşti, venind şi zicînd către dînsul: "Deschide-ţi, fiule, gura ta". Iar el, deschizînd-o, cel ce i se arătase a atins cu mîna dreapă limba lui şi l-a binecuvîntat, apoi i-a umplut de dulceaţă gîtlejul lui. Deşteptîndu-se, copilaşul n-a văzut pe nimeni, decît numai şi-a simţit inima sa plină de dulceaţă şi de veselie. De atunci, cît îi dădea dascălul său să înveţe, degrabă primea şi în puţină vreme a învăţat toată Scriptura.

Cînd era de douăzeci de ani, s-a dus la o mănăstire şi a primit rînduiala monahicească, fiind ascultător în lucrurile mănăstireşti, aducînd în bucătărie apă şi lemne, spălînd hainele fraţilor şi iarna şi vara, iar din pravila sa nimic nu lăsa. Căci mai înainte decît toţi se afla la cîntarea bisericească şi mai pe urmă ieşea. În biserică, stătea cu frică, ascultînd dumnezeieştile scripturi, cu toată luarea-aminte, niciodată rezemîndu-se de perete. Totdeauna era ascultător şi fraţilor le slujea fără lenevire, întru smerenie şi în tăcere. Apoi, cu voia povăţuitorului, s-a hirotonisit diacon şi preot. După aceea a învăţat a zugrăvi sfinte icoane şi, zugrăvind închipuirea acestora, se depărta cu gîndirea de la cele pămînteşti şi cu totul făcîndu-se gînditor la Dumnezeu, cu mai multă dorire se ridica spre îmbunătăţita viaţă.

Luînd binecuvîntare de la povăţuitorul său, s-a dus la un loc liniştit şi şi-a făcut sălăşluire la rîul Raga, care acum se cheamă mănăstirea Dvorţi, zidind o biserică în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi în scurt timp s-au adunat mulţi fraţi. Sfîntul era bun la obicei şi fără răutate, iar mai pe urmă învăţa în linişte şi cu blîndeţe pe toţi. Silindu-se spre milostenie, niciodată n-a lăsat în deşert pe sărac, pe cerşetor şi străin, încît pînă şi la voievod a mers vestea despre dînsul şi viaţa lui îmbunătăţită. Pentru aceasta, de toţi era cinstit şi toţi primeau cuvîntul învăţăturii de la dînsul.

În vremea aceea a venit prin locul acela, arhiereul Maxim de la Constantinopol, învăţînd pe oameni rînduiala lui Dumnezeu. Petru, mergînd cu fraţi săi, să ia binecuvîntare, i-a dat arhiereului icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care singur o zugrăvise. Iar arhiereul lui Dumnezeu l-a binecuvîntat pe el şi pe fraţi, iar sfînta icoană, primind-o, cu mare cinste o avea la dînsul. Nu după multă vreme, arhiereul Maxim murind, un oarecare egumen, anume Gherontie, îndrăznind, a luat arhierescul veşmînt, podoaba şi toiagul păstoresc, precum şi acea icoană zugrăvită de Petru şi dată arhiereului; şi s-a dus la Constantinopol, vrînd să se facă mitropolit al Rusiei. Atunci voievodul părţilor Volinskiei, silea pe fericitul Petru, uneori singur rugîndu-l, alteori prin boieri îndemnîndu-l, ca să meargă la Constantinopol pentru alegerea la scaunul mitropoliei Kievului, căci pe Gherontie nimeni nu-l voia, pentru îndrăzneala lui, fiindcă fără sfat şi alegere a alergat să răpească vrednicia, neintrînd pe uşă, ci sărind pe aiurea. Fericitul Petru multă vreme n-a voit. Apoi fiind înduplecat de voievod, de boieri şi de sfinţitul sobor, s-a dus, trimiţînd voievodul pentru dînsul rugăminte la preasfinţitul Patriarh şi la tot soborul lui, poftind ca să vadă pe Petru pe scaunul arhieresc.

Gherontie, mergînd pe mare, i s-a întîmplat vifor grozav şi vînturi potrivnice, încît a zăbovit nu puţină vreme oareunde. Iar fericitului Petru vîntul i-a fost lin şi prielnic şi ca în vis a plutit pe mare. Apoi lui Gherontie i s-a arătat, în vedenie, icoana Maicii Domnului, a Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, despre care înainte s-a vorbit, zicîndu-i: "În deşert te osteneşti tu, bătrînule Gherontie, că nu vei sui treapta arhierească pe care o cauţi, ci cel ce m-a zugrăvit, Petru, egumenul, slujitorul Fiului meu şi Dumnezeu, acela va fi ridicat la scaunul arhieresc şi pe popor bine îl va paşte, pentru că Fiul meu, Hristos Domnul, Şi-a vărsat sîngele Său cel împrumutat din mine. Căci acela, cu dumnezeiască plăcere vieţuieşte şi bătrîneţi bune va trece bucurîndu-se la Stăpînul tuturor". Gherontie, degrabă deşteptîndu-se, s-a înspăimîntat şi tuturor a spus cele ce văzuse. Iar cînd Cuviosul părintele nostru Petru a mers la Constantinopol, era atunci în sfînta biserică a înţelepciunii lui Dumnezeu, Sfînta Sofia, patriarhul Atanasie cel minunat, care cu bunătăţile sale împodobea scaunul a toată lumea.

Intrînd fericitul Petru la patriarh, s-a umplut de bună mireasmă biserica acea şi patriarhul a înţeles cu duhul, că pentru venirea lui Petru s-a făcut aceea bună mireasmă şi l-a binecuvîntat cu bucurie. Apoi, aflînd pricina venirii lui, a adunat sfinţitul sobor şi cercetare după obicei făcîndu-se, Petru s-a aflat vrednic de arhierie, fiind însemnat mai înainte de naşterea sa. Drept aceea, patriarhul săvîrşind dumnezeiasca slujbă, a sfinţit pe minunatul Petru, a cărui cinstită faţă în vremea sfinţirii atît de mult s-a luminat, încît toţi s-au minunat şi au zis: "Cu adevărat acest om, prin porunca lui Dumnezeu a venit la noi". Deci, s-a făcut tuturor veselie duhovnicească.

După cîteva zile a venit şi Gherontie şi a spus toate cele ce i se întîmplaseră. Apoi, luînd patriarhul veşmintele arhiereşti cu cinstita icoană şi toiagul păstoresc de la Gherontie, a dat bisericeştile semne de dregătorie în mîinile adevăratului păstor, Petru. Şi aşa preasfinţitul patriarh, învăţînd multe zile pe Sfîntul şi fericitul Petru şi binecuvîntîndu-l cu slavă, l-a eliberat de la Constantinopol. Sfîntul, venind întru a sa Mitropolie, a dat pace şi binecuvîntare tuturor şi învăţa cu osîrdie turma cea de Dumnezeu încredinţată lui, mergînd din loc în loc. Acestea binefăcîndu-se n-a suferit vicleanul vrăjmaş, ci a făcut împiedicare sfîntului, îndemnînd pe unii ca să nu-l primească. Însă după aceea s-au pocăit şi au primit pe arhiereul, căruia supunîndu-se, au cerut iertare de la dînsul.

Apoi, după o vreme, iarăşi a pornit vrăjmaşul spre zavistie pe Andrei, episcopul Tferului, care ascuţindu-şi limba sa, a grăit fără de lege, scriind asupra dreptului multe cuvinte mincinoase şi hulitoare, pe care le-a trimis la preasfinţitul patriarh, Atanasie. Iar patriarhul, mirîndu-se, nu l-a crezut, ci, fiind cu multă pricepere, a trimis pe unul din clericii Bisericii în pămîntul Rusiei şi s-a adunat sobor în cetatea Pereiaslaviei, fiind acolo Simeon episcopul Rostovului şi Cuviosul Prohor, egumenul Pecerskăi, cum şi domni, boieri, preoţi, monahi şi mulţime mare. Acolo, fiind chemat şi Andrei, episcopul Tferului, s-a făcut cercetare şi tulburare mare, stînd înainte mincinoşii clevetitori ai Sfîntului Petru. Atunci lucrătorul de răutate nu s-a tăinuit, ci a venit înaintea tuturor, pentru că răutatea lui Andrei şi clevetirea lui s-au vădit, iar clevetitorul cel mincinos a fost ruşinat şi defăimat. Sfîntul Petru nimic rău nu i-a făcut, ci l-a iertat şi, din destul pe toţi învăţîndu-i, i-a eliberat întru ale lor. Dar el însuşi adăuga osteneli peste osteneli, înmulţind, pînă la sută, talantul cel dat lui, fiind şi sărmanilor tată.

În acea vreme s-a arătat un eretic oarecare, Seit, care nu se supunea învăţăturii sfîntului. Pe acela arhiereul lui Dumnezeu l-a dat blestemului şi a pierit rău. După aceasta a mers plăcutul lui Dumnezeu în slăvita cetate Moscova, stăpînind într-însa, atunci, binecredinciosul şi marele domn Ioan Daniilovici, cel bine împodobit cu toate lucrurile, milostiv spre săraci şi preoţi, iubitor de cinstea bisericilor şi de sfintele scripturi ascultînd. Deci foarte mult l-a iubit arhiereul şi a rămas mai mult decît în alte locuri întru acea cetate. Apoi a sfătuit pe binecredinciosul domn ca să zidească o biserică de piatră, în numele Preasfintei Stăpîne Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, zicîndu-i aşa: "Dacă mă vei asculta şi vei ridica biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, apoi te vei preamări mai mult decît alţi domni, cetatea ta va fi slăvită şi arhierei vor locui într-însa. Apoi se vor birui vrăjmaşii şi Dumnezeu într-însa se va preaslăvi, iar oasele mele aici se vor pune".

Voievodul, ascultînd sfatul sfîntului, a avut sîrguinţă către biserică şi punîndu-se temelie, din zi în zi se înălţa şi singur sfîntul se silea, ca în toate zilele să sporească lucrul. Şi, mai înainte văzîndu-şi ieşirea sa din viaţă prin descoperire dumnezeiască, şi-a făcut singur mormîntul, aproape de jertfelnic. După săvîrşirea mormîntului, i s-a făcut iarăşi vestire de la Dumnezeu despre moartea lui. Atunci, cu totul umplîndu-se de bucurie, a mers în biserică şi a săvîrşit Sfînta Liturghie, rugîndu-se pentru toţi credincioşii împăraţi şi domni şi pentru al său fiu sufletesc, drept-credinciosul domn Ioan, cum şi pentru toţi binecredincioşii creştini de pe pămîntul Rusiei. După aceea a făcut mare pomenire pentru cei răposaţi şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Venind din biserică, a chemat tot clerul şi, învăţîndu-i după obicei, i-a eliberat. În aceea vreme multă milostenie făcea la săraci, la scăpătaţi, la biserici, la mănăstiri, la preoţi, dar slăbea cu trupul.

Sosind ziua ducerii lui din viaţă, a chemat pe Protasie, mai marele cetăţii, neîntîmplîndu-se atunci a fi voievodul în cetate şi i-a zis lui: "Fiule, iată eu mă duc din viaţa aceasta şi las fiului meu, iubitului meu domn Ioan, milă, pace şi binecuvîntare de la Dumnezeu şi seminţiei lui pînă în veac". Apoi, dînd alte aşezăminte, i-a încredinţat lui punga, ca să cheltuiască pentru săvîrşirea bisericii şi dîndu-le tuturor pace, a început a cînta Vecernia. Şi încă rugăciunea fiind în gura lui, sufletul său s-a dus către Domnul, ridicîndu-şi singur mîinile spre Dumnezeu. Voievodul, auzind despre moartea sfîntului, degrabă a mers mîhnit în cetate şi cu toţi boierii şi poporul, plîngeau şi se tînguiau pentru moartea Sfîntului Petru. Apoi, punînd pe pat cinstitul său trup, l-a dus în biserică precum este obiceiul.

În acea vreme um om, cuprinzîndu-se de necredinţă către sfînt, a mers în mijlocul poporului şi în gîndul său defăima, zicînd: "Cine este acesta căruia însuşi domnul cu poporul îi merge înainte şi îi urmează şi i se dă atîta cinste"? Acestea gîndindu-le, îndată a văzut pe sfînt pe pat şi binecuvîntînd poporul de amîndouă părţile, pînă ce a fost dus la mormînt şi s-a încredinţat omul acela de sfinţenia plăcutului lui Dumnezeu. Apoi cele văzute le-a spus poporului, iar sfintele lui moaşte ducîndu-le, le-a pus în mormîntul pe care singur şi l-a zidit, unde şi acum zac, făcînd felurite minuni celor ce cu credinţă se apropie de ele.

Un tînăr oarecare, din naşterea sa avea mîinile slăbănoage şi cu totul nemişcate, încît nici la gură nu-i era cu putinţă a le duce. Mergînd el la mormîntul acelui sfînt, rugîndu-se cu lacrimi, îndată i s-au întărit mîinile şi s-a însănătoşit. Apoi, pe un gîrbov şi pe un surd i-a făcut sănătoşi. Încă şi un orb de mulţi ani, care a venit şi s-a rugat, îndată i-a deschis luminile ochilor. Şi multe alte minuni, celor ce cu credinţă merg la dumnezeiasca raclă, izvorăsc şi pînă acum, întru cinstea şi slava Celui în Treime slăvit, Dumnezeu în veci. Amin.