Sfântul Favie era de neam roman şi cu rânduială de preot, pe vremea păgânilor împăraţi ai Romei, care erau întunecaţi cu închinarea la idoli şi erau prigonitori ai Bisericii lui Hristos. Locuinţa sa o avea mai întâi într-un sat aproape de Roma, apoi s-a mutat în Roma. El se silea la îngroparea trupurilor muceniceşti, pentru că mulţi creştini erau chinuiţi şi ucişi de chinuitorii lui Hristos şi trupurile lor aruncate afară din cetate spre a le mânca câinii, fiarele şi păsările, iar el le lua noaptea în taină şi le îngropa cu cinste. Şi fiind ucis pentru Hristos preasfinţitul papă Anter, pe vremea împărăţiei lui Maximin, credincioşii care se ascundeau de prigoană şi păzeau în taină sfânta credinţă s-au adunat pentru alegerea papei împreună cu episcopii şi cu preoţii lor, în biserica pe care o aveau şi care era neştiută de prigonitori, căci o casă ascunsă le era biserică din pricina prigonirii; iar la acea adunare era şi preotul Favie.

Şi făcându-se cercare pentru a alege pe cel mai vrednic pentru o slujbă ca aceasta, se pomeneau mulţi bărbaţi cinstiţi şi aleşi care puteau să păstorească bine turma lui Hristos; iar la preotul Favie nu se gândea nimeni, de vreme ce el era din cei mai de pe urmă şi nu era de multă vreme venit din sat în cetate. Şi fiind neînţelegere în sobor, deodată s-a arătat un porumbel alb ca zăpada, zburând de sus, în văzul tuturor, care coborându-se de sus, a şezut pe capul preotului Favie, apoi iarăşi, ridicându-se, s-a făcut nevăzut. Atunci toţi au cunoscut că Însuşi Dumnezeu, cu Duhul Său cel Sfânt, l-a ales pe el să fie întâi şezător şi păstor al Bisericii Sale. Deci, luându-l pe dânsul cu mare bucurie, l-au pus pe scaunul patriarhiei, şi astfel Sfântul Favie a fost ales papă al Romei. Deci îndată s-a făcut alinare Bisericii, căci prigonitorul Maximin fiind ucis de ostaşii săi, a urmat la împărăţie Gordian şi a încetat prigonirea împotriva creştinilor, deoarece acel împărat, cu toate că era păgân, era însă blând şi bun la obicei şi nu poruncea să se facă răutate creştinilor.

Deci, în zilele lui, creştinii aveau viaţă paşnică şi zideau pretutindeni bisericile lor. Iar Sfântul Favie a zidit multe biserici de rugăciune în Roma, la gropniţele cele deasupra mormintelor muceniceşti. El le făcea largi ca să încapă adunarea credincioşilor în ele. Asemenea a făcut biserici şi deasupra acelor peşteri în care se ascundeau creştinii pe vremea prigonirilor. Deci Biserica lui Hristos creştea, întorcându-se în toate zilele mult popor de la păgânătatea idolească la Hristos. Iar mai ales după sfârşitul lui Gordian, când a luat împărăţia Romei Filip cu fiul său cel de un nume şi o împărăţie cu el. Aceştia au primit credinţa în Hristos, fiind aduşi la ea de un bărbat dreptcredincios dintre cei dintâi senatori, anume Pontie; iar preasfinţitul papă Favie i-a botezat. Atunci s-a înmulţit foarte mult numărul credincioşilor, căci împăratul şi cu fiul său fiind botezaţi la arătare, mulţi s-au botezat, căutând la dânşii, şi într-acea vreme credinţa lui Hristos se bucura de mare libertate şi îndrăznire.

Iar preasfinţitul papă Favie, având de ajutor pe senatorul Pontie, adevăratul rob al lui Hristos, sfărâma idolii şi le dărâma capiştile lor, iar bisericile lui Dumnezeu le ridica. Dar nu multă vreme a fost Biserica lui Hristos întru această odihnă şi libertate - doar abia patru ani - căci Capul Bisericii, Hristos, vrând să aibă pe Mireasa Sa, pentru care Şi-a vărsat sângele, pe pământ ca aurul în ulcea şi precum crinii între spini, a slobozit asupra ei multe primejdii şi pătimiri. Astfel s-a ridicat prigonire de la balaurul iadului, care şi de demult - precum i s-a arătat în vedenie Cuvântătorului de Dumnezeu Ioan - prigonea pe femeia cea împodobită cu podoabe cereşti, slobozind după dânsa apă ca un râu din gura lui spurcată, ca s-o înece pe ea în râu. Deci acel urâtor de bine de demult, nesuferind să vadă mărindu-se slava lui Hristos, a îndemnat pe oamenii cei robiţi lui, pe păgânii închinători la idoli, să se răscoale împotriva împăraţilor celor nou luminaţi, care străluceau în dreapta credinţă.

Deci, adunându-se toţi câţi urau pe Hristos şi pe creştini, având ca înainte povăţuitor pe necuratul Deciu, au ucis pe împăratul Filip şi pe cel de o împărăţie cu el, pe Filip, fiul său, nu pentru vreo altă pricină, decât numai pentru aceea că amândoi au crezut în Hristos şi au dat libertate creştinilor. Şi ucigând ei pe amândoi împăraţii, s-au pornit şi împotriva tuturor creştinilor; şi a fost într-acea vreme în Roma mare vărsare de sânge creştinesc.

Intâi a fost prins preasfinţitul papă Favie, asupra căruia se mâniau mai tare păgânii, deoarece era întâiul povăţuitor şi învăţător creştinesc. După aceea a mai fost căutat şi acel bărbat credincios, senatorul Pontie, care era prietenul împăraţilor Filip; dar nu a fost găsit, căci se ascunsese, precum făcuseră şi cei mai mulţi credincioşi care fugiseră din Roma. Iar preasfinţitului papă Favie, din porunca lui Deciu, ce împărăţea atunci, i s-a tăiat capul cu sabia şi a trecut de la Biserica care se oşteşte, la Biserica care prăznuieşte, cu oile cele fără de număr ale păstoriei sale, care au fost înjunghiate într-o vreme cu dânsul. Iar Sfântul Pontie, fiind prins mai pe urmă, şi-a luat mucenicescul sfârşit pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine slavă în veci.

Notă. Pe acest Sfânt papă Favie, romanii îl numesc Favian şi îi săvârşesc pomenirea la 20 ianuarie. Acesta a aşezat ca în toţi anii, în Sfânta şi Marea Joi a Cinei celei de Taină a Domnului nostru Iisus Hristos, să se sfinţească mir nou, iar pe cel vechi să-l ardă în biserică.

De vreme ce întru pomenirea Sfinţitului Mucenic Favie s-a pomenit Sfântul Mucenic Pontie, am judecat să punem aici viaţa şi pătimirea lui, ca să nu fie trecut cu vederea un plăcut ca acesta al lui Hristos, care a adus la Hristos pe cei doi împăraţi Filip şi s-a ostenit împreună cu Sfântul Favie, întorcând pe mulţi de la întunericul rătăcirii închinării la idoli şi povăţuindu-i la luminoasa cale a sfintei credinţe; iar mai pe urmă şi-a pus sufletul pentru Domnul său.