Fericitul Isidor era din partile Apusului, de limba romană și din neamul nemțesc. El, iubind credința cea adevarată și dreptcredincioa-să, a ieșit din casa sa, s-a dezbrăcat de hainele sale și a luat pe sine viața nebunească, asemănându-se sfinților celor vechi, lui Andrei, lui Simeon și celorlalți, care au plăcut lui Dumnezeu întru acea nebunie, care oamenilor le pare a fi nebunie, iar înaintea ochilor atotvăzători ai lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât înțelepciunea oamenilor.

Deci, fericitul Isidor, prefacându-se a fi nebun, a ieșit din pământul și patria sa și s-a dus spre părțile Răsăritului, unde a pătimit de la oamenii cei nebuni multe necazuri, ocări și bătăi. El răbda frigul iernii și arșița soarelui, fiind gol, și obosea trupul cu ostenelile de zi și de noapte, pentru că ziua umbla ca un nebun, iar noaptea se ruga neîncetat și, plângând, zicea în sine: „O, Isidore, prin multe scârbe și se cade a intra în împărăția cerului, pentru că se ia cu sila, și silitorii o apucă pe ea". Cu aceste cuvinte mângâindu-se fericitul, umbla din cetate în cetate, până ce a ajuns la slăvita cetate a Rostovului, cea cu mult popor, și a voit să viețuiască în ea. Deci toți îl socoteau că este nebun și cu mintea pierdută; pentru aceea îl chinuiau cu multe bătăi și ocări pe robul lui Hristos. Iar el toate le răbda cu mulțumire, ca într-un trup străin, răsplătind ocărâtorilor și chinuitorilor săi nu cu rău pentru rău, ci rugându-se pentru dânșii în mintea sa și zicând către Dumnezeu: „Doamne, nu le socoti lor acestea ca păcat". Și nimeni nu știa îmbunătățita lui viață.

In cetatea aceasta, el și-a făcut o colibă de vreascuri neaco­perită, pe un loc uscat ce era în mijlocul bălții, unde se află acum și sfintele lui moaște. Și era lui acea colibă casă de rugăciune și cămară încuiată, ca să nu fie văzut de oameni în timpul rugăciunii. Deci, toată ziua umbla prin cetate, făcând nebunii după obiceiul său și răbdând necazuri de la cei nepricepuți; iar, sosind noaptea, intra în coliba sa și acolo stătea la rugăciune de seara până dimineața, înălțând multe rugăciuni cu lacrimi și cu plecări de genunchi către Dumnezeu; și iarăși sosind ziua, ieșea la nebunia sa. Și uneori slăbind cu trupul de multă osteneală, se arunca pe ulițele cetății în gunoi sau în măturături, și se odihnea puțin, cu somn scurt. Iar dacă dormea vreodată în coliba sa, el se culca pe pământul gol, pentru că nu avea nimic într-însa, decât numai mult ostenitul său trup și vreascuri împrejurul lui, dar și acelea neacoperite. Și ori de era ger, ori zăduf, ori zăpadă, ori ploaie, sfântul pe toate le răbda, șezând în coliba sa fără acoperământ, ca unul fără de trup. Și astfel petrecea în toate zilele vieții sale, pentru dragostea lui Dumnezeu. Și pe cât a iubit el pe Dumnezeu, pe atât și Dumnezeu 1-a iubit și 1-a preamărit în lumea aceasta cu darul Său minunat, mai înainte de a-1 preamări în cereasca Sa împărăție cea fără de sfârșit, prin însutită răsplătire a bunătăților celor negrăite.

Odată s-a făcut o minune vrednică de mirare și de neuitare, în acest chip: Niște neguțători, luându-și mărfurile lor, călătoreau într-o corabie pe mare și deodată a stat corabia într-un loc și nu putea să se miște de acolo, încât, izbindu-se de valuri, toți care erau în ea se deznădăjduiseră de viața lor și așteptau moartea în liniște. Apoi au socotit să arunce sorți pentru cine a stat corabia și este izbită de valuri. Și sorțul a căzut pe un neguțător dintre ei, care era din cetateit Rostovului, unde viețuia Sfântul Isidor. Deci, au pus pe acel neguțător pe o scândură și l-au lăsat în mare și corabia s-a pornit degraba din locul acela; iar omul acela, purtat de valuri pe scândură, se afla în pragul morții, neașteptând ajutor de la nimeni. Dar, iată, fără de veste a stat înaintea lui plăcutul lui Dumnezeu, Isidor, umblând pe mare ca pe uscat și zicând către dânsul: „Omule, mă știi pe mine cine sunt?" Iar neguțătorul, abia putând să vorbească, i-a zis: „O, Isidore, robul lui Dumnezeu, cel ce viețuiești în cetatea noastră, nu mă lăsa să mă afund în marea aceasta, ci ajută-mi mie ticălosului și mă izbăvește de moartea cea amară".Atunci sfântul 1-a luat de mână și 1-a pus pe scândura aceea. Și îi era lui scândura întocmai ca o luntre, plutind neafundată pe deasupra apei, iar sfântul, îndreptând-o pe ea, a alergat repede în urma corabiei și, ajungând-o, a pus pe acel om în ea întreg, sănătos și cu nimic vătămat, apoi i-a poruncit, zicându-i: „Să nu spui nimănui de mine, ci să spui că puterea dumnezeiască te-a izbăvit din adâncurile mării". Dar cei ce erau în corabie, văzând pe prietenul lor pe care îl aruncaseră în mare, că era cu dânșii viu și sănătos, s-au mirat și s-au înspăimântat și slăveau puterea lui Dumnezeu.

Iar după ce s-a întors neguțătorul acela în cetatea sa, a întâlnit pe Isidor, izbăvitorul său, pe ulițele cetății, făcând nebunii, și nu putea să spună cuiva de dânsul, decât numai se închina lui de departe; iar el iarăși îl îngrozea să nu spună nimănui de ceea ce se făcuse pe mare. Astfel, neguțătorul acela a păzit aceea în tăcere până la moartea plăcutului lui Dumnezeu. Se mai făceau de către dânsul și alte minuni, cu darul lui Dumnezeu, dar n-au venit întru arătare, că, precum era viața lui cea îmbunătățită, tăinuită ca sub un obroc, sub chipul nebuniei, tot așa și facerile lui de minuni se săvârșeau în taină.

Odată s-a dus în curtea voievodului Rostovului, iar voievodul avea atunci la el la prânz pe episcop și, apropiindu-se sfântul de pristavul băuturilor, cerea să bea de la dânsul, ca și cum ar fi fost însetat; dar fericitul nu înseta de băutură, ci de mântuirea celui ce putea ca, măcar pentru un pahar de apă rece, să nu se lipsească de plată de la Domnul; iar pristavul nu numai că nu i-a dat băutură, dar 1-a gonit cu cuvinte ocărâtoare. Deci, ospătând voievodul cu episcopul, a venit vremea băuturii și, voind slugile să toarne în pahare, nu s-a găsit băutură în vase, căci deodată toate s-au uscat, încât slugile s-au înfricoșat și au spus despre aceea voievodului, care, și el, mâhnindu-se, se mira foarte. Și, înștiințându-se că a venit în curtea lui nebunul Isidor și a cerut să bea neprimind, mai mult s-a mâhnit și se mânia asupra pristavului; căci a înțeles că pentru nemilostivirea pristavului, care a trecut cu vederea pe săracul care cerea, s-a făcut de la Dumnezeu o minunată pedepsire ca aceea.

Deci îndată a trimis prin toată cetatea să caute pe fericitul Isidor și să-1 aducă cu rugăminte în casa voievodului, dar n-a fost găsit. Iar după ce s-a sfârșit prânzul voievodului, acesta fiind cuprins de rușine pentru aceea, că nu era băutură pentru oaspeți, a venit la ei însuși Sfântul Isidor, având în mâini o prescură, și a dat-o episcopului, zicând ca și cum ar fi nebun: „Arhiereule, primește această prescură, pe care am luat-o în acest ceas din mâinile prea sfințitului mitropolit al Kievului, în biserica Sfintei Sofia". Și îndată cu venirea sfântului,toate vasele s-au umplut de băutură, ca și mai înainte, de care minune toți s-au mirat foarte mult și cu frică preamăreau pe Dumnezeu, care a făcut minunate lucruri prin robul cel tăinuit.

Insă această minune s-a făcut înaintea sfârșitului sfântului. Și minunat este cuvântul lui, care 1-a zis atunci: „în acest ceas am luat prescura din mâinile preasfințitului mitropolit al Kievului!" Pentru că nu era mincinos cuvântul plăcutului lui Dumnezeu, ci adevărat și credincios; de vreme ce a fost răpit de îngerul lui Dumnezeu din Rostov în Kiev și, iarăși, în același ceas a fost adus din Kiev în Rostov. Căci după cum odinioară s-a întâmplat Cuviosului Gheorghe, egumenul Muntelui Sinai, care într-un ceas a fost răpit în Ierusalim și, împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine din mâinile preasfințitului patriarh Petru, iarăși s-a aflat în Sinai, în chilia sa, precum scrie despre aceasta în Limonar; tot astfel s-a făcut și cu Sfântul Isidor.

După aceasta, robul lui Dumnezeu nu se mai arăta în cetate, precum avea obiceiul să umble, pentru că se mutase la Domnul, în coliba sa, neștiind nimeni de sfârșitul lui, și sfântul lui suflet a fost dus de sfinții îngeri în cerescul Ierusalim. Și îndată o bună și plăcută mireasmă a umplut toată cetatea și toți se minunau cu spaimă de acea neobișnuită și frumoasă mirosire, zicând unul către altul: „De unde iese această plăcută mireasmă?" Pentru că nu știau că murise plăcutul lui Dumnezeu.

Iar un om oarecare, mergând pe lângă coliba sfântului și simțind mai multă bună mirosire ce ieșea din colibă, s-a uitat în ea și a văzut pe sfântul, zăcând la pământ, având fața în sus și mâinile strânse în chipul crucii, precum se cade. Și cunoscând că de curând s-a sfârșit, a alergat și a spus celorlalți oameni. Deci, mergând niște bărbați temători de Dumnezeu, care știau viața sfântului cea plăcută lui Dumnezeu și aveau dragoste către el, au îngropat cinstitul și mult ostenitul lui trup în același loc, unde a murit.

In acea vreme a alergat și acel negustor, pe care sfântul 1-a izbăvit de înecare în mare și, căzând la mormântul sfântului cu lacrimi, spunea tuturor acea minune ce se făcuse. Deci, oamenii cei cucernici, sfătuindu-se, au zidit deasupra mormântului fericitului - cu binecuvântarea arhiereului -, o biserică a înălțării lui Hristos, Care a înălțat pe cel ales din poporul Său. Iar de la mormântul Sfântului Isidor au început a se da celor ce alergau cu credință la el, tămăduiri tuturor bolilor, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.