In timpul împărăţiei lui Diocleţian, când ighemonul Valerian din Sicilia prigonea pe creştini, era acolo un copil de doisprezece ani, cu numele Vit, fiul unui bărbat bogat şi de neam bun care se numea Ghilas. Acela se ţinea de necurăţia păgânească, iar fiul lui, fericitul Vit, fiind luminat de sus în copilăria sa cu minunatul dar al Sfântului Duh, a cunoscut pe Unul şi adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul şi, crezând într-însul, se ruga Lui ziua şi noaptea, îmbrăcându-se într-o haină de păr.

Şi s-a învrednicit a auzi un glas dumnezeiesc de sus către dânsul, grăind: „S-a auzit rugăciunea ta şi voi arăta spre tine mila Mea". După glasul acesta, i s-a dat lui de la Dumnezeu puterea facerii de minuni şi tămăduia neputinţele omeneşti, şi sfătuia pe cei necredincioşi ca să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, şi povăţuia pe mulţi la calea cea dreaptă; pentru că Domnul Cel atotputernic a voit ca din gura pruncului acesta şi din lucrurile lui, să-şi săvârşească lauda, spre înfruntarea rătăcirii închinării la idoli. Deci, mai presus de fire i-a dat aceluia, împreună cu înţelegerea, şi darul facerii de minuni, ca întru anii cei tineri, fericitul Vit să fie bărbat puternic cu lucrul şi cu cuvântul şi să se slăvească întru dânsul Dumnezeu Cel minunat întru sfântul Său.

Şi înştiinţându-se ighemonul Valerian de acest sfânt prunc, a chemat pe tatăl lui la dânsul şi i-a zis: „Ce este aceasta care aud, că fiul tău se închină acelui Dumnezeu, pe care Il cinstesc creştinii? De voieşti să-l ai pe el întreg şi sănătos, sârguieşte-te să-l întorci de la acea sălbăticie". Iar Ghilas, venind acasă, a început a sfătui pe fiul său să nu se întoarcă de la vechile slujbe cele păgâneşti, care se fac zeilor lor. Iar fericitul prunc Vit a zis către tatăl său: „Eu nu ştiu pe alt Dumnezeu, fără numai pe Unul Cel ce este din veac, al Cărui Duh se poartă peste ape şi Care a deosebit lumina de întuneric! Aceluia îi slujesc eu. El este făcătorul cerului şi al pământului, iar Fiul Său este Domnul nostru Iisus Hristos, împăratul îngerilor. Pe Acela îl mărturisesc şi Il voi mărturisi în toate zilele vieţii mele!" Atunci tatăl său, mâniindu-se, a poruncit să-l bată cu vergi, zicându-i: „Cine te-a învăţat pe tine să grăieşti acestea? Au nu ştii că ighemonul va auzi acestea şi vei pieri?" Tânărul i-a răspuns: „Hristos, al Cărui rob sunt, m-a învăţat pe mine, iar de mânia ighemonului nu mă tem".

Atunci Ghilas, chemându-l pe ispravnicul său cu numele Modest, i-a zis: „Vezi, ca niciodată fiul meu să nu grăiască cuvintele care pomenesc pe Hristos". Însă Sfântul Vit nu băga în seamă îngro­zirile tatălui, şi precum purta totdeauna în inima sa numele lui Hristos, aşa şi în gură. Şi a fost mângâiat de Hristos Domnul prin îngerească arătare, pentru că îngerul Domnului i s-a arătat în vedenie, zicându-i: „Nu te teme, ci îndrăzneşte în numele lui Iisus Hristos, că eu îţi sunt dat păzitor să te păzesc până la sfârşit; deci cunoaşte acest dar de la Domnul, că tot ce vei cere de la Dânsul, ţi se va da".

Sfântul Vit, veselindu-se şi întărindu-se prin această îngerească arătare, şi mai mult mărturisea şi preamărea numele Domnului. Iar tatăl său plângea pentru el, deoarece pe el singur îl avea; şi se sârguia cu cuvinte amăgitoare să-l întoarcă la slujba diavolească. Şi a întrebat Sfântul Vit pe tatăl său: „Tată, căror zei îmi porunceşti să slujesc?" Tatăl lui i-a răspuns: „Fiule, nu ştii oare pe zeii noştri: Die, Her­cules, Junona, Artemida, Vesta, Apolon şi ceilalţi, cărora se închină împăraţii şi boierii?" Sfântul a zis către tatăl său: „Aceia cărora le zici că sunt zei, sunt idoli fără de suflet, făcuţi de mâini omeneşti, care au gură, dar sunt muţi, au ochi şi sunt orbi, au mâini şi picioare, dar nu se mişcă. Iar eu ştiu că unul este Dumnezeu viu şi lucrător în Care vieţuim şi ne mişcăm, ziditor şi atoateţiitor, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, şi mărturisesc că Unul este Răscumpărătorul şi Mântui­torul neamului omenesc, Fiul lui Dumnezeu, Care a fost muncit pentru păcatele noastre şi cu al Cărui sânge ne-am izbăvit".

Tatăl său i-a zis cu lacrimi: „O, prea dulcele meu fiu, ia aminte la sfatul folositor şi sănătos al tatălui şi întoarce-te de la credinţa cea nebună; prin care tu te osteneşti în zadar şi cinsteşti pe un om mort, ca nu cumva mâniindu-se ighemonul să te piardă şi vei înmulţi durerile inimii mele!" Fericitul Vit a răspuns: „O, tată! De-ai cunoaşte şi tu cine este Acela pe care tu I-L defăimezi, numindu-L om mort şi de te-ai închina şi tu Lui, împreună cu mine, pentru că Acela este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu, mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii". Ghilas a zis: „Eu ştiu pe Hristos Acela, Căruia tu Îi zici că este Dumnezeu, că a fost bătut în Iudeea din porunca lui Pilat şi a fost osândit la moarte pe cruce, şi răstignit de iudei şi de slugile lui Pilat". Sfântul tânăr a răspuns: „Aşa este tată, precum zici, dar taina acestui lucru este mare, minunată şi sfântă". Ghilas a zis: „Vorbind adevărul, aceea ai numi-o mai bine pedeapsă decât taină". Fericitul copil a răspuns: „O, tată, ascultă-mă cu blândeţe şi cunoaşte adevărul. Vinderea şi răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos este mântuirea noastră, de la a Cărui dragoste să ştii că nimeni, cu nici un fel de munci, nu va putea vreodată să mă despartă". Atunci Ghilas a tăcut, mâhnindu-se cu inima pentru fiul său.

Şi multe minuni se săvârşeau cu darul lui Dumnezeu, care pe­trecea în fericitul tânăr: orbii se luminau, neputincioşii se tămăduiau, iar diavolii se izgoneau şi mărturiseau pe faţă sfinţenia lui cea mare. Toate acestea nu s-au ascuns de ighemonul Valerian, care, şezând la judecată, a zis către tatăl lui Vit înaintea tuturor: "O, Ghilas, bărbat de neam bun, acum mi s-a făcut înştiinţare cu adevărat că fiul tău cinsteşte şi se închină cu toată osârdia Celui răstignit în Iudeea, Care Se numeşte Hristos; iar pe zeii părinteşti îi defaima; deci este dator să stea de faţă la judecata noastră şi să-l aduci aici".

Şi fiind adus Sfântul Vit la judecata păgânească, ighemonul a zis către dânsul: „Pentru ce nu jertfeşti zeilor celor fără de moarte? Nu ştii poruncile împărăteşti, că toţi care cinstesc pe Cel răstignit se vor pierde cu felurite pedepse?" Iar fericitul prunc, fiind plin de Duhul Sfânt, nu s-a înspăimântat deloc; ci, făcându-şi semnul Sfintei Cruci, a răspuns zicând: „Eu nu voiesc să mă închin diavolilor, nici nu voi cinsti pe idolii cei de piatră şi de lemn. Am pe Dumnezeul Cel viu, Căruia îi slujeşte sufletul meu!" Atunci Ghilas, tatăl lui, a strigat către cei de aproape şi către rudele sale cu mare plângere, zicând: „O, prietenilor, vă rog tânguiţi-vă cu mine, pentru că văd pe fiul meu unul născut că piere". Iar Sfântul Vit a strigat împotriva lui, zicând: „Nu pier, ci mă învrednicesc a fi numărat în ceata drepţilor, celor plăcuţi lui Dumnezeu". Valerian a zis către dânsul: „Pentru cinstea bunului tău neam şi de dragostea prieteşugului tatălui tău, m-am oprit până acum şi n-am împlinit asupra ta poruncile împărăteşti cele hotărâte asupra călcătorilor de lege. Iar acum, văzându-te pe tine întărit întru împotrivirea ta, voi începe a te munci după lege, căci poate vei lăsa nesupunerea ta, fiind pedepsit cu bătăi". Aceasta zicând ighemonul, a poruncit să-l bată pe fericitul copil cu toiege.

Deci fiind el mult bătut, muncitorul îi zicea: „Supune-te acum şi jertfeşte zeilor". Mucenicul îi răspundea: „O, ighemoane, ţi-am spus o dată că mă închin lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu!" Şi, mâniindu-se ighemonul, a poruncit să-l bată cu un lanţ de fier. Dar, pe când slujitorii voiau să facă aceea, îndată li s-au uscat mâinile. Asemenea şi mâna ighemonului, cu care arăta la slujitori şi le poruncea, s-a vătămat de o boală năpraznică şi a rămas uscată. Iar ighemonul a strigat cu durere, zicând: „Vai mie, mi-am pierdut mâna şi pătimesc de durerea cea cumplită". Apoi a zis către tatăl lui Vit: „Nu fiu ai, ci vrăjitor". Iar Sfântul Vit a strigat, zicând: „Nu sunt vrăjitor, ci rob al Domnului meu Iisus Hristos Cel Atotputernic, Care, petrecând cu oamenii pe pământ, a înviat morţii, a umblat pe ape ca pe uscat, a liniştit marea cea furtunoasă, a tămăduit toate bolile oamenilor cele nevindecate şi acum tot aceleaşi minuni le face cu tăria Sa cea atotputernică. Eu sunt rob al Aceluia şi mă sârguiesc a împlini poruncile Lui. Iar zeii tăi, cărora le slujeşti, ce pot? Spune-mi! Să-ţi tămăduiască ei mâna, de pot să o tămăduiască!"

Ighemonul a zis: „Dar tu poţi s-o tămăduieşti?" Sfântul a răs­puns: „în numele lui Iisus Hristos, pot!" Ighemonul i-a zis: „Fă-mă întreg, ca să te cunosc cu dinadinsul, că eşti rob al lui Dumnezeu, precum zici, iar nu vrăjitor". Atunci sfântul mucenic, ridicându-şi ochii către cer, a zis: „Dumnezeule, Tată ceresc, ascultă-mă pe mine, nevrednicul robul Tău, pentru cei ce stau de faţă, ca să vadă şi să creadă întru Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Tău Cel adevărat şi atotputernic, Dumnezeu care, împreună cu Duhul Sfânt, împărăteşte în veci cu Tine. Fă ca în numele Aceluia, Unul născut Fiul Tău, să se tămăduiască mâna ighemonului". Aşa rugându-se sfântul, îndată s-a tămăduit mâna lui Valerian şi s-a făcut sănătoasă ca şi mai înainte. Atunci ighemonul a încredinţat pe copil tatălui său, zicând: „Ia-ţi pe fiul tău acasă şi învaţă-l să aducă jertfă zeilor, ca să nu piară".

Iar Ghilas luând acasă pe Sfântul Vit, îl amăgea în multe chipuri spre păgânătatea sa: făcea ospeţe şi dansuri, cânta cu organe bine glăsuitoare, suna chimvalele şi alăutele, înaintea ochilor lui Vit jucau fecioare frumoase, dănţuîau tinerii, cântau cu glasuri dulci cântece lumeşti de desfrânare şi grăiau multe cuvinte înşelătoare, ca astfel să întoarcă inima tânărului spre deşertăciuni. Dar sufletul cel de diamant al tânărului copil petrecea nemişcat de nimic, pentru că, având dra­gostea lui Dumnezeu într-însul, Care biruieşte toate cele lumeşti, nu lua aminte la nimic din cele ce se cântau şi din cele ce se făceau înaintea ochilor lui, decât numai îşi ridica ochii săi neîncetat spre cer şi suspina din adâncul inimii, zicând: „Dumnezeul meu, nu trece cu vederea inima cea umilită şi smerită". Apoi tatăl său a poruncit să se pregătească o odaie pentru fiul său, pe care a umplut-o cu tot felul de bogăţii. A împodobit pereţii cu îmbrăcăminte ţesută cu aur, iar pe jos a aşternut covoare alese. Cearşafurile erau împodobite cu mărgăritare şi patul de mult preţ. În sfârşit, toată odaia era plină de podoabe de mult preţ.

Deci a închis într-însa pe fiul său, punând pe lângă el nişte fecioare preafrumoase ca să-i slujească spre înşelare. Dar tânărul Vit, fiind întreg la minte şi sfânt, îşi pleca genunchii şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeule, Părinte al iubitului Tău Fiu, Domnul meu Iisus Hristos, caută spre mine, miluieşte-mă şi întăreşte-mă cu puterea Ta, ca să nu poată balaurul cel rău şi fărădelegea a-şi împlini dorinţa sa în mine robul Tău, nici să batjocorească păgânii pe credincioşii robii Tăi şi să zică: «Unde este Dumnezeul lor?»" Astfel rugându-se sfântul, deodată a răsărit în camera lui o strălucire de lumină negrăită şi s-au văzut nişte feţe purtătoare de lumină, ca nişte făclii în chip de văpaie, în număr de douăsprezece. O mireasmă nespus de plăcută ieşea de la acele feţe, care, revărsându-se prin văzduh, a umplut toată casa aceea, încât tatăl Sfântului Vit, minunându-se şi înspăimântându-se cu toţi casnicii săi, a strigat, zicând: „Mare este această minune. De unde ne vine o mireasmă plăcută ca aceasta pe care nici în capiştile zeilor noştri n-am mirosit-o vreodată?" Apoi a zis: „Zeii au venit în casa mea la fiul meu!" Deci a început a cerceta cu iscodire de unde este acea mireasmă plăcută.

Şi apropiindu-se de uşa cămării fiului şi uitându-se înăuntru, a văzut feţele îngerilor celor înaripaţi ca nişte vulturi, care străluceau luminos cu negrăită frumuseţe şi cântau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Dom­nul...". Această strălucire văzând-o Ghilas, îndată a orbit, de vreme ce, având ochii necuraţi, era nevrednic să privească acea lumină îngerească, care stă ascunsă în ceruri, şi numai cei ce au ochii sufleteşti curaţi o pot privi.

Iar fericitul Vit, văzând pe tatăl său orbit, s-a umplut de fireasca dragoste pentru el şi se ruga lui Dumnezeu ca să fie miluit. Deci, sfârşindu-şi rugăciunea, zicea astfel: „O, Stăpâne, nu voia mea să se săvârşească, ci voia Ta, şi precum Ţie Unuia îţi este cu plăcere, aşa să fie". Iar Ghilas, strigând de durerea cea fără de măsură a ochilor, zicea: „Vai, mie, mi-am pierdut lumina ochilor mei şi sunt cuprins de cumplită durere". Şi plângeau pentru el toţi casnicii lui, robii şi roabele, văzând pe stăpânul lor orb. Atunci s-a auzit strigarea plângerii lor prin casele cele dimprejur şi toată cetatea s-a înştiinţat de ceea ce i se întâmplase lui Ghilas. Şi s-au adunat mulţi la casa aceea şi a venit cu sârguinţă şi ighemonul Valerian, care, văzând pe Ghilas orb, sprijinindu-se de mâinile slugilor şi văitându-se de durere, 1-a întrebat ce i s-a întâmplat şi din ce pricină a orbit. Iar el a zis: „Am văzut în odaia fiului meu nişte zei cu aripi, ai căror ochi erau ca nişte stele. Vederea lor era ca fulgerul şi, nesuferind acea strălucire a o vedea, m-am vătămat la ochi şi mi-am pierdut vederea".

Valerian a zis: „Puternici au fost acei zei pe care i-ai văzut; deci se cade ţie să te rogi lor ca să te tămăduiască". Şi luând Valerian pe Ghilas cel orb, 1-a dus în capiştea lui Die. Şi se ruga acolo Ghilas, zicând: „O, Die, zeule atotputernic, de îmi vei tămădui ochii, îţi voi aduce jertfe fără de număr şi îţi voi jertfi un viţel cu coarnele de aur. Asemenea şi ţie, o, zeiţă Vesto, îţi voi aduce nişte fecioare curate, de voi câştiga ajutor de la tine". Astfel rugându-se Ghilas către deşerţii săi zei, nu numai că nu dobândea tămăduire, ci simţea că durerea se măreşte şi mai cumplit într-însul.

Iar Sfântul Vit, plecându-şi genunchii spre Domnul în camera sa, se ruga pentru tatăl său, zicând: „Stăpâne, cel ce ai luminat pe orbul Tobie, fă milă cu tatăl meu, să te cunoască pe tine!" Apoi Ghilas, fără de folos fiind adus acasă de slugi de la capiştea idolească, a intrat văitându-se în casa în care Sfântul Vit aducea lui Dumnezeu jertfă de laudă şi, căzând la picioarele fiului său, i-a zis: „Iubitul meu fiu, tămăduieşte-mă pe mine!" Iar Sfântul Vit a zis către el: „Tată, dar voieşti să fii sănătos?" Ghilas a răspuns: „Voiesc, fiule, şi o doresc foarte tare".

Sfântul i-a zis: „Dacă voieşti să câştigi tămăduire, leapădă-te de Die, de Hercules, de Junona, de Artemida, de Vesta şi de Apolon!" Ghilas a zis: „Cum mă voi lepăda de ei?" Sfântul Vit a zis: „Nu-i mai numi pe ei zei, ci diavoli; iar idolii pe care i-ai cinstit până acum nu-i mai cinsti, ci să-i ai ca pe nişte fără de suflet şi netrebnici. De te vei făgădui a face aceasta cu inimă curată, îndată se vor tămădui ochii tăi şi se vor lumina!" Ghilas a zis: „Mă lepăd de zei şi făgăduiesc a face ceea ce-mi porunceşti". Sfântul a zis: „Ştiu inima ta cea împie­trită şi cuvintele tale cele neadevărate; însă pentru cei ce stau de faţă, ca să creadă şi să preamărească numele Domnului meu Iisus Hristos, deşi eşti nevrednic, însă voi arăta spre tine puterea Stăpânului meu".

Aceasta zicând-o sfântul, a pus mâna sa pe ochii cei bolnavi ai tatălui său şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Care ai luminat mai presus de fire ochii celui orb din naştere, luminează şi ochii tatălui meu, deşi nu este vrednic pentru necredinţa lui, însă să o faci aceasta, pentru slava numelui Tău cel sfânt, ca el să vadă şi să fie înfruntaţi vrăjmaşii Tăi şi să se bucure toţi cei ce cunosc şi iubesc numele Tău". Aşa rugându-se sfântul, îndată au căzut nişte bube ca nişte solzi de pe ochii orbului şi s-a făcut sănătos.

Dar Ghilas, după o vreme, în loc să cunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să dea mulţumire pentru tămăduirea ce a căpătat-o de la El, a început a huli pe Făcătorul său de bine, zicând către fiul său: „Nu m-a tămăduit Dumnezeul tău, ci zeii mei, cărora le slujesc şi cărora m-am făgăduit să le aduc jertfe!" Şi astfel preamărea pe zeii lui cei necuraţi înaintea tuturor, zicând cu glas mare: „Mulţumesc zeilor mei, celor ce m-au tămăduit pe mine!" Deci mergând în capiştea lor, le aducea jertfe spurcate de mulţumire, precum făgădu­ise. Şi atât se împietrise inima lui de către diavol şi se robise de răutate, încât fireasca dragoste ce avea către fiul său a schimbat-o în ură şi se gândea să omoare pe fiul său, pruncul cel sfânt şi nevinovat. Dar Domnul, Cel ce păzea pe robul Său, a trimis pe îngerul Său spre paza aceluia.

Deci îngerul Domnului s-a arătat noaptea în vederea ochilor, în chip de tânăr frumos şi strălucitor de lumină, celui mai înainte zis Modest, ispravnicul lui Vit, bărbat bătrân cu anii, care crezuse în Hristos, şi i-a zis: „Ia pe copil şi mergi la mare şi veţi afla la mal o corăbioară; deci să intraţi în ea şi să treceţi în ţara în care vă voi arăta eu". Iar Modest a zis către înger: „Doamne, nu ştiu calea încotro voi merge". Zis-a îngerul: „Eu vă voi duce pe voi". Şi îndată sculându-se Modest, a luat pe Sfântul prunc Vit, şi a luat încă şi pe Crischentia, maica lui, credincioasa roabă a lui Hristos, şi a mers cu ei la mare, urmând după îngerul cel ce-i conducea. Iar când au ajuns la malul marii, au aflat corăbioară cea gătită de Dumnezeu. Şi a zis îngerul către Sfântul Vit, ca şi cum îl ispitea: „In care ţară te duci?" Răs­puns-a sfântul: „Oriunde ne va duce Domnul, acolo vom merge cu osârdie". Zis-a îngerul: „Ai oare cu ce plăti?" Răspuns-a sfântul: „Aceluia Căruia îi slujim, Acela îţi va răsplăti".

Şi intrând în corăbioară, au mers puţină cale de la Sicilia, şi s-au aflat într-una din părţile Italiei, care se numea Lucania, la un loc care se numea Alectoria. Şi după ce au sosit la mal, au ieşit din corăbioară la uscat şi îndată îngerul Domnului cel în chip de tânăr, ce era cu ei, s-a făcut nevăzut. Iar ei mergând, au sosit la un râu ce se numea Silar, care curgea din ţara Lucaniei spre mare; deci, lângă acel râu s-au odihnit sub nişte copaci cu umbră deasă. Acel loc era plăcut spre petrecere şi au început a vieţui acolo, iar hrană le trimitea Dumnezeu, căci precum pe Sfântul Ilie îl hrănea corbul în pustie din porunca lui Dumnezeu, tot aşa şi pe aceşti sfinţi îi hrănea un vultur, aducându-le în toate zilele hrană. Şi au început a se face multe minuni prin Sfântul Vit, că se preamărea numele lui în ţara aceea, Dumnezeu proslăvindu-l pe robul Său. Încă şi diavolii fiind siliţi de puterea lui Dumnezeu, strigau din oameni: „Ce este nouă şi ţie, Vite? Ai venit aici mai înainte de vreme să ne pierzi pe noi?" Deci popoarele se adunau la el cu neputincioşii lor; iar el, tămăduindu-i cu rugăciunea şi cu semnul Sfintei Cruci, îi învăţa cunoştinţa Adevăratului Dumnezeu şi paza poruncilor Lui, şi mulţi necredincioşi întorcându-se la Hristos Dumnezeu, primeau Sfântul Botez.

Intr-acea vreme, împăratul Diocleţian avea un fiu cuprins de îndrăcire, iar diavolul striga prin gura aceluia: „Nu voi ieşi de aici, de nu va veni Vit din Lucania". Iar împăratul zicea: „Unde putem afla pe acel om?" Răspuns-a diavolul: „îl veţi afla petrecând lângă râul Silar". Deci împăratul a trimis ostaşi înarmaţi în Lucania, ca să aducă îndată pe Vit la el. Şi mergând trimişii acolo, au găsit pe ostaşii lui Hristos lângă râu, făcând rugăciuni către Dumnezeu, şi au zis către copil: „Tu eşti Vit?" Răspuns-a sfântul: „Eu sunt". Zis-au ostaşii: „împăratul Diocleţian are trebuinţă de tine!" Iar sfântul a zis: „Eu, un copil mic şi prost, pentru ce sunt trebuincios împăratului?" Răspuns-au ostaşii: „Fiul lui este muncit de diavol şi de aceea are trebuinţă de tine". Şi a zis Sfântul Vit: „Să mergem dar întru numele Domnului".

Deci a mers cu ostaşii pe cale spre Roma, şi cu el a mers şi Sfântul Modest, iar fericita Crischentia le urma lor de departe. Şi ajungând la Roma, ostaşii au spus lui Diocleţian despre venirea lui Vit; iar Diocleţian a poruncit să-l aducă înaintea lui. Şi stând sfântul înaintea împăratului, s-a mirat acela de frumuseţea lui, pentru că Sfântul Vit era cu adevărat un copil frumos, faţa lui era ca de înger, iar ochii ca nişte raze de soare, deoarece era plin de darul lui Hristos.

Atunci Diocleţian a zis către el: „Tu eşti Vit?" Iar sfântul nu i-a răspuns. Deci împăratul a început a întreba pe Modest, vrând ca să ştie despre dânşii. Iar Modest, fiind bătrân şi simplu la obicei, nu putea să dea răspuns cuviincios împăratului. Apoi împăratul, defăimând cu necinstite cuvinte pe Modest, voia să-l gonească din faţa lui. Atunci Sfântul Vit, deschizând gura, a zis către împărat: „Pentru ce întrebi cu aşa îngrozire pe cel bătrân ca şi pe cel tânăr? Se cuvenea ca pe cel bătrân să-l cinsteşti măcar pentru cărunteţe". Împăratul a zis către Sfântul Vit: „De unde este în tine atâta îndrăzneală, ca să vorbeşti cu noi aşa mânios, neluând în seamă puterea noastră?" Răspuns-a sfântul: „Noi nu suntem mânioşi, căci am luat Duhul nerăutăţii de la Hristos Dumnezeul nostru şi suntem următori blândeţii porumbelului; pentru că învăţătorul nostru este bun din fire, cu puterea mare, cu obiceiul fără de răutate, smerit şi blând. Deci şi ucenicii Lui sunt datori să fie blânzi şi smeriţi cu inima, iar nu iuţi şi mânioşi, precum ne numeşti pe noi". Acestea grăindu-le Sfântul Vit, deodată diavolul a răcnit cu spaimă prin gura fiului de împărat: „O, Vite, pentru ce mă munceşti atât de cumplit mai înainte de vreme?"

Iar sfântul nu răspundea diavolului. Diocleţian a zis către sfânt: „Oare poţi să-mi tămăduieşti pe fiul meu?" Răspuns-a sfântul: „Poate să fie sănătos fiul tău, dar eu nu pot să-i dau sănătate. Hristos Fiul lui Dumnezeu, al Cărui rob sunt, Acela de va voi, poate cu înlesnire prin mine, robul Său, să-l izbăvească de muncirea diavolească, pentru că este puternic!"

Deci Diocleţian a început a ruga pe Sfântul Vit să tămăduiască pe fiul său; iar sfântul, apropiindu-se de cel îndrăcit, şi-a pus mâinile pe capul lui şi a zis: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, ieşi, duh necurat, din zidirea lui Dumnezeu!" Şi îndată a ieşit diavolul din fiul împăratului, însă nu fără de vătămarea celor ce stăteau acolo de faţă. Pentru că pe mulţi necredincioşi, care batjocoreau pe Sfântul Vit cu cuvântul sau în gândurile lor, deodată i-a ucis diavolul prin îngăduinţa lui Dumnezeu şi sufletele lor cele necurate le-a dus în iad, ca pe o dobândă a sa. Iar împăratul s-a mirat şi s-a înspăimântat văzând pe fiul său sănătos şi pe cei mulţi căzuţi morţi. Şi în loc să cunoască puterea numelui lui Iisus Hristos şi să preamărească pe adevăratul Dumnezeu, se gândea în sine, cum ar putea să întoarcă pe Vit la păgânătatea sa.

Căci împăratul cel fără de lege se rănise de frumuseţea lui şi a început cu momeli a vorbi către dânsul, zicându-i: „Prea iubitule Vite, învoieşte-te cu mine ca să aducem împreună jertfe zeilor. Şi îţi voi da ţie până la jumătate din împărăţia mea, te voi îmbogăţi cu mulţime de aur, de argint şi de lucruri de mult preţ; te voi îmbrăca în haină împărătească şi îmi vei fi mie prieten de aproape". Răspuns-a Sfântul Vit: „împărăţia şi bogăţiile tale îmi sunt netrebnice, pentru că am pe Domnul Dumnezeul meu, Căruia, de Ii voi sluji cu credinţă, mă va îmbrăca pe mine în haina cea nestricăcioasă şi prea luminată a nemuririi în împărăţia cea cerească". Zis-a Diocleţian: „Nu grăi astfel, ci cruţă-ţi viaţa ta şi jertfeşte zeilor ca să nu suferi feluri de munci, dându-te la moarte amară". Răspuns-a sfântul: „Eu, cu negrăită osârdie, doresc aceste munci, cu care mă îngrozeşti, ca să pot merge la cununa pe care Domnul a făgăduit-o aleşilor Săi".

Atunci Diocleţian a poruncit ca pe Sfântul Vit şi pe Modest să-i arunce într-o temniţă întunecoasă şi puturoasă, şi fiecăruia să i se pună fiare grele de câte zece ocale şi să le pecetluiască uşa şi fereastra cu inelul său cel împărătesc, ca să nu le dea lor cineva pâine sau apă, căci el voia să-i omoare pe ei cu foamea şi cu setea. Şi fiind sfinţii închişi în temniţă, îndată a strălucit o lumină înăuntru, pe care şi străjerii au văzut-o, privind printr-o spărtură; iar Sfântul Vit a strigat cu glas mare către Dumnezeu, zicând: „Doamne, ia aminte spre ajutorul nostru, grăbeşte de ne izbăveşte pe noi din legăturile acestea, precum ai izbăvit pe cei trei tineri din cuptorul cel cu foc şi pe Suzana de la martorii cei mincinoşi şi fără de lege".

Astfel rugându-se sfântul, s-a cutremurat pământul în temniţă şi a strălucit mai multă lumină, şi o bună mireasmă negrăită s-a revărsat prin văzduh. Şi i S-a arătat lui Domnul nostru Iisus Hristos şi i-a zis: „Scoală-te, Vite, şi te îmbărbătează şi fii tare, pentru că Eu sunt totdeauna cu tine". Acestea zicându-le Domnul, S-a făcut nevăzut; iar fiarele au căzut de pe sfinţii cei legaţi, Vit şi Modest, şi s-au făcut ca praful. Şi amândoi s-au sculat şi au început a cânta: „Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut izbăvire poporului Său". Şi se mai auzeau şi glasuri îngereşti cântând împreună cu ei. Iar străjerii, văzând lumina cea negrăită şi auzind cântând glasurile îngereşti, s-au umplut de spaimă şi au rămas ca nişte morţi. Apoi, venindu-şi în fire, au alergat cu cutremur la împăratul şi i-au spus cele ce au văzut şi auzit. Iar împăratul, socotind acelea ca pe nişte vrăji creştineşti, a chemat pe mai marele priveliştilor şi a poruncit să pregătească pentru a doua zi locul în care voia să dea pe cei legaţi la mâncarea fiarelor. Căci zicea: „Voi vedea de va putea Hristos al lor să-i scoată din mâinile mele".

Iar a doua zi au fost scoşi la acel loc robii lui Hristos, iar Sfântul Vit întărea pe fericitul Modest, ispravnicul său, zicându-i: „Părinte, să nu te înfricoşezi, nici să te temi de armele diavolului, ci fii bărbat; pentru că ni se apropie cununa noastră cea mucenicească". Iar poporul care privea la acea privelişte era ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, care erau fără de număr.

Şi a zis Diocleţian către Sfântul Vit: „Vite, unde te vezi acum?" Iar sfântul, nerăspunzând nimic muncitorului, şi-a ridicat ochii spre cer. Împăratul iarăşi i-a zis: „Unde te afli acum, Vit?" Sfântul i-a răspuns: „Mă văd în privelişte; iar tu să faci degrabă ceea ce voieşti să faci". Diocleţian a zis: „Vit, cruţă sufletul tău şi jertfeşte marilor zei". Sfântul a răspuns: „Să nu-ţi fie ţie bine, diavole, lup răpitor şi înşelător al sufletelor! Mă mir de nebunia ta că, văzând puterile lui Dumnezeu, nu cunoşti pe Dumnezeu şi nu te ruşinezi a mă întoarce de la Dumnezeul meu cu cuvintele tale. Eu ţi-am spus de mai multe ori, că nu voi jertfi zeilor tăi, fiind diavoli, iar sfaturile tale cele păgâneşti şi fără de ruşine le întinzi spre mine? Câinelui îi zic: «Ieşi afară!» şi el, ruşinându-se, iese; dar tu nu te ruşinezi! Însă eu am pe Hristos Dumnezeul meu, Căruia până acum Ii slujesc şi îi aduc jertfă de laudă din inima mea; iar acum îmi mai rămâne încă să-i fiu Lui cu totul jertfă vie!"

Atunci împăratul, din mânia cea fără de măsură, în loc să dea drumul fiarelor asupra mucenicilor, a poruncit ca îndată să se pregătească un cuptor aprins şi o căldare mare şi într-însa să topească plumb cu pucioasă şi cu smoală, şi să bage pe Vit în acea căldare înfierbântată, zicând: „Acum vom vedea, de-i va ajuta Dumnezeul lui!" Iar Sfântul Vit, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a intrat în mijlocul căldării care fierbea ca o mare. Şi îndată stând de faţă îngerul Domnului, a luat puterea focului şi a răcit fierbinţeala căldării; iar mucenicul stătea ca în mijlocul unei băi calde, cântând Domnului şi zicând: „Cel ce ai izbăvit pe fiii lui Israel din robia cea grea a Egiptului, prin Moise şi Aaron, slugile Tale, fă milă cu noi pentru slava numelui Tău cel sfânt!" Şi privind spre împărat, i-a zis: „Mulţumesc, Diocleţiane, ţie şi slujitorilor tăi, că mi-aţi făcut baie plăcută aici!" Şi tot poporul care privea a strigat cu glas mare: „O minune ca aceasta nu am văzut niciodată! Cu adevărat, mare şi adevărat este Dumnezeul acestui prunc!" Şi a ieşit sfântul din căldare, neavând nici o vătămare pe trupul său, ci dimpotrivă, mai vârtos se lumina trupul lui curat ca zăpada şi el cânta, zicând: „Lămuritu-m-ai pe mine, Doamne, ca aurul prin foc! Cercetatu-m-ai şi nu s-a aflat întru mine nedreptate!" Apoi a început a ocărî pe împărat, zicând: „Ruşinează-te, diavole, cu tatăl tău, satana, văzând tu cât de mare putere arată Domnul în mine, robul Său!"

Iar împăratul, aprinzându-se de mai multă mânie, a poruncit să aducă un leu înfricoşat, mare şi cumplit, a cărui răcnire oamenii nu puteau să o rabde. Şi a zis împăratul către sfânt: „Au doară şi pe acesta îl vor birui vrăjile tale?" Iar mucenicul a răspuns: „Nebunule şi nesocotitule, au încă nu cunoşti puterea lui Hristos, care este cu mine şi prin care îngerul mă va scoate degrabă din mâinile tale cele muncitoare?" Iar după ce a venit leul, sfântul s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, iar leul a căzut la picioarele lui şi îi lingea gleznele.

Şi a zis Sfântul Vit către împărat: „Iată, fiara dă cinste Dumnezeului meu, iar tu nu poţi cunoaşte pe Făcătorul tău, în Care măcar acum de ai voi să crezi, ţi-ai câştiga mântuirea". Împăratul a răspuns: „Crede într-însul tu şi neamul tău". Iar sfântul, zâmbind, a zis: „Bine ai zis, pentru că eu şi tot neamul meu, prin baia Sfântului Botez, născându-ne a doua oară, nădăjduim să câştigăm cununa vieţii în împărăţia Dumnezeului nostru".

In acea vreme, mulţi din popor, ca la o mie de bărbaţi, au crezut în Hristos. Iar împăratul a zis către mucenic: „Ce este aceasta, Vite, că nu te vatămă focul şi fiarele? Cu ce fel de vrăji le îmblânzeşti şi faci pe popor să se mire şi mulţi cred în vrăjile tale?" Mucenicul a răspuns: „Eu nu îmblânzesc focul şi fiarele cu nici un fel de vrăji, ci toate acestea le lucrează puterea lui Hristos, Dumnezeul meu. Focul şi fiarele, fiind zidirea lui Dumnezeu, se supun voinţei Ziditorului lor şi nu pe mine, ci pe El Il cinstesc, iar ţie îţi aduc mai multă ruşine, pentru că focul, fiind făptură fără suflet, şi fiarele, fiind zidire fără de cuvântare, ştiu pe Dumnezeu care le-a zidit; iar tu, având suflet înţelegător, nu poţi să-L cunoşti pe Acela şi te afli mai prost decât făpturile cele fără de cuvântare şi fără de suflet".

Atunci împăratul a poruncit ca să spânzure pe Sfinţii Mucenici Vit şi Modest şi să-i muncească, şi împreună cu dânşii şi pe Sfânta Crischentia, maica lui Vit, care a venit acolo şi a mărturisit că este creştină, iar pe împărat 1-a vădit pentru păgânătatea şi tirania lui. Şi a poruncit muncitorul să le strujească trupurile cele dezgolite cu unghii de fier. Şi a zis Sfântul Vit către împărat: „Puterea ta o arăţi că este de râs şi neputincioasă, când munceşti pe o femeie".

Deci sfinţii au fost munciţi foarte, încât strujindu-li-se trupurile, oasele rămăseseră goale şi se vedeau toate cele dinăuntrul lor. Atunci Sfântul Vit a strigat către Domnul: „Dumnezeule, în numele Tău mântuieşte-ne pe noi şi ne izbăveşte cu puterea Ta!" Şi îndată s-a cutremurat pământul foarte tare şi s-au făcut fulgere şi tunete, capiştile idoleşti au căzut şi mulţi din poporul necredincios au pierit; unii împresuraţi de zidurile cele căzute, iar alţii fiind ucişi de fulgere şi tunete. Iar împăratul s-a umplut de frică şi a fugit din acel loc, bătându-se peste obraz şi strigând: „Amar mie, că am fost biruit de un copil mic ca acesta!"

Iar îngerul Domnului, dezlegând pe acei sfinţi mucenici de la muncire, i-a dus la locul lor din Lucania, la râul care se numea Silar şi i-a pus sub copacul unde se odihniseră mai înainte, când au venit din Sicilia. Şi odihnindu-se sfinţii sub acel copac, s-au adunat la dânşii oameni credincioşi din cei ce locuiau acolo aproape şi Sfântul Vit s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui viu, primeşte în pace sufletele noastre, iar cei ce în slava Ta vor voi să cinstească pomenirea pătimirilor noastre, pe aceia păzeşte-i de toate răutăţile lumii acesteia şi să-i treci fără de primejdie în cereasca Ta împărăţie". Astfel rugându-se sfântul, s-a auzit glas din cer grăind către dânsul: „Rugăciunea ta s-a auzit".

Şi a zis sfântul către cei ce stăteau împrejur: „Fraţilor, să îngropaţi aici trupurile noastre; iar noi, după ieşirea noastră, vom ruga pe Domnul pentru voi ca, toate câte veţi cere pentru mântuirea voastră, să le primiţi şi Hristos vă va izbăvi de vrăjmăşiile diavolului". După aceste cuvinte, sfinţii mucenici într-un ceas împreună şi-au dat cu bucurie sufletele în mâinile lui Dumnezeu. Iar oamenii, învelind cu pânze curate cinstitele lor trupuri şi ungându-le cu aromate, le-au îngropat cu cinste în acel loc, care se numeşte Mariane.

Sfinţii Vit, Modest şi Crischentia au pătimit în ziua de 15 a lunii iunie, stăpânind în Roma Diocleţian; iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin.