Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail au fost fraţi de o mamă. Patria lor a fost Persia; părinţii lor nu erau de o credinţă, căci tatăl lor ţinea de păgânătatea persienească, iar maica lor de credinţa cea bună creştinească. Aceasta, precum şi-a hrănit pe fiii săi cu laptele său de maică, tot aşa i-a adăpat pe ei din tinereţe cu credinţa creştinească şi i-a crescut în frica lui Dumnezeu. Iar fericitul Evnoic, preotul, i-a creştinat prin baia Sfântului Botez şi i-a învăţat dumne-zeieştile cărţi. Iar după ce aceştia au venit la creşterea bărbătească, au fost număraţi în rânduiala ostăşească şi cu trupul slujeau împăratului Persiei, Alamundar, iar cu duhul slujeau împăratului ceresc, Domnu­lui nostru Iisus Hristos, păzind sfintele Lui porunci şi plăcându-I Lui cu toate lucrurile cele bune.

Deci au fost trimişi de împăratul lor la Iulian Paravatul, împăratul grecesc, pentru întărirea păcii. Iar împăratul Iulian i-a primit mai întâi cu cinste şi le-a arătat lor multa sa milă, făcându-se ca un prieten iubit către ei. Apoi, înştiinţându-se că sunt creştini, s-a umplut de mânie şi, împotriva obiceiurilor şi legilor celor de obşte tuturor popoarelor, pe aceşti trimişi la dânsul de către împăratul Persiei, muncindu-i pentru credinţa lor cea întru Hristos, i-a pierdut.

Muncirea lor a fost astfel: împăratul cel fără de lege a voit să meargă în Bitinia la un loc oarecare, ce se numea Orghia Trigon, unde avea să săvârşească un praznic necurat şi diavolesc. Deci a mers cu corabia din Constantinopol la Calcedon şi, ajungând la locul cel zis, a început cu toată mulţimea poporului elinesc, care se adunase acolo, a săvârşi acea necurată prăznuire, închinându-se idolilor şi aducându-le jertfe fără de număr şi făcând ospeţe mari cu dănţuiri, cu timpane şi cu tot felul de cântări, săvârşind multe lucruri urâte şi fărădelegi în cinstea pierzătorilor zei. Iar robii lui Hristos, Manuil, Savel şi Ismail, care erau acolo cu împăratul, nevoind nici măcar să privească la acea prăznuire urâtă de Dumnezeu, s-au despărţit deosebi.

Deci, stând ei oareunde la o parte, plângeau şi se tânguiau pentru înşelarea şi rătăcirea unui atât de mare popor şi se rugau lui Hristos Dumnezeu, ca să-i poată păzi pe ei de împărtăşirea necurăţiilor închinătorilor de idoli; asemenea se rugau şi pentru cei rătăciţi, ca să-i aducă şi pe ei Dumnezeu la cunoştinţa adevărului. „Nu lăsa, Doamne - ziceau ei -, să petreacă poporul acesta întru atâta adânc de răutăţi şi nu lăsa zidirea Ta cea căzută să piară întru aşa nebunie, căci se văd a fi mai nesocotitori decât pietrele şi lemnele care se cinstesc de dânşii. Pentru că acelea, fiind făpturi neînsufleţite şi nesimţitoare, nimic nu ştiu din cele ce li se fac lor; iar aceştia, cinstiţi fiind de Tine cu suflet înţelegător, fiind după chipul şi asemănarea Ta, nu ştiu şi nici nu înţeleg ce fac şi pe cine cinstesc în locul lui Dumnezeu, ci umblă întru întuneric, rătăcesc şi merg la veşnica pierzare".

Astfel stând şi plângând sfinţii la acel loc osebit, împăratul a privit spre cei ce jertfeau şi se ospătau cu dânsul; iar pe trimişii cei din Persia, nevăzându-i lângă el, a poruncit să-i caute şi să-i aducă acolo, ca să se veselească împreună cu dânsul. Deci unul din sfetnicii împărăteşti, aflându-i pe ei stând deosebi, i-a chemat la ospăţul împărătesc; pentru că socotea că şi aceia sunt de aceeaşi necurăţie a închinării de idoli. Iar robii lui Hristos i-au zis într-un glas, sfetnicului împărătesc care îi chema pe dânşii: „Depărtează-te de la noi, pentru că nu ne vom lepăda de credinţa în care suntem crescuţi din tinereţe; iar pe Dumnezeul nostru nu-L vom lăsa, nici nu ne vom închina diavolilor care sunt între voi. Să nu ne fie nouă aceasta, să ne lipim de acea rătăcire arătată, fiindcă nu suntem atât de nebuni şi nesocotitori, ca, defăimând pe Dumnezeu Cel viu, Ziditorul nostru, să slujim zidirii celei neînsufleţite. Noi nu pentru aceea am suferit atâta osteneală de drum şi am venit aici, ca să ne lepădăm de credinţa noastră; ci ca să întărim pacea între împărăţia persană şi grecească. Acestea să le ştie împăratul tău şi cei de un gând cu el, că nu ne va întoarce pe noi de la cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu şi la a sa necurăţie nu ne va trage, măcar de ne-ar da pe noi focului şi muncilor, şi chiar de ar lua de la noi sufletele noastre".

Deci, ducându-se sfetnicul, a spus împăratului cuvintele sfinţi­lor. Atunci împăratul îndată s-a umplut de mânie asupra lor; însă n-a voit să-i muncească pe dânşii într-acea zi, ca să nu-şi facă împiedicare necuratei sale prăznuiri, ci, amânând până a doua zi, a poruncit ca pe robii lui Hristos să-i arunce în temniţă. Iar aceia, mergând spre temniţă, cântau zicând: „Veniţi să ne bucurăm Domnului, să strigăm lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire şi în psalmi să-I strigăm". Şi iarăşi: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iar noi, poporul Lui şi lucrul mâinilor Lui, Il vom chema totdeauna pe El!"

Iar a doua zi, muncitorul şezând la judecată, a pus de faţă pe trimişii din Persia şi a început a zice către dânşii: „O, bunilor bărbaţi, împăratul vostru v-a trimis la noi ca pe credincioşii săi şi ai noştri iubiţi, ca să aşezaţi pacea cea dorită între amândouă împărăţiile. Insă aceasta nu se poate aşeza într-alt fel, decât numai prin unirea cea de dragoste şi prin prietenia unuia cu celălalt. Şi ce fel de unire şi prietenie de dragoste arătaţi spre noi, de vreme ce n-aţi voit ieri să săvârşiţi prăznuirea împreună cu noi şi să vă îndulciţi de veselia făcută în cinstea zeilor, pe care îi cinstiţi şi voi, perşii; căci perşii cinstesc asemenea cu noi: soarele, luna, stelele şi puterea cea prea luminoasă a focului şi pe ceilalţi zei. Deci pentru ce voi v-aţi lepădat a-i cinsti pe aceia împreună cu noi şi n-aţi voit să fiţi cu noi la soborniceasca noastră cinstire de zei, ca astfel şi aşezămintele cele de pace cu noi să fie mai puternice şi mai tari? Iar dacă voi sunteţi nebăgători de seamă şi defăimători ai zeilor noştri şi nu de un gând cu noi, apoi aţi venit la noi nu spre întărirea păcii, ci spre stricarea ei, spre ridicarea vrăjmăşiei şi a războiului".

Sfinţii au răspuns: „O, împărate, noi fiind trimişi de împăratul nostru, am venit pentru aşezămintele de pace, ca să nu treacă ostaşii voştri hotarele noastre, nici ostaşii noştri pe ale voastre şi să nu pustiască părţile unul altuia; iar oamenii cei ce fac neguţătorii, ai noştri întru a voastră stăpânire şi ai voştri întru al nostru pământ, să aibă intrare paşnică şi fără de temere şi ieşire nevătămată. Pentru aceasta suntem trimişi, iar nu pentru zei, căci fiecare, pe care Dumnezeu voieşte şi precum voieşte, Il cinsteşte; şi nu se ridică pentru aceasta războaie între împăraţi, ci pentru cetăţi şi pentru ţări şi pentru hotarele lor se fac certurile, vrajbele şi războaiele. Iar tu, lăsând pe acelea care sunt ale împăcării, pentru care suntem trimişi la tine, începi altele pentru care nu suntem trimişi; pentru că nu vorbeşti cu noi despre întregimea stăpânirii tale, nici pentru petrecerea cea paşnică a împărăţiei noastre cea de un hotar cu voi, ci întrebi despre zei şi despre credinţă. Şi dacă tu ai voit aceasta, apoi să ştii că noi, deşi suntem perşi cu neamul, însă cu credinţa suntem crescuţi de maica noastră creştini, în evlavie, şi suntem întăriţi de duhovnicescul nostru părinte în credinţa cea adevărată. Şi acum chiar şi în patria noastră erau mulţi de felul acesta, care au voit să ne întoarcă de la Hristos Dumnezeul nostru, la închinarea de idoli, dar n-au sporit nimic; căci, cu darul Stăpânului nostru, am rămas nemişcaţi şi nebiruiţi în mărturisirea noastră, şi nădăjduim şi acum în ajutorul Domnului, că şi aici nimeni nu va putea să ne rupă pe noi de la credinţa cea sfântă şi să ne silească la slujba cea diavolească, care cu adevărat este plină de deşertăciune, de înşelăciune, de rătăcire şi de minciună".

Iar muncitorul, umplându-se de mânie, a zis către dânşii: „Cum, voi, fiind proşti şi neştiutori şi limba grecească neştiind-o, îndrăzniţi cu atâta neruşinare a ocări cu cuvintele voastre cele nebune credinţa pe care o ţinem noi, care suntem preaînţelepţi şi am deprins toată înţelepciunea cărţii cu desăvârşire? Şi cunoaştem şi scripturile voastre, pentru că ştiţi că şi în cărţile voastre creştineşti ne-am învăţat odată şi am cunoscut toate cele scrise într-însele, dar neaflând nimic adevărat, îndată le-am lepădat, ca nu cumva, din neluare aminte, să cădem în rătăcire. Căci cine din acei care au credinţă în cărţile voastre şi se întăresc în ele, s-a arătat vreodată a fi bun şi desăvârşit? Şi ce a făcut, spre a fi preaslăvit şi vrednic de pomenire? De aceea vă sfătuiesc ca, lăsând socoteala voastră cea copilărească şi de nimic, să vă alegeţi credinţa cea bună, în care au petrecut preaînţelepţii filosofi cei de demult. Iar de nu veţi voi a asculta sfatul meu cel de folos, veţi asculta, chiar nevrând, de muncile pe care le veţi primi îndată!"

Sfinţii au răspuns: „Ne-am învăţat de la Domnul nostru să nu ne temem de cei ce ucid trupul nostru, nici să ne îngrijim ce vom răspunde celor ce ne întreabă pe noi; pentru că însuşi Sfântul Duh ne va întări în pătimire şi ne va da cuvânt şi îndrăznire în răspunsuri, Insă te întrebăm pe tine: Ce fel de nebunie spui că este în noi, tu care te socoteşti a fi mai înţelept decât toţi? Care este mai nebun din doi? Cel care a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul a toate, şi-L cinsteşte cu dreaptă credinţă? Sau cel care, lăsând pe Dumnezeul cel viu, se închină făpturii celei fără de suflet, pietrelor şi lemnelor şi tuturor celor asemenea cu ele? Cu adevărat acela este nebun, care are lucrul cel neînsufleţit în loc de Dumnezeu; iar înţelept este cel ce slujeşte Dumnezeului Celui viu.

Pentru că acesta este cel dintâi lucru al cunoaşterii omeneşti, ca să cunoască cineva pe Dumnezeu, Făcătorul său, pe Dătătorul tuturor darurilor, să creadă în El şi să-I slujească cu osârdie. Iar a nu-L cunoaşte pe Cel ce este Ziditor şi Făcător de bine al său şi a sluji diavolului, vrăjmaşului cel pierzător de suflete, aceasta este nebunia cea mai desăvârşită. Iar filosofii voştri cei vechi, care au petrecut într-acea rătăcire pierzătoare, numai li se părea că sunt înţelepţi, dar în fapt erau prea nebuni, după cuvântul Sfântului Apostol: Socotin-du-se că sunt înţelepţi, au înnebunit şi s-a întunecat inima lor. Iar tu eşti asemenea lor, dacă nu încă şi mai rău; pentru că aceia, necunoscând credinţa cea dreaptă, au petrecut în rătăcire, iar tu, fiind luminat prin Sfântul Botez şi crescut în creştinătate, te-ai lepădat de Hristos Dumnezeu; şi acum toţi cei ce ştiu pe adevăratul Dumnezeu te numesc elin în loc de creştin, şi păgân fără de Dumnezeu, în loc de dreptcredincios!"

De nişte cuvinte ca acestea ale sfinţilor mucenici, întărâtându-se împăratul foarte tare şi umplându-se de nemăsurată mânie, a poruncit ca îndată să-i muncească cumplit. Deci mai întâi i-au dezbrăcat, apoi i-au întins la pământ şi i-au bătut fără de cruţare cu curele crude, pe spate şi pe pântece. Apoi i-au spânzurat la muncire, pironindu-le mâinile şi picioarele de un lemn, şi au strujit cu unghii de fier tot trupul lor. Iar ei răbdând cu vitejie muncile cele grele, şi-au ridicat ochii spre cer şi se rugau lui Dumnezeu, zicând: „O, Stăpâne, Care însuţi ai fost pironit pe lemn de necredincioşii jidovi şi n-ai pierdut într-alt chip păcatele lumii, decât numai prin pătimirea crucii şi a morţii, caută şi spre noi cei ce suntem spânzuraţi pe lemn şi ne dezbrăcăm cu sila de grosimea trupului, prin această cumplită strujire. Iar de vreme ce firea noastră este neputincioasă, dă-ne nouă ajutor de sus şi uşurare de dureri, căci spre Tine nădăjduind, am îndrăznit a intra în nevoinţa aceasta. Cât de cumplite şi amare sunt aceste munci, Tu singur Doamne, ştii şi vezi. însă pentru dragostea Ta, ele ne sunt dulci, o, preadulce Iisuse!"

Astfel rugându-se sfinţii, îndată le-a stat lor de faţă îngerul Domnului, pe care numai singuri sfinţii mucenici îl vedeau, iar întunecaţii ochi ai păgânilor n-au fost vrednici de vederea lui. Acela, mângâind pe cei ce pătimeau, atâta uşurare le-a dat în munci, încât nu mai simţeau durerea câtuşi de puţin; şi astfel răbdau ca în nişte trupuri străine.

După aceasta, muncitorul, poruncind să-i ia pe ei de la muncire, le-a zis în batjocură: „Vedeţi cum vă cruţ pe voi, nemuncindu-vă mai greu; pentru că nădăjduiesc, că pedepsindu-vă cu aceste mici bătăi, vă veţi uni la un gând cu noi!" Iar sfinţii mucenici, nesuferind cuvintele lui, i-au răspuns cu mai multă îndrăzneală: „Să nu socoteşti, nici să nădăjduieşti, o, vrăjmaş al lui Dumnezeu, că vei putea schimba statornicia noastră în credinţa lui Hristos! Deci, dacă voieşti, ceva mai mult fă-ne nouă, căci suntem gata a răbda toate; pentru că rănile, focul, sabia sau orice alt chin mai cumplit, noi le socotim că ne sunt mai mult dulceaţă decât munci, şi suntem gata a răbda acestea pentru Iisus Hristos, Cel ce ne-a iubit de noi!"

Iar Iulian, împăratul cel fără de lege, văzând pe Sfântul Manuil, fratele cel mai mare între mucenici, grăind mai mult şi mai cu îndrăzneală decât amândoi fraţii, a poruncit ca deosebi să-1 ducă pe el; iar cu Savel şi cu Ismail a început a vorbi cu vicleşug, grăind către dânşii: „Din aceiaşi părinţi sunteţi născuţi, dar nu semănaţi unul cu altul. Fratele vostru cel mai mare nici nu este vrednic a se numi frate cu voi, deoarece este nesupus, rău, mândru, certăreţ şi fără de ruşine, neavând înţelegere dreaptă. El petrece întru nebunia sa nes­chimbat şi pe voi vă târăşte după el, nelăsându-vă să vă alegeţi cele bune. Iar voi, precum văd, sunteţi cu obicei bun, blânzi, necertăreţi şi binecunoscători; deci ascultaţi acum sfatul meu: Lăsaţi pe fratele vostru într-a lui deşartă socotinţă, ca să piară în împotrivirea cea fără de minte, iar voi apropiaţi-vă la cinstirea zeilor noştri, că mult bine veţi câştiga de la dânşii şi veţi lua de la noi daruri şi cinstiri mari!" Iar sfinţii, nevrând nici să asculte cuvintele lui cele viclene, cu mare glas au început a-1 ocărî pe el, pentru meşteşugul lui, şi a defăima nebunia lui. Atunci el, pornindu-se cu mare mânie, a poruncit să-i ia pe dânşii la muncire şi cu lumânări aprinse să le ardă coastele. Iar ei, răbdând cu vitejie, slăveau pe Dumnezeu, iar pe muncitor îl batjocoreau.

Asemenea şi pe Sfântul Manuil aducându-l, pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, îl silea spre închinarea idolilor, Insă dacă 1-a văzut pe el nemişcat ca un stâlp întru mărturisirea lui Hristos, a început iarăşi a-1 munci, ca şi pe fraţii lui. După aceea, în capul fiecărui mucenic a bătut câte un piron de fier şi le-a înfipt trestii ascuţite sub unghii, la mâini şi la picioare; apoi, în sfârşit, i-a osândit pe ei la moarte prin tăiere cu sabia; iar după tăiere, a poruncit să se ardă trupurile lor.

Şi au scos pe sfinţii mucenici la locul cel de moarte, care se numea al lui Constantin. Iar acolo, înainte de vărsarea sângelui lor, au făcut către Dumnezeu rugăciunea cea mai de pe urmă, zicând: „Dumnezeule, Cel mai înainte de veci, Cel fără început, Cel ce dintru nefiinţă, întru fiinţă pe toate le-ai adus, iar în anii cei mai de pe urmă, pentru mântuirea noastră, pe Tine micşorându-Te, în chip de rob cu oamenii ai petrecut şi ai răbdat Crucea, ca pe noi din legăturile păcatelor să ne eliberezi şi împărăţiei Tale să ne faci moştenitori; primeşte în pace pe robii Tăi şi ne numără pe noi în ceata celor ce din veac Ţi-au plăcut Ţie, că pentru numele Tău cel sfânt primim această tăiere de sabie şi ieşirea din viaţa aceasta. Incă şi pe mulţimea poporului cel ce ne-a înconjurat, care este robită de înşelăciunea vrăjmaşului, întoarce-o la Tine, o, milostive Stăpâne, şi le dă lor luminarea minţii şi înţelegere dreaptă, ca astfel, cunoscân-du-Te pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeul, Ţie unuia să-Ţi slujească şi mântuire să câştige!" Astfel rugându-se sfinţii mucenici, s-a auzit un glas de sus, grăind către dânşii: „Veniţi de luaţi cununa slavei, că bine aţi săvârşit nevoinţa voastră". Şi s-au tăiat cinstitele capete ale sfinţilor mucenici în 17 zile ale lunii iunie.

Iar când necuraţii slujitori voiau să săvârşească cealaltă poruncă a spurcatului lor împărat, adică să ardă trupurile mucenicilor, îndată, după porunca lui Dumnezeu, s-a cutremurat pământul şi locul pe care stăteau s-a desfăcut şi a primit muceniceştile lor trupuri, acoperin-du-le pe ele; ca nu mai mult să se atingă de dânsele muncitoarele şi spurcatele mâini, nici puterea focului să le prefacă pe ele în cenuşă. Iar slujitorii, văzând aceasta, au fugit de frică. Atunci mulţi din cei ce erau acolo, văzând o minune ca aceea, au crezut în Hristos şi, lepădând păgâneasca rătăcire, s-au făcut creştini. Şi stând credincioşii aceia nedespărţiţi în acel loc vreme de două zile, rugându-se ziua şi noaptea, pământul a dat afară trupurile sfinţilor, care revărsau din ele negrăită bună mirosire. Iar credincioşii, umplându-se de bucurie mare, le-au primit pe ele cu dragoste şi le-au îngropat cu cinste la un loc însemnat, unde izvorau tămăduiri de toate neputinţele din mor­mintele sfinţilor mucenici.

Iar Iulian, păgânul împărat, a pierit degrabă cu sunet, pentru că, după uciderea acestor trimişi din Persia - Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail -, el s-a dus cu toată puterea sa în Persia; căci diavolii, înşelându-1 cu fermecătoriile proorocilor mincinoşi, i-au făgăduit lui biruinţă asupra perşilor. Iar împăratul Persiei, auzind de uciderea trimişilor săi, s-a umplut de mare mâhnire şi de mânie fără de măsură, şi înştiinţându-se că Iulian, călcătorul de lege, vine asupra sa, aşijderea şi-a strâns puterea sa, şi stând la hotarele pământului său, a tăbărât asupra mândrului vrăjmaş ce venea asupra lui. Şi după ce din amândouă părţile ostaşii s-au lovit şi s-a făcut mare vărsare de sânge, perşii s-au împuternicit şi au biruit cetele greceşti şi au sfărâmat puterea lui Iulian.

Incă şi mânia lui Dumnezeu 1-a ajuns pe acel apostat şi a fost ucis spurcatul Iulian de o mână nevăzută, şi cu sila şi-a lepădat ticălosul său suflet, fiind de râs şi de batjocură perşilor, asupra cărora mergea cu mândrie şi cu nădejde deşartă, şi de bucurie diavolilor, în care credea şi spre care nădăjduia. Deci creştinii scăpând de cumplita gonire şi muncire, slăveau pe Hristos, Dumnezeul şi Izbăvitorul lor, Căruia şi de la noi I se cuvine cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.