Această stea a sfinţeniei ruse a văzut lumina zilei în 1724, în familia unui paraclisier sărac din satul Koreţk, dioceza Novgorod. Fiind în mare sărăcie după moartea timpurie a tatălui său, copilul mergea să lucreze la ţărani pentru a-şi câştiga pâinea zilnică. Evlavios şi silitor la învăţătură, a învăţat la şcoala bisericească, apoi la seminarul din Novgorod, unde a fost numit profesor de retorică după primirea diplomei. În timpul acestor ani când era încă profesor, avea sentimentul prezenţei neîncetate a lui Dumnezeu şi iubea să citească sau să cugete timp de nopţi întregi. In cursul uneia dintre aceste privegheri, în vreme ce cugeta la fericirea veşnică, cerul s-a deschis deodată şi o lumină de nedescris a strălucit înaintea lui, care a aprins în inima lui o dorinţă arzătoare pentru viaţa călugărească şi pentru rugăciune. După patru ani, în 1758, el a fost tuns călugăr cu numele Tihon şi după ce a fost hirotonit preot în acelaşi an, i s-a încredinţat conducerea seminarului din Tver.

Deşi dorea să-şi ducă viaţa de monah în linişte şi rugăciune, el a fost ridicat la rangul de episcop la vârsta de 37 de ani, în 1761, şi a fost îndată numit episcop de Voronej, o dioceză cu o populaţie răzleaţă şi pe jumătate barbară, a cărei cârmuire era foarte grea. El a început îndată a cerceta parohiile, a îndrepta relele şi a îndemna fără întrerupere, atât prin predici, cât şi în scris, la starea de curăţie propovăduită de Hristos în Evanghelie. El îi sfătuia pe creştini să se socotească întotdeauna mădulare ale Trupului al cărui Cap este Hristos, ca precum mădularele trupului sunt unelte ale capului, aşa şi ei să fie unelte ale lui Hristos; şi precum Mântuitorul a pătimit, aşa şi ei să pătimească în lume şi să fie batjocoriţi împreună cu El.

Luând măsuri hotărâte împotriva ereziilor şi a păcatelor din popor, episcopul era gata să treacă peste toate piedicile pentru a trece, îmbrăcat ca un călugăr de rând, pe la orice suflet care pătimea, pentru a-i aduce mângâierea Domnului. Blândeţea şi smerenia sa nu aveau margini, şi atunci când credea că a jignit pe cineva, cerea îndată iertare şi îi făcea metanie până la pământ. Astfel, într-o zi, fiind invitat la locuinţa unui boier, sfântul a fost luat în derâdere de un tânăr iluminist care se mândrea cu opiniile sale anticreştine. Blândeţea şi dreptatea răspunsurilor sfântului l-au făcut pe acel neruşinat să-şi piardă cumpătul şi să-l pălmuiască pe episcop. Atunci căzând în genunchi înaintea celui care l-a jignit, sfântul i-a cerut iertare pentru că l-a mâniat într-atâta cu cuvintele sale. Astfel, tânărul s-a căit pentru fapta sa şi a devenit un bun creştin.

Mânat de mila şi de zelul său, omul lui Dumnezeu nu şi-a cruţat puterile sale şi doar în cinci ani a trebuit să renunţe la sarcina sa, din pricina sănătăţii (1768). El s-a retras la modesta mănăstire din Zadonsk, la 24 de kilometri de Voronej, pe malul Donului, unde a petrecut restul zilelor sale într-o nevoinţă plăcută lui Dumnezeu, zidind Sfânta Biserică prin rugăciunile sale şi prin lucrările inspirate de Duhul Sfânt.

Chilia sa era lipsită de orice confort. Dormea pe un asternut din paie, iar ca şi acoperământ, o haină din piele de oaie. Mai avea câteva icoane pe perete, o masă, un scaun şi câteva cărţi. Îmbrăcat cu o rasă de lână de rând şi cu încălţări de scoarţă împletită, el împărţea la săraci toată pensia sa şi darurile care le primea. Când nu mai avea nimic de dat, işi trimitea ucenicii să împrumute la negustorul cutare sau cutare. În zilele când numeroşi săraci veneau să ceară milostenie, el era bucuros, şi se întrista când numărul acestora scădea. Uşa sa era întotdeauna deschisă, atât săracilor, cât şi oricărui călător, care găseau la sfântul episcop mâncare, îmbrăcăminte şi cuvinte de mângâiere sufletească. Nu ieşea decât pentru a participa la Sfânta Liturghie, cântând cu călugării în cor, dar neslujind niciodată el însuşi. Se împărtăşea întotdeauna cu lacrimi, căci de altfel lacrimile curgeau totdeauna din ochii săi, precum două izvoare de apă vie. După Liturghie, se ocupa de scrierea lucrărilor sale teologice şi morale. În timpul mesei, punea să i se citească Vechiul Testament de unul din ucenicii săi şi adesea, uitând mâncarea, începea să plângă, mai ales la lectura Proorocului Isaia. După masă, se odihnea o oră, după care citea Vieţile Sfinţilor sau alte cărţi. La vremea Vecerniei, punea să i se citească Noul Testament şi petrecea mult timp tâlcuind locurile neclare ucenicilor săi. Dăruit cu o memorie neobişnuită, el îmbogăţea aceste explicaţii cu numeroase citate din Scriptură, din Sfinţii Părinţi şi din Vieţile Sfinţilor. Când îşi dicta scrierile sale, cuvintele, inspirate de Duhul Sfânt, ieşeau din gura sa cu o asemenea rapiditate, că secretarul său nu avea timp să le scrie. Venind noaptea, el îşi slobozea ucenicii pentru a se deda rugăciunii intense, însoţită de metanii, până în zori. Din inima sa arzând şi zdrobită de pocăinţă, izbucneau, precum flăcările, scurte rugăciuni de cerere sau de lucrare a harului. Într-o noapte i-a apărut Hristos însângerat şi acoperit de răni, iar sfântul s-a aruncat la picioarele lui pentru a le săruta, zicând: "Tu! Tu, Mântuitorul meu, tu vino la mine!"

Într-o altă noapte, în timp ce, potrivit obiceiului său, făcea înconjurul bisericii, făcând metanii în faţa fiecăreia dintre uşile ei şi dând slavă lui Dumnezeu cu lacrimi, s-a întors spre altar şi a văzut că cerurile se deschideau ca să lase să izbucnească o lumină strălucitoare care a luminat întreaga mănăstire. Căzând la pământ, a auzit o voce zicând: "Iată bunurile gătite pentru cei care iubesc pe Dumnezeu!" Altădată a văzut pe Maica Domnului tronând deasupra norilor împreună cu Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel de o parte şi de alta. Căzând în genunchi, sfântul i-a cerut să mijlocească la Dumnezeu ca să nu se oprească din a da harul Său întregii lumi.

Când făcea o plimbare în grădină, el cerea celor care voiau să-i vorbească, să tuşească înainte, ca să-i desprindă mintea absorbită de gândul la Dumnezeu. Câteodată, era găsit atât de adâncit în rugăciune, cu braţele ridicate la cer, încât trebuia să-i strigi la ureche pentru a-l întrerupe din rugăciune.

Deşi neînţeles de călugării din mănăstire, şi mai ales de egumen, om violent şi îngâmfat care fusese ales dintre clericii daţi afară de el, Sfântul Tihon încerca o milă neprefăcută pentru cei care îl cleveteau şi îl insultau, socotind diavolul ca singurul răspunzător pentru purtarea lor. El era întotdeauna primul care cerea iertare la cel care îl jignea, chiar dacă ar fi fost un simplu frate sau un slujitor, astfel încât din duşman al său se schimba în prieten şi mare admirator.

După câţiva ani, sănătatea lui întărindu-se, se gândea dacă n-ar trebui să se supună stăruinţelor prietenului său, mitropolitul Gabriel al Sankt-Petersburgului, şi să ia din nou sarcina de episcop. El era gata să părăsească mănăstirea, când un călugăr bătrân şi sfânt i-a spus că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu voia ca el să părăsească acel loc. Când era învăluit de gânduri sau de idei întunecate, îi plăcea să repete acest verset: Bine este că m-ai smerit (Ps. 118, 71). Încercat vreme îndelungată în războiul gândurilor şi al diferitelor atacuri ale demonilor, el scria: "În ispite, Dumnezeu ne arată ceea ce suntem şi spre ce suntem înclinaţi prin firea noastră... ceea ce se ascunde în inima noastră".

Zăvorâtul din Zadonsk nu înceta însă să fie un păstor însetat să dobândească mântuirea poporului lui Dumnezeu şi în multele sale scrieri, el dădea mărturie despre lumina lui Hristos. Spre marea nemulţumire a egumenului mănăstirii, numeroşi oaspeţi, de toate vârstele şi stările, adesea veniţi din ţinuturi îndepărtate, curgeau spre chilia Sfântului Tihon, pentru a se sătura de la acest izvor de apă vie. Sfântul episcop era cel ce împăca pe duşmani, apărătorul ţăranilor şi osândiţilor fără de vină. El avea un zâmbet şi un cuvânt de mângâiere pentru fiecare, după nevoile sale, iar mâna sa era întotdeauna întinsă pentru a binecuvânta sau pentru a împărţi milostenii.

Începând din 1779, Sfântul Tihon a intrat în zăvorâre desăvârşită: el nu mai primea nici un oaspete, nu mai adresa decât rar cuvântul ucenicilor săi de chilie, nu mai mergea la biserică şi nu mai ieşea decât pentru a vizita, în zilele de mari sărbători, pe deţinuţii din închisori. În această retragere, el se dăruia neîncetat rugăciunii şi pocăinţei, meditând asupra morţii în faţa sicriului pe care şi-l pregătise. A petrecut astfel patru ani până în ziua când, după o viziune care a avut-o, a fost atins de paralizia părţii stângi şi a trebuit să rămână în pat. Simţind puterile sale slăbind, cu trei zile înainte de moartea sa, a chemat pe cei apropiaţi şi pe binefăcătorii săi şi le-a zis, arătându-le crucea: "Mă voi ruga Domnului pentru voi toţi". Acestea au fost ultimele sale cuvinte, iar trei zile după aceea, el a adormit întru Domnul, la vârsta de 59 de ani.

În testamentul său, el scria, precum Sfântul Ioan Gură de Aur: "Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Slavă lui Dumnezeu că a avut grijă de mine, nevrednicul, prin pronia Sa. Slavă lui Dumnezeu pentru mângâierile care mi le-a dat când am fost necăjit... Câte binefaceri n-am primit de la el, câte daruri?"

Cinstirea sa a început îndată după moartea sa şi s-a întins repede în tot pământul rus. El a fost canonizat oficial de Biserică în ziua dezgropării sfintelor sale moaşte, în prezenţa unei mulţimi de mai multe sute de mii de credincioşi, la 25 iulie 1861.