Sfântul Cuvios Simeon, Izvorâtorul de Mir, numit mai înainte Ştefan Nemanja, este un sfânt de origine sârbă, care a trăit între anii 1113-1199. Viaţa acestuia poate fi împărţită în două mari perioade: prima, domnească, în care a fost mare jupan al sârbilor, iar a doua, monahală, în care a ctitorit Mănăstirea Hilandar şi s-a călugărit, sub numele de Simeon. El este prăznuit de Biserica Ortodoxă în ziua de 13/26 februarie.

La începutul secolului al XII-lea, sârbii locuiau în câteva state separate. Tatăl lui Ştefan Nemanja, anume prinţul Zavida de Zahumlje, se trăgea din dinastia conducătoare a statului Raska, cel mai de seamă stat sârb. După un conflict cu fratele său, Zavida a fost trimis în principatul Duklja, un stat sârb de mică importanţă. Se crede că Zavida era fiul lui Uros I, sau al lui Vukan.

Ştefan Nemanja s-a născut în jurul anului 1113, în localitatea Ribnica, din regiunea Zeta, actuala Podgorica, din Muntenegru. Deoarece această regiune, unde fusese exilat tatăl său, se afla sub jurisdicţia Bisericii din Apus, copilul a fost botezat de un preot romano-catolic, însă, când Zavida s-a întors în Raska, el şi-a dus copilul la episcopul Calinic de Ras, care l-a primit în Biserica Ortodoxă, după rânduială canonică; slujba a avut loc în Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, din Ras.

Zavida s-a întors în Raska după alungarea celorlalte rude ale sale, de către armata bizantină.

În anul 1163, marele prinţ de Raska a fost înlocuit cu Ştefan Tihomir, cel mai mare frate al lui Nemanja. Această schimbare a fost săvârşită din voinţa împăratului bizantin Manuel I Comnenul (1143-1180). Ceilalţi fraţi ai lui Tihomir, printre care şi Nemanja, au devenit prinţi secundari, în regiuni mai mici ale statului.

Nemanja a fost rânduit să conducă peste regiunile Ibar, Toplica, Rasina şi Reke. Mai tărziu, împăratul bizantin îi va încredinţa lui Nemanja şi regiunea Dubocica, împreună cu un rang imperial mai de seamă. Mai înainte de aceasta însă, tânărul Nemanja s-a întâlnit de mai multe ori cu marele împărat. Se crede că Ana, soţia lui Nemanja, era de origine bizantină, drept pentru care, împăratul îi trata cu multă simpatie. Spre sfârşitul vieţii, Ana Nemanja a îmbrăţişat şi ea viaţa monahală, sub numele de Anastasia. Pentru viaţa ei curată, Dumnezeu o va rândui în ceata sfinţilor, ea fiind prăznuită de Biserica Ortodoxă în ziua de 22 iunie.

Ştefan Nemanja şi prinţesa Ana au primit de la Dumnezeu şase copii: fiul Vukan, mare prinţ de Duklja şi Travunija; fiica Vuka, călugărită sub numele de Eftimia; fiul Ştefan, întâiul încoronat al Serbiei; alte două fiice, necunoscute cu numele; fiul Rastko, călugărit sub numele de Sava, hirotonit ca întâi arhiepiscop al Serbiei şi canonizat.

Ştefan Nemanja era foarte iubit de poporul sârb, el fiind un conducător drept şi iubitor de Dumnezeu. În anul 1165, împreună cu soţia sa, el a construit două mănăstiri: Mănăstirea Maicii Domnului, la confluenta râurilor Kosanica-Toplica şi Mănăstirea Sfântul Nicolae, din Kursumlija.

Din invidie şi din sete de putere, fratele sau, chemându-l pe Nemanja la sfătuire, l-a arestat şi l-a închis într-o peşteră din apropierea cetăţii. Cât timp a petrecut în pesteră, vrednicul Nemanja a fost hrănit, în chip minunat, de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Nu după multă vreme însă, în anul 1166, cu ajutorul poporului şi al preoţilor, Nemanja l-a detronat pe Tihomir, devenind mare prinţ al sârbilor.

Răzbunător din fire, Tihomir şi-a adunat o armată de mercenari (turci, franci şi greci) şi a pornit în omorârea lui Nemanja. În anul 1168, Nemanja l-a înfrânt pe Tihomir, în lupta de la Pantin, în apropiere de Zvecan. Văzând că este înfrânt, Tihomir s-a înecat singur în râul Sitnica. În urma luptei, Nemanja a capturat doi alţi fraţi de-ai săi, anume pe Ştefan Miroslav şi Ştefan Stratimir. Iubitor de pace şi temator de Dumnezeu, Nemanja i-a iertat pe cei doi, dându-le înapoi rangurile de conducere.

Vrând să mulţumească sfântului care l-a hrănit în peşteră, prinţul a zidit Mănăstirea Sfântul Gheorghe, în apropiere de Ras, capitala sa. Mai târziu, această mănăstire se va numi Durdevi Stupovi. El mai este numit ctitor şi al următoarelor locaşuri: Mănăstirea Sfântul Nicolae, din Kazanovici; Mănăstirea Maicii Domnului, din Ras; Biserica Maicii Domnului, de pe râul Bistrica.

În anul 1172, prinţul Nemanja a încercat să dobândească independenţa statului său, faţă de bizantini, însă nu a reuşit. Fiind invins în luptă, el s-a predat pe sine împăratului bizantin. El a venit la împăratul Manuel I Comnenul cu capul descoperit şi cu picioarele goale, în semn de supunere şi i-a dăruit acestuia sabia sa. De asemenea, Nemanja i-a făgăduit împăratului că va rămâne fidel Imperiului. La rândul său, împăratul l-a luat pe prinţ cu sine, spre a-l prezenta poporului său.

Nemanja va rămâne fidel imperiului numai până la moartea împăratului Manuel, survenită în anul 1180. În următorii ani, prinţul sârb s-a luptat din răsputeri cu ereticii bogomili, întărind astfel dreapta credinţă a Bisericii Ortodoxe.

După moartea împăratului bizantin, Nemanja şi-a câştigat independenţa şi a cucerit mai multe principate învecinate, precum: Duklja, Korcula, Vis, Nis, Svrljig, Kozelj, Ravno, Prizren şi Skopje. Toate aceste teritorii erau locuite predominant de sârbi. În calitate de domnitor peste Skopje şi Nis, el a reconstruit Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, din Skopje şi Mănăstirea Sfântul Pantelimon, din Nis. În anul 1189, în localitatea Nis, marele prinţ sârb s-a întâlnit cu împăratul roman Frederic I Barbarosa.

În anul 1190, în semn de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, care l-a ajutat să adune la un loc poporul sârb şi să iasă biruitor în lupta cu ereticii, prinţul Nemanja a terminat de zidit Mănăstirea Studenica, închinată Maicii Domnului, pe malul râului Studenica, păstrată până astăzi. Biserica mănăstirii, zidită din marmură albă, este considerată, până astăzi, „mama tuturor bisericilor sârbeşti”. Totodată, el a răspândit Ortodoxia în regiunea Duklja, tot atât de puternic precum în Raska.

De-a lungul domniei sale, Ştefan Nemanja a dăruit mari daruri către următoarele biserici: Biserica Sfântului Mormânt, din Ierusalim; Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, din Ierusalim; Mănăstirea Sfântul Teodosie, de lângă Betleem; Biserica Sfânta Sofia, din Constantinopol; Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, din Roma; Mănăstirea Maicii Domnului numită „Evergethide”; Biserica Sfântul Dimitrie, din Tesalonic; Biserica Sfântul Nicolae, din Bari.

În anul 1190, noul împărat bizantin, Isaac al II-lea Anghelos, a pornit la luptă împotriva sârbilor şi i-a învins, în lupta de la Ravno. Fiind semnat un tratat de pace, prinţul Nemanja şi-a păstrat independenţa, însă imperiul bizantin a luat înapoi regiunile Nis, Ravno şi Skopje. Cel de-al doilea fiu al lui Nemanja, Ştefan, întâiul domn încoronat al Serbiei, s-a căsătorit cu nepoata împărătesei Eudoxia, fiind înălţat la rangul de „sebastocrator”, al doilea în importanţă, după împărat.

În anul 1195, socrul fiului său a fost numit împărat bizantin, sub numele de Alexie al III-lea Anghelos, funcţie pe care o va deţine până în anul 1202. Astfel, în data de 25 martie 1195, vrednicul Nemanja a întrunit un „Consiliu de Stat”, abdicând de la conducere, în favoarea fiului său, numit tot Ştefan. Tot acum, fiului său Vukan, el i-a dăruit pricipatele Duklja şi Travunija, precum şi regiunile Hvosno şi Toplica.

La vârsta de 82 de ani, marele domn sârb Ştefan Nemanja s-a închinat întru totul lui Dumnezeu, căruia I-a slujit toată viaţa, conducând cu dreptate, zidind biserici şi apărând Ortodoxia.

Astfel, după abdicarea de bunăvoie, renunţând la toată faima şi bunăstarea, Nemanja a depus voturile monahale în Mănăstirea Studenica, primind numele de Simeon. Soţia lui, doamna Ana, a depus şi ea voturile monahale, în Mănăstirea Maicii Domnului, din Ras, primind numele de Anastasia. Mai târziu, ea va fi canonizată, cu denumirea „Sfânta Anastasia, maica Serbiei”.

Dupa doi ani de vieţuire monahală în mănăstirea sa de metanie, Cuviosul Simeon va pleca în Sfântul Munte Athos, în Mănăstirea Vatoped, unde se nevoia fiul său cel mai mic, călugărit sub numele de Sava. În scurt timp, cei doi cuvioşi, tată şi fiu, vor trece pe la toate mănăstirile din Sfântul Munte, dând fiecăreia mari daruri. Cei doi vor ctitori şi alte şase paraclise, având următoarele hramuri: Mântuitorul Iisus Hristos; Sfinţii Doctori fără de arginţi; Sfântul Mare Mucenic Gheorghe; Sfântul Mucenic Teodor; Sfântul Ioan Botezătorul; Sfântul Ierarh Nicolae.

În anul 1198, împăratul bizantin Alexie, socrul fiului său cel mare, le-a încredinţat acestora Mănăstirea Hilandar, aflată în ruină. Mai mult, împăratul a emis şi un act imperial (hrisobul) prin care hotăra că Mănăstirea Hilandar să fie mănăstirea călugărilor din Serbia. La rândul său, Ştefan, fiul cel mare al Cuviosului Simeon, ajuns domn al Serbiei, va publica şi el un act domnesc, prin care va închina noii mănăstiri nenumărate bunuri din Serbia.

În noua mănăstire, Cuviosul Simeon va mai trăi doar opt luni. Ultimele luni din viaţă, sfântul şi le-a petrecut în chip ascetic, nevoindu-se mai mult decât toţi ceilalţi monahi din obşte. Mai târziu, Cuviosul Sava, fiul său cel mic, va fi hirotonit drept întâiul arhiepiscop al Serbiei. Potrivit acestuia, care consemnează în scris viaţa tatălui său, Cuviosul Simeon a trecut la cele veşnice în ziua de 13 februarie 1199, înaintea icoanei Maicii Domnului „Îndrumătoarea” („Hodighitria”), adusă de acesta din Serbia.

La numai un an după adormirea sa, Cuviosul Simeon a fost cinstit ca sfânt, de monahii din Sfântul Munte. Canonizarea oficială a Cuviosului Simeon, din partea Bisericii Ortodoxe a Serbiei, a avut loc tot în anul 1200. Din dragoste faţă de cei iubiţi ai Săi, Dumnezeu a dăruit cinstitelor lui moaşte un mare dar, făcându-le izvorâtoare de mir. În ultimele trei secole însă, pentru păcatele noastre, cinstitele sale moaşte nu au mai izvorât mir, ci doar o minunată mireasmă.

Între timp, în Serbia se pornise război între Ştefan şi Vukan, cei doi fii ai lui Nemanja, rămaşi la conducere. Pentru aceasta, Cuviosul Sava, fratele lor şi fiul cel mic al lui Nemanja, ajuns arhiepiscop al Serbiei, va aduce în ţară cinstitele moaşte ale Cuviosului Simeon (tatăl celor trei), pe care le va aşeza în Mănăstirea Studenica. Din mila lui Dumnezeu, vrednicul Sava va reuşi să-şi împace fraţii, chiar lângă mormântul tatălui lor.

Odată cu mutarea cinstitelor sale moaşte în Serbia, din mormântul său de la Mănăstirea Hilandar, a crescut în chip minunat, fără sămânţă, o viţă de vie care se păstrează până astăzi. Potrivit tradiţiei, strugurii rodiţi de aceasta au darul de a tămădui pântecele sterpe, spre naşterea de prunci.

Mai târziu, în Mănăstirea Studenica vor fi aduse şi trupurile celor doi fii ai Cuviosului Simeon, anume Ştefan şi Vukan. Fiul cel mic al cuviosului, anume Sfântul Sava, trece la cele vesnice în ziua de 13/26 ianuarie 1236, în cetatea Târnovo. În anul 1237, cinstitele moaşte ale Sfântului Sava vor fi duse în Mănăstirea Milesevo, de unde, în anul 1594, turcii le vor fura şi le vor arde în foc (pe colina Vracear, în Belgrad).

În biserica din Mănăstirea Studenica va mai fi adus şi trupul regelui Radoslav, nepotul Cuviosului Simeon. După canonizare, cinstitele moaşte ale Sfintei Anastasia, soţia Cuviosului Simeon, numită iniţial Ana, au fost şi ele aduse în Mănăstirea Studenica.