După patima cea de bună voie a Domnului nostru Iisus Hristos, după Învierea şi după Înălţarea Lui la ceruri, era în Cezareea Palestinei un sutaş, anume Cornelie, de neam din Tracia. Acesta fiind în întunericul necredinţei, avea lucrările luminii şi, deşi era păgîn, a vieţuit ca un creştin, şi pe Hristos, pe care nu-L ştia, prin milostenii Îl cinstea. Vieţuind în mijlocul lumii celei rele, s-a făcut bun, precum mărturiseşte de dînsul Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, în faptele Apostolilor, zicînd: "Un bărbat oarecare era în Cezareea, anume Cornelie, sutaş, din cetatea care se cheamă Italia; fiind cucernic şi temător de Dumnezeu, cu toată casa sa, făcea milostenii multe la săraci, şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna" (Fapte 10:1-2). Deci, n-a trecut cu vederea Dumnezeu aceste fapte bune ale lui, ci a binevoit a-l lumina pe el cu lumina credinţei şi a-l aduce în cunoştinţa adevărului, ca lucrările lui cele bune să nu se acopere de întunericul necredinţei. Acest bărbat temător de Dumnezeu, rugîndu-se lui Dumnezeu în casa sa, într-una din zile, a văzut că i s-a arătat lui îngerul lui Dumnezeu, spunîndu-i că rugăciunile şi milosteniile lui au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi poruncindu-i să trimită în Ioppi după Simon, care se cheamă Petru, şi de la dînsul ceea ce va auzi, aceea să facă. Iar el, îndată a trimis cu rugăminte să cheme pe Petru. Deci, mergînd trimişii la Ioppi, s-a suit Petru în casa de sus, ca să se roage în ceasul al şaselea din zi şi fiind foarte flămînd, a avut o vedenie care îl îndemna să nu se îngreţoşeze a merge la acel bărbat de alt neam din cei netăiaţi împrejur, pentru că nu se amestecau evreii cu alte neamuri, ci se îngreţoşau de dînşii. Vedenia lui Petru a fost astfel: Un vas oarecare ca o masă de pînză, legată în patru colţuri, se pogora de trei ori din cer, şi un glas îi poruncea lui Petru ca cele ce se află în vas, cele cu patru picioare de pe pămînt şi fiarele şi tîrîtoarele, precum şi păsările să le junghie şi să le mănînce. Lepădîndu-se Petru, a zis că niciodată n-a mîncat ce este necurat. Atunci, glasul din cer i-a zis: "Cele ce Dumnezeu le-a curăţit, tu să nu le numești spurcate" (Fapte 10:15). Această vedenie era semnul întoarcerii la Creştinism al lui Cornelie şi al celorlalte neamuri. Foamea lui Petru a însemnat foamea cea scrisă de Proorocul Amos: "Nu foame de pîine, nici sete de apă, ci foame de auzirea cuvîntului Domnului" (Amos 8:11). Şi o foame ca aceea era în casa lui Cornelie şi a tuturor limbilor. Că precum dorea Petru acea pîine trupească, aşa doreau aceia pe cea sufletească. Vasul cel de patru colţuri legat închipuia biserica Lui care prin patru Evanghelişti s-a întărit în credinţă. În vas erau felurite vieţuitoare din cele necurate: fiarele, tîrîtoarele, păsările care înseamnă limbile cele ce, prin înţelegerea lor cea pămîntească, erau vieţuitoare cu patru picioare, privind cu mintea în pămînt şi neînţelegînd cele de sus şi neştiind a cerceta cele din înălţime. Deci, fiare erau cu iuţimea şi jigănii otrăvitoare cu necurăţia cea vătămătoare de suflet, iar păsări zburătoare pe sus erau cu înălţarea minţii spre mîndrie. Dar i s-a poruncit a le junghia pe acelea şi a le mînca, adică: cu sabia cea ascuţită a cuvîntului lui Dumnezeu să ucidă patimile cele vechi păgîneşti, necuvîntătoare şi deprinderile cele de fiare, şi să facă sufletele şi trupurile lor, curăţite prin botez, jertfă vie, bine primită lui Dumnezeu. Pogorîrea cea de trei ori a vasului din cer a însemnat cea de trei ori afundare la sfîntul botez. Glasul cel ceresc i-a spus că erau curăţite acelea de Dumnezeu, adeverindu-l că nu numai pentru israiliteni, ci şi pentru alte neamuri şi-a vărsat Hristos sîngele cel ce spală spurcăciunile păcatelor.

Drept aceea, cugetînd Petru la acea vedenie şi nedumerindu-se, iată ajunseseră trimişii de la Cornelie şi întrebînd de dînsul. Iar Duhul i-a poruncit să meargă cu dînşii neîndoindu-se de nimic, ca pe cel dintîi om dintre păgîni să-l împreune cu trupul bisericii lui Hristos; iar după dînsul şi celelalte neamuri să vină la Hristos. Deci, intrînd Petru în casa lui Cornelie, l-a întîmpinat pe el Cornelie cu cinste, cu toate rudeniile sale şi cu prietenii cei iubiţi şi, căzînd la picioarele lui, i s-au închinat. Iar Petru l-a ridicat pe el, zicînd: "Voi ştiţi că nu se cade omului evreu a intra la cei de altă seminţie şi a avea împărtăşire cu dînşii; însă, mi-a descoperit mie Dumnezeu că nu se cuvine a numi spurcat sau necurat, pe nici un om. Deci, am venit la voi fără îndoire, şi vă întreb: cu ce gînd m-aţi chemat pe mine la voi?" (Fapte 10:28-29).

Iar Cornelie i-a răspuns lui cu de-amănuntul, cum a văzut pe înger şi ce a auzit de la dînsul şi l-a rugat pe Petru ca să-i spună lui cuvîntul cel de mîntuire, iar Petru, deschizîndu-şi gura, a început a-i propovădui lui pe Iisus, că Dumnezeu era în trup, cu oamenii, pe pămînt petrecînd, învăţînd şi povăţuind pe oameni la calea ce duce la cereasca Împărăţie, şi a făcut multe semne şi minuni, tămăduind toate bolile şi învăţînd cu cuvîntul. "Acela de voie a pătimit, a murit, şi a înviat, ca pe om să-l izbăvească din patimi şi să-l învieze din moarte, dăruindu-i lui viaţă veşnică; şi acela va judeca viii şi morţii, pentru care toţi proorocii mărturisesc, şi tot cel ce crede în numele Lui, iertare de păcate va lua" (Fapte 10:43). Acestea grăindu-le Petru şi Duhul Sfînt sălăşluind cuvintele lui în inimile celor ce ascultau, i-a adus pe ei la credinţă şi s-a botezat Cornelie cu toată casa sa.

Cornelie este cel dintîi din păgîni care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos; iar după botezul său a părăsit toate cele păgîneşti şi a mers în urma lui Petru şi a fost pus episcop de dînsul.

Deci, înconjurînd cu dînsul şi cu mulţi alţii diferite ţări, se ostenea cu propovăduirea lui Hristos. Şi fiind Petru cu Timotei şi cu Cornelie în Efes, li s-a făcut lor ştire de cetatea Scipseos, cum că locuitorii ei se închină la idoli cu sîrguinţă. Şi se sfătuiau care dintre dînşii să meargă acolo la propovăduire. Şi aruncînd sorţii, a căzut soarta pe Cornelie care, chemînd pe Dumnezeu în ajutor, a mers la cetatea aceea degrabă.

Era acolo oarecare dregător, anume Dimitrie, filosof iscusit în înţelepciunea elinească, care ura foarte mult buna cinstire creştinească şi jertfea zeilor păgîni, mai ales lui Apolo şi Zeus. Fiind înştiinţat despre Cornelie, că intrase în cetate, îndată l-a chemat pe el înaintea sa şi l-a întrebat de unde şi pentru ce a venit. Iar Cornelie a răspuns: "Rob sînt al Dumnezeului celui viu şi, trimis fiind, am venit aici ca să te chem pe tine din întunericul cel adînc al neştiinţei şi să te scot la lumina adevărului şi raza cea curată a cunoştinţei să lumineze sufletul tău". Iar el, neînţelegînd nimic din cele grăite, s-a mîniat şi cu iuţime i-a zis: "Eu altele te-am întrebat şi tu altele-mi răspunzi mie. Aşa, mă jur pe zei, că dacă nu-mi vei răspunde la fiecare întrebare, apoi nu voi cruţa bătrîneţele tale, nici mă voi ruşina de cărunteţele tale. Deci, spune-mi mie: la cine eşti ostaş şi pentru ce pricină ai venit aici?" Iar Cornelie a zis: "De voieşti ca să ştii gradul meu, apoi să ştii că sînt sutaş cu dregătoria şi cînd am auzit de tine, că tu şi femeia ta şi toţi cei ce sînt sub stăpînirea ta aţi căzut în mare rătăcire, am venit ca să vă scap pe voi de idoleasca înşelăciune şi să vă povăţuiesc la calea cea adevărată şi să vă împac cu unul Dumnezeu cel viu, care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt în dînsele". La acestea Dimitrie a zis: "Te văd pe tine ajuns la bătrîneţe şi mi-e milă pentru anii tăi cei mulţi; deci, încetează a-ţi lungi prin cuvinte minciuna ta, apropie-te la zeii noştri şi te închină lor, iar de nu vei voi ca să faci aceasta, apoi să ştii că la grele chinuri te voi da pe tine şi nici un Dumnezeu, afară de zeii mei, nu te va scoate pe tine din mîinile mele". Iar Cornelie a zis: "Puternic este Dumnezeul meu, nu numai să mă păzească pe mine de toate răutăţile tale întreg şi nevătămat şi să mă izbăvească din mîinile omeneşti, dar încă şi pe zeii tăi să-i zdrobească şi să-i sfarme ca praful pe idolii lor şi pe tine, cel ce în deşert nădăjduieşti spre dînşii să te aducă la a lor cunoştinţă. Iar eu, zeilor tăi, ca şi idolilor lor celor fără de suflet, niciodată nu mă voi închina. Pentru că scris este: zeii cei ce n-au făcut cerul şi pămîntul să piară; şi iarăşi: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui unuia să-I slujeşti". Am venit aici pentru ca să vă povăţuiesc pe voi la pocăinţă, ca să ieşiţi din cursele diavolului, fiind de vii vînaţi de dînsul după voia lui".

Iar dregătorul a zis: "M-am jurat pe zeii mei că nu te voi cruţa pe tine ci la grele munci te voi da, de nu vei jertfi zeilor". Apoi, Cornelie l-a întrebat: "La care zei porunceşti să jertfesc?" Şi i-a zis dregătorul: "Jertfeşte lui Apolin şi lui Die". Iar Cornelie a zis: "Deci, arată-mi mie pe acei zei ai tăi". Şi s-a bucurat dregătorul, socotind că vrea să se închine lor şi l-a dus pe el la capiştea lui Die. Şi le urma lor lume multă, vrînd să vadă pe Cornelie închinîndu-se la idoli. Şi sosind la capişte, au intrat într-însa dregătorul cu Cornelie şi cu toţi cei ce veniseră cu dînşii, între care era şi femeia boierului, anume Evantia, şi Dimitrie, fiul lui, că aşa se chema după numele tatălui său.

Deci, Sfîntul Cornelie, fiind în capiştea idolească, s-a întors spre răsărit şi, plecîndu-şi genunchele sale la pămînt, se ruga zicînd: "Dumnezeule, Cel ce ai cutremurat pămîntul şi prin el ai mutat munţii în inimile mărilor, Cel ce prin mîna lui Daniil ai sfărîmat pe Vil şi ai omorît pe balaur şi gurile leilor astupîndu-le ai păzit întreg pe robul tău, Tu şi acuma răstoarnă idolii aceştia şi dă cunoştinţă poporului tău, ca să ştie că braţul tău este puternic!". Aşa rugîndu-se sfîntul, a ieşit din capişte împreună cu Dimitrie dregătorul şi cu toată mulţimea poporului ce venise; iar Evantia cu Dimitrie, fiul său, rămăseseră încă înăuntrul capiştei şi deodată s-a făcut cutremur şi a căzut capiştea cu idolii, sfărîmîndu-se ca praful idolii lor spre care nădăjduiau; şi a fost apucată acolo femeia dregătorului cu fiul lor, sub zidurile cele căzute. Şi toată mulţimea văzînd căderea capiştei, s-a spăimîntat. Iar boierul nu ştia că femeia şi fiul lui s-au astupat de ziduri. Cornelie însă, veselindu-se de puterea Dumnezeului Celui viu, a zis către boier: "Unde sînt acum, boierule, idolii tăi cei mari?" Iar el, umplîndu-se de mînie, a zis: "Spune nouă, fermecătorule, cu ce vrăji ai făcut să cadă capiştea cu idolii noştri?" Şi se sfătuia boierul cu ai săi cu ce fel de chinuri să-l piardă pe Cornelie. Dar, iată că aproape trecuse ziua şi soarele apunea; pentru aceea, nu era vreme ca să chinuiască pe Cornelie. Deci, a poruncit dregătorul ca să-l lege cu mîinile şi picioarele şi aşa să-l spînzure pe el în temniţă, ca toată noaptea, spînzurat, să pătimească pînă dimineaţa, iar a doua zi voia să-l chinuie pe el cumplit şi apoi să-l ucidă. Fiind dus sfîntul în temniţă cu mîinile şi picioarele legate şi spînzurîndu-l, precum a poruncit prigonitorul, îndată a alergat la dregătorul unul din slujitorii lui, anume Teleton, zicîndu-i: "Stăpîne, doamna ta şi unul născut, fiul tău, au pierit în capişte, sfărîmaţi fiind între ziduri de cutremur!" Auzind aceasta Dimitrie şi-a rupt hainele sale şi se văita cu amar, încă se tînguiau cu dînsul împreună şi mai marii cetăţii, în timp ce alţii îl mîngîiau. Dar cine putea să mîngîie o jale mare ca aceea care venise pe nesimţite, aducînd moartea cea neaşteptată a femeii şi a fiului său? Apoi, a zis către cei ce stăteau de faţă: "Mergeţi, aruncaţi pietrele capiştei celei căzute, pînă ce veţi afla oasele iubitei mele soţii şi ale dulcelui meu fiu şi, aflîndu-le, să mi le aduceţi aicea". Grăind acestea a ridicat glasul şi a plîns cu jale mare. Tînguindu-se el, a venit degrabă mai marele jertfitorilor, anume Varvat, zicînd: "Am auzit glasul femeii tale şi fiului tău, din mijlocul zidurilor celor căzute, strigînd aşa: "Mare este Dumnezeul creştinesc care ne-a scăpat pe noi vii de această cumplită moarte, prin robul său Cornelie. Deci, rugaţi pe acel sfînt bărbat ca să ne scoată pe noi de aici, ca să nu pierim desăvîrşit, pentru că vedem minunile cele de mirare ale Dumnezeului lui şi auzim glasul îngerilor celor ce cîntă: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, întru oameni bunăvoire".

Acestea auzindu-le boierul de la Varvat, îndată a alergat de grabă cu toţi ai săi la robul lui Dumnezeu în temniţă şi l-au aflat pe el umblînd, pentru că Îngerul Domnului îl dezlegase pe el din legături. Şi a căzut boierul la picioarele lui Cornelie, zicînd: "Mare este Dumnezeul tău, Cornelie, care păzeşte pe soţia mea şi pe fiul meu, încă vii, în capiştea cea căzută. Deci, ne rugăm ţie, robule al Dumnezeului celui preaînalt, vino şi îi scoate pe dînşii de acolo şi, iată, eu şi toţi cei cu mine credem în cel propovăduit de tine, Hristos cel răstignit".

Deci, mergînd Sfîntul Cornelie cu dînşii la capiştea idolească cea căzută şi ridicîndu-şi spre cer ochii săi, a zis: "Doamne, Dumnezeul puterilor! Cel ce cauţi pe pămînt şi îl faci pe el de se cutremură, de a cărui faţă se topesc munţii şi seacă adîncurile, Însuţi fiind Domn; ascultă suspinele celor legaţi şi scoate din pămînt pre Evantia, şi nu-Ţi întoarce faţa ta de la fiul ei şi ia aminte spre sufletele lor pentru numele Tău". Aşa rugîndu-se el, deodată s-a deschis locul unde era ţinută Evantia cu fiul său, între zidurile cele căzute şi au ieşit de acolo amîndoi sănătoşi, lăudînd pe Dumnezeu. Deci, toţi cei ce erau acolo, şi au văzut acea preaslăvită minune, strigau: "Mare este Dumnezeul creştinilor". Şi s-a botezat Dimitrie cu femeia, cu fiul său şi cu toată casa sa şi s-au botezat cu dînsul şi ceilalţi oameni, la număr două sute şaptezeci şi şapte.

A petrecut Sfîntul Cornelie în acea cetate vreme îndelungată, dezrădăcinînd spinii necredinţei din inimile omeneşti şi semănînd sămînţa bunei credinţe. Şi, în scurtă vreme a adus la Hristos toată cetatea şi pe oarecare bărbat cinstit, anume Evnomie, pe care l-a făcut preot. Apoi, plin fiind de zile, a sosit la fericitul său sfîrşit, de care fiind înştiinţat mai înainte de vreme, se nevoia la rugăciune cu osîrdie, gătindu-se mai înainte spre calea pe care avea să meargă la Dumnezeul său.

Deci, adunînd pe toţi creştinii pe care îi întorsese de la nedumnezeire, îi învăţa pe dînşii ca să petreacă în credinţă, în dragoste şi în toate faptele bune, să se ocîrmuiască pe sine, sporind în poruncile Domnului. Apoi, învăţîndu-i pe ei din destul, a auzit un glas din cer, zicînd către dînsul: "Cornelie, vino la mine, că iată s-a gătit ţie cununa dreptăţii!" Aceasta auzind-o Cornelie, îndată s-a întors la rugăciune şi plecîndu-şi genunchele a zis: "Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce m-ai învrednicit pe mine a păzi credinţa, a săvîrşi nevoinţa şi a birui pe cel potrivnic, mulţumesc Ţie de toate. Încă mă rog ţie Doamne, caută spre robii tăi din înălţimea cea sfîntă a Ta şi milostiv să fii lor. Întăreşte-i pe dînşii în credinţă, împuterniceşte-i în nevoinţă, sporeşte-le lor în păzirea sfintelor Tale porunci, ca neîncetat să slăvească Prea Sfînt Numele Tău, acum şi în vecii vecilor". Şi toţi zicînd: "Amin!" şi-a dat cu bucurie duhul său în mîinile Dumnezeului Celui ce la cer l-a chemat pe el. Iar dregătorul Dimitrie cu Evantia soţia sa, cu fiul Dimitrie, cu Evnomie preotul şi cu toţi credincioşii, plîngînd mult deasupra părintelui şi învăţătorului lor şi aprinzînd lumînări şi cîntînd cîntări deasupra mormîntului, l-au îngropat pe el cu cinste aproape de capiştea cea căzută a lui Die. Şi în toate zilele credincioşii mergeau la mormîntul lui, cădelniţau cu tămîie şi se rugau şi multe tămăduiri se da bolnavilor de la mormîntul lui.

Trecînd mulţi ani şi ducîndu-se toţi la Domnul, a rămas neştiut urmaşilor lor locul acela unde au fost îngropate moaştele Sfîntului Cornelie, că crescuseră împrejurul lui rugi şi tufe multe şi nimeni nu ştia de comoara aceea de mult preţ.

S-a întîmplat oarecînd de a mers acolo episcopul Silvan de la cetatea care se numea Troia, căruia sfîntul Cornelie i-a zis: "De multă vreme petrec aici şi nimeni nu m-a cercetat". Iar episcopul, sculîndu-se din somn, se mira de acea vedenie, şi nu se pricepea cine i se arătase lui. Iar în noaptea viitoare iarăşi i s-a arătat sfîntul, zicîndu-i: "Eu sînt Cornelie sutaşul. Moaştele mele zac în rugii cei ce sînt aproape de locul acela unde era oarecînd capiştea lui Die. Drept aceea, tu să-mi zideşti mie biserică aproape de locul lui Dimitrie, iar locul acela se numeşte Pandohium şi multe trupuri ale credincioşilor şi sfinţilor fraţi sînt îngropate acolo. Dimineaţa, episcopul a spus vedenia aceea clerului său şi au mers cu toţii la rugii aceia pe care în vedenie îi arătase lui sfîntul şi, rugîndu-se cu dinadinsul, începu a săpa; şi aflară racla care avea în ea moaştele sfîntului Cornelie, din care ieşeau negrăite, bune, miresme întregi şi nestricate. Şi s-au veselit foarte mult pentru aflarea unei astfel de mari vistierii.

Episcopul era în dificultate pentru biserica pe care sfîntul i-a poruncit să o zidească, pentru că n-avea atîta avere cît ar fi fost de trebuinţă spre zidirea bisericii. Însă şi în aceasta Sfîntul Cornelie nu a zăbovit a ajuta episcopului; pentru că, în viitoarea noapte, s-a arătat oarecăruia om, anume Evghenie, care era dreptcredincios şi foarte bogat. Aceluia i-a poruncit ca să dea averi episcopului Siluan cît va fi de-ajuns spre zidirea bisericii. Iar Evghenie a spus vedenia aceea episcopului şi i-a dat lui toate cele de trebuinţă. Şi începînd a zidi sfînta biserică, degrabă a săvîrşit-o pe ea şi a înfrumuseţat-o cu toată buna podoabă. Apoi, sosind vremea în care cinstitele moaşte ale sfîntului să fie aduse din rugi în acea biserică zidită din nou, s-a adunat mulţime de credincioşi, cu episcopul Siluan şi cu Evghenie, avînd în mîinile lor lumînări aprinse. Şi cînd a început episcopul cu clerul a cînta cîntarea cea întreit sfîntă, îndată singură de sine s-a mişcat racla şi se ducea cu nevăzute mîini la biserică şi nu îndrăznea nimeni din oameni a se atinge de dînsa.

Deci, văzînd toţi acea minune, cum merge racla singură de sine, se mirau cu frică şi ca printr-o gură strigau cu toţii: "Sfînt! Sfînt! Sfînt! Domnul Savaot, Cel ce ne-a arătat nouă puterile şi minunile sale, prin Cornelie, robul Său". Încă s-a întîmplat de erau acolo şi mulţi necredincioşi care, văzînd acea minune, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar cînd au ajuns la biserică şi au intrat într-însa, mulţi stau şi de-o parte şi de alta, privind unde va merge racla cu moaştele şi unde va sta. Deci, mergînd ea drept a stat aproape de altar, de partea dreaptă. Apoi, voia episcopul ca să-l pună pe el înlăuntrul altarului şi nimeni nu putea să mişte racla din locul acela, în care singură a stat. Şi s-au făcut multe minuni atunci şi după aceea de la sfintele şi făcătoarele de minuni moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu.

Murind episcopul Siluan, s-a pus după dînsul episcop Filostorghie. Acela a îndemnat pe oarecare zugrav, anume Evcratie, ca toată biserica să o înfrumuseţeze dar mai cu seamă icoana Sfîntului Cornelie să o împodobească frumos. Deci, zugravul, cînd începu să zugrăvească icoana Sfîntului Cornelie, nu putea ca să-i închipuiască bine faţa lui şi o ştergea şi iarăşi o zugrăvea şi iarăşi o ştergea, de multe ori, neputînd deodată să o zugrăvească cu bună podoabă.

S-a mîhnit Evcratie şi zicînd asupra sfîntului oarecare cuvinte de hulă i-a lăsat chipul lui aşa. Şi vrînd ca să zugrăvească altceva pe zidul bisericii, s-a suit pe o scară şi, alunecînd cu picioarele, a căzut de pe scară la pămînt şi atît de rău s-a lovit încît a rămas aproape mort. Apoi, luîndu-l pe el ceilalţi, care se întîmplaseră acolo, l-au dus la casa lui şi l-au pus pe pat abia viu, neputînd nici a grăi. Şi vedeau toţi că erau viermi împrejurul buzelor lui şi unii intrau, iar alţii ieşeau din gură. Aceasta era pedeapsa pentru că a îndrăznit, cu buzele lui, a zice cuvinte de hulă asupra sfîntului. Dar, precum singur Domnul, aşa şi sfinţii, robii lui, nu se mînie pînă la sfîrşit, nici nu ţin vrăjmăşie în veac, aşa a doua zi acela care pe femeia şi pe fiul lui Dimitrie din mijlocul zidurilor celor risipite i-au scos vii, acela şi lui Evcratie i s-a arătat şi, luîndu-l pe el de mînă, ca din somn l-a ridicat de pe pat şi apoi nevăzut a fost. Iar Evcratie, simţindu-se pe sine sănătos, a alergat la biserica sfîntului şi căzînd la cinstita raclă, în care zăceau tămăduitoarele moaşte ale lui Cornelie, cu lacrimi cerea iertăciune pentru greşeala sa şi mulţumea sfîntului că l-a miluit şi l-a tămăduit de durere pe el, cel ce era aproape de moarte. Deci, două folosuri a cîştigat zugravul acela, din arătarea sfîntului: tămăduire şi cunoştinţa feţei lui, adică ce fel fusese la chip. După însănătoşire, a zugrăvit pe Sfîntul Cornelie pe icoană, aşa precum l-a văzut pe el arătîndu-se lui. Şi preamărea pe Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl şi cu sfîntul Duh slăvit în veci. Amin.