Sfântul Proroc Iezechiel era dintr-o cetate evreiască, ce se numea Sarira. El era fiul lui Buzi, din seminția lui Levi, preot al Dumnezeului celui Preaînalt, și a fost robit de Nabucodonosor și dus în Babilon împreună cu Ioachim, împăratul iudeilor, care a fost numit Iehonia al II-lea, în a doua robie a Ierusalimului. Pentru că Ierusalimul a fost robit de trei ori de către Nabucodonosor: întâi a fost robit în zilele lui Ioachim, împăratul Iudeei, care în Sfânta Scriptură se numește și Eliachim, și era fiul lui Iosie, fratele lui Ioahaz și al lui Sedechie, și tatăl lui Iehonia al II-lea. El a fost primul pe care Nabucodonosor l-a dus legat cu lanțuri în Babilon. Tot atunci au fost duși în robie și Sfântul Proroc Daniil împreună cu cei trei tineri: Anania, Azaria și Misail. Însă după puțin timp, Nabuco­donosor l-a liberat pe Ioachim iarăși în Ierusalim la împărăție, facându-l pe el birnic.

Iar Ioachim împărățind trei ani sub stăpânirea lui Nabucodonosor în Ierusalim, s-a rupt de la el după cei trei ani, nevrând să-i mai dea dajdie. De aceea, a venit iarăși împotriva Ierusalimului puterea Babilonului, care a luat cetatea, iar împăratul Ioachim a fost ucis și aruncat afară din cetate, spre mâncarea câinilor. Iar în locul lui, din porunca lui Nabucodonosor, a fost pus împărat fiul lui Ioachim, care așijderea se numea Ioachim, iar după alt nume al tatălui său s-a numit și Iehonia, și a fost făcut Iehonia al II-lea, și era asemenea birnic împărăției Babilonului, precum fusese și tatăl lui înainte. Dar, de vreme ce acest Iehonia era rău înaintea lui Dumnezeu, de aceea, cu voia lui Dumnezeu, nu după mult timp, Nabucodonosor a venit iarăși în Ierusalim și a luat în robie pe Iehonia cu toată casa lui, și mulțime de oameni însemnați și de bărbați viteji, și pe toți câți erau îndemânatici la război și iscusiți. De asemenea au fost luate și vasele bisericești cele de aur. Aceasta a fost a doua robie a Ierusalimului. În această vreme, Sfântul Proroc Iezechiel și Mardoheu și Iosedec – tatăl lui Isus, acela care împreună cu Zorobabel, a înnoit biserica cea stricată a Ierusalimului – au fost duși în robie.

Iar a treia și cea mai de pe urmă risipire și pustiire a Ierusalimului de către Nabucodonosor a fost în zilele împăratului Sedechie; pentru că Nabucodonosor l-a pus pe el împărat în locul lui Iehonie, punând asupra lui dajdie. Iar când Sedechie a aruncat de pe el jugul lui Nabucodonosor, atunci acesta, venind cu toată puterea haldeiască, a risipit cu desăvârșire Ierusalimul, trecându-l prin foc și sabie; iar poporul care a rămas viu l-a dus în robie. Din acea vreme a încetat împărăția Iudeii și a lui Israel. Despre această a treia risipire a Ierusalimului de către Nabucodonosor, s-a scris pe larg în viața Sfântului Proroc Ieremia.

Iezechiel, preotul lui Dumnezeu, petrecând în robia Babilonului, își avea locuința sa lângă râul ce se numea Hovar. În anul al treizecilea al vieții lui și în al cincilea an al robiei lui Iehonia, în luna a patra - adică în iunie, care este a patra de la martie - și într-a cincea zi a acelei luni, i s-a arătat o vedenie de mare mirare, în acest fel: A văzut cerurile deschizându-se, iar dinspre miazănoapte era un vânt foarte tare. De acolo venea un nor mare și prea luminos, iar prin mijlocul norului umbla un foc, ce strălucea împrejur și arunca raze. Din mijlocul acelui nor se vedeau asemănările a patru jivine, la vedere ca arama curată arsă în foc. Fiecare jivină avea câte patru fețe: față de om, față de leu, față de vițel și față de vultur, și aveau încă și câte patru aripi, iar sub aripi mâini omenești. Deci două aripi le aveau întinse spre zburare, iar cu celelalte două își acopereau trupurile lor; și lumina cea de foc se întorcea între jivine și ieșeau fulgere din foc.

Apoi se mai vedeau și patru roți mari; lângă fiecare jivină o roată, iar roțile acelea erau la vedere ca tarsisul - ori ca piatra de hrisolit ca floarea Lazoreului, ca marea cea cu strălucire de aur, care se face din razele soarelui; apoi încă se vedea ca și cum în roțile acelea mai erau și alte roți. Și toate acele roți aveau putere de viață, ca și cum ar fi fost însuflețite, și erau pline de ochi pretutindeni. La roțile acelea se vedeau înjugate patru jivini și când ele mergeau, mergeau și roțile cu dânsele; iar când stăteau, se opreau și roțile.

Când mergeau ele, din aripile lor se făcea sunet și glas, ca un vuiet de ape multe și ca o ceată de popor mult; iar când stăteau ele, tăceau și aripile lor. Însă stăteau și tăceau în acel ceas, când de la înălțimea lui Dumnezeu se auzea glas, pentru că deasupra acelor patru jivini și roți se vedea o tărie în chipul cristalului și pe acea tărie era un scaun în chipul safirului, iar pe scaun o asemănare omenească prealuminoasă și strălucire împrejur ca o asemănare a curcubeului ce se vede pe nori în timp de ploaie.

O asemănare ca aceasta a slavei Domnului s-a arătat Sfântului Iezechiel, în care prea luminoasa asemănare omenească - după tâlcuirea celor de Dumnezeu înțelepți și insuflați - cea de pe scaunul cel în chipul safirului, închipuia întruparea Fiului lui Dumnezeu cea din pântecele Preacuratei Fecioare, care a fost scaun însuflețit al lui Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om dintr-însa, fiind mai înainte închipuită prin acel scaun în chipul safirului. Pentru că safirul, piatra ce de mare preț, fiind asemenea cu cerul prin floarea sa cea prea luminoasă, și având într-însul părticele în felul aurului, după cum cerul are stelele, este chip al Preasfintei Fecioare Maria, în care, ca într-o fire cerească, nu este nici o prihană și pântecele ei s-a arătat mai desfătat decât cerurile, încăpând într-însul pe Cel neîncăput și s-a împodobit cu darurile dumnezeiești ca și cu niște stele.

Cele patru jivine cu câte patru fețe, închipuiau pe cei patru Sfinți Evangheliști, care, scriind viata cea pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, au scris omenirea lui cu fată omenească, care se închipuia în jivinele acelea. Dumnezeirea lui Hristos se arăta prin chipul leului; pătimirea lui Hristos prin chipul vițelului, iar învierea și înălțarea lui Hristos se vedeau în chipul vulturului. Cele patru roti cu mulți ochi în care se vedeau și alte roti, închipuiau cele patru părți ale lumii, care au într-însele felurite popoare, la care ajungând propovăduirea Apostolilor, a deschis ochii minții la multe popoare, spre cunoștința și vederea lui Dumnezeu. Iar focul ce se vedea umblând în mijlocul descoperirii, strălucind mult împrejur, însemna mărirea cea neapropiată a slavei lui Dumnezeu. Încă și alte taine duhovnicești se închipuiau într-acea minunată și înfricoșată vedenie, pe care văzând-o Sfântul Iezechiel, de spaimă a căzut cu fața la pământ și a auzit un glas de sus, de la asemănarea omenească, care ședea pe scaun, zicând către dânsul: "Fiul omului, stai pe picioarele tale, ca să vorbesc cu tine!". Atunci a venit la dânsul o putere nevăzută care l-a ridicat de la pământ și l-a pus pe picioare.

Stând prorocul cu cutremur înaintea slavei Domnului, care i s-a arătat, Domnul a zis către dânsul: "Fiul omului, te trimit pe tine la casa lui Israel, la poporul cel care M-a amărât și încă Mă amărăște pe Mine. Ei singuri și părinții lor s-au lepădat de Mine până în ziua de astăzi și sunt mândri și împietriți la inimă; de aceea te trimit pe tine la dânșii ca să le spui cuvintele Mele și să nu te temi de ei, chiar de se vor sălbătici asupra ta și te vor înconjura ca niște scorpii".

Acestea grăindu-le Domnul, Iezechiel a văzut o mână întinsă către dânsul și într-însa o hârtie strânsă; apoi mâna aceea a desfăcut înaintea lui hârtia și într-însa era scris: Tânguire, jale și amar! Și a zis Domnul către dânsul: Fiul omului, mănâncă hârtia aceasta și mergi de spune fiilor lui Israel, cele ce-ți poruncesc Eu ție. Și deschizându-și Iezechiel gura sa, a mâncat hârtia aceea, care era în gura lui ca mierea de dulce, și din ceasul acela s-a umplut de prorocescul dar și duh, și pe toate cele ce le grăia după aceea Dumnezeu către dânsul, el le primea în inima sa. Iar după ce s-a dus din ochii lui acea vedenie, a auzit un glas ca de la popor mult, grăind: Bine este cuvântată slava Domnului de la locul Lui! Încă și zgomotul aripilor de la jivinele care zburau și al roților care mergeau, se asemăna cu un zgomot de cutremur mare; astfel acea înfricoșată căruță a slavei lui Dumnezeu s-a dus în înălțime dinaintea lui și așa s-a sfârșit vedenia aceea.

După aceasta, prorocul a șezut șapte zile, tăcând și gândin- du-se în sine la cele văzute și auzite. Deci a auzit iarăși cuvântul Domnului, zicându-i: Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israel; vei asculta cuvântul ce-Mi va ieși din gură și-l vei vesti ca din partea Mea. De voi zice celui rău: Vei muri! și tu nu-l vei înștiința, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa și Eu voi cere sângele lui din mâna ta. Iar dacă tu vei înștiința pe cel rău și el nu se va întoarce de la răutatea lui și de la calea sa cea rea, acela va pieri de păcatul său, iar tu îți vei mântui sufletul tău!

După aceasta Iezechiel a fost scos de Duhul la un câmp și iarăși a văzut slava Domnului ca și întâi. Atunci i s-a poruncit să se închidă în casa sa și să petreacă în tăcere până la o vreme, când Domnul îi va porunci ca să-și deschidă gura și să propovăduiască cuvintele lui Dumnezeu. Apoi i s-a descoperit lui întru tăcerea aceea, ceea ce avea să se întâmple după puțini ani; adică prădarea și risipirea Ierusalimului de către haldei, și pierzarea popoarelor, pe care nu numai cu cuvântul trebuia să le-o spună poporului, dar și cu fapta să le-o închipuie. Căci i-a poruncit Domnul să-și radă capul și barba și să-și despartă perii în trei părți, împărțindu-i cu măsură: o parte să o ardă cu foc înaintea noroadelor ce erau cu el în robie, altă parte să-i taie cu sabia, iar cea de-a treia s-o risipească în văzduh și în vânt, arătând prin aceea că mânia lui Dumnezeu, cu judecata Sa cea dreaptă, are să despartă în trei părți pe popoarele lui Israel din Ierusalim și din toată Palestina - care nu voiau să se întoarcă la adevărata pocăință și nu se lepădau de la urâciunile idolești - ca fiecare să-și ia partea sa de pedeapsă.

Deci o parte de popor întru înconjurarea Ierusalimului va muri de foame și de ciumă; cealaltă parte va cădea sub sabia haldeilor și a treia se va risipi prin toată lumea. Și toate acestea s-au împlinit după aceea, fiindcă poporul evreiesc a mâniat foarte tare pe Dumnezeu. Pentru că în acea vreme, deși ei slujeau Dumnezeului Celui ceresc, Care a scos pe strămoșii lor din Egipt cu mână tare și cu braț înalt, însă, deprinzându-se a se închina zeilor din zilele împăratului Solomon, nu se despărțeau de dânșii, fiind înșelați cu praznicele lor cele urâte, la care nu erau opriți de nimeni a face acele ospățuri necurate și toate fărădelegile de rușine, căci, împărații, domnii și judecătorii erau povățuitori spre păgânătate.

Deci evreii se închinau Dumnezeului ceresc, însă se țineau și de păgânătatea închinării de idoli și pe idoli îi puneau în dumnezeieștile biserici; și, unde mai înainte numai Unuia singur Dumnezeu i se aducea jertfa, după aceea aduceau și diavolilor jertfe necurate, lucru care era foarte neplăcut Domnului, și socotea poporul evreu ca pe o femeie desfrânată, care nu-și păzea credința bărbatului său cel adevărat, ci păcătuia cu alții. Pentru aceasta, Domnul a zis mai pe urmă și în Evanghelie despre poporul acela: Neam viclean și prea desfrânat! Încă și mai înainte, în prorocia lui Ieremia, Dumnezeu a asemănat neamul acela cu o femeie preadesfrânată și îi îndemna spre pocăință multă vreme prin sfinții proroci.

Dar, fiindcă nu se pocăiau, i-a dat pe ei haldeilor pentru a-i risipi desăvârșit; iar pământul lor l-a lăsat în pustiire ca la 70 de ani. Și deși Zorobabel, după cei 70 de ani, a înnoit Ierusalimul și biserica, însă nu mai avea podoabele cele mai dinainte, bogățiile și slavele. Evreii cei eliberați din robia Babilonului, deși se mutaseră iar în pământul lor, însă nu mai erau conduși de împărații lor, ci erau sub jug străin și greu, slujind împăraților de altă limbă; mai întâi babilonienilor, apoi egiptenilor și după aceea romanilor, de la care au și pierit desăvârșit. Despre această risipire a Ierusalimului, Domnul a prorocit, zicând: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. Iar despre pustiirea cea mai dinainte, prin haldei, Sfântul Proroc Iezechiel a fost înainte vestitor, ca și ceilalți sfinți proroci.

Pe vremea Sfântului Proroc Iezechiel, care petrecea în Babilon în pământul haldeilor, viețuia în Ierusalim Sfântul Ieremia. Amândoi acești proroci, deși erau la mare depărtare unul de altul, însă proroceau la fel despre pustiirea Ierusalimului și despre alte multe lucruri, care se arată în cărțile lor; pentru că Duhul lui Dumnezeu lucra deopotrivă în amândoi prorocii. Și unii din Ierusalim trimiteau la frații cei robiți din Babilon cuvintele Sfântului Proroc Ieremia, iar de la Babilon se trimiteau la Ierusalim cuvintele lui Iezechiel.

Iezechiel mărturisea poporului său din Babilon că este adevărată prorocia lui Ieremia din Ierusalim, iar Ieremia dădea mărturisiri despre adevărata prorocie a lui Iezechiel. Însă acele prorocii nu se credeau de către iudeii cei răzvrătiți și puțini în credință, pentru că, abătându-se spre înșelăciunea închinării de idoli, puneau toată credința lor în prorocii cei mincinoși; iar pe sfinții proroci, care cu Duhul lui Dumnezeu proroceau după adevăr, îi socoteau mincinoși. Pentru aceea, ierusalimitenii îl chinuiau pe Ieremia, iar pe Iezechiel îl munceau în legături cei care erau în robia Babilonului, precum îi zisese Domnul înainte, grăindu-i: Iată, s-au dat legături asupra ta și te vor lega cu ele.

Sfântul Iezechiel era atât de mai înaintevăzător, încât pe cele ce se făceau departe, le vedea ca pe cele ce erau înaintea ochilor. Și fiind în Babilon, vedea cele ce se făceau în Ierusalim și le spunea popoarelor care erau în robie cu dânsul. Într-o vreme a fost răpit din Babilon de înger și dus în Ierusalim și a fost pus în biserica lui Solomon. Acolo a văzut idolii care stăteau înăuntru și afară, ca o urâciune a pustiirii la loc sfânt, și slujirile cele spurcate care li se făceau; oamenii cei mai mari ai lui Israel aducând tămâie idolilor; preoții întorcându-și fața de la scaunul lui Dumnezeu și închinându-se soarelui, și femeile plângând lângă Tamuza, ce se zice de elini Adonida sau necurata desfrânată Afrodita, cea ucisă de un vier sălbatic și cinstită între zei de cei păgâni și de evreii cei răzvrătiți. Iar slava lui Dumnezeu o vedea după asemănarea celei văzute mai înainte la râul Hovar, care, fiind mâniată, se aduna ca să iasă din biserică, lăsând-o pustie. Și a auzit pe Domnul grăind către dânsul: Fiul omului, au doară mică este fărădelegea aceasta pe care o fac popoarele acestea, precum vezi? Ei au umplut pământul de necurății și s-au sfătuit să Mă întărâte și să Mă lepede. Deci le voi face și Eu izbândire întru mânia Mea și nu-i va cruța pe ei ochiul Meu, nici îi va milui; și când vor striga cu glas mare întru urechile Mele, nu-i voi auzi.

Atunci s-a auzit mai puternic glasul lui Dumnezeu, strigând cu groază și cu frică către proroc, zicând astfel: S-a apropiat izbândirea și pieirea cetății; deci să aibă fiecare în mâini arme de ucidere! Domnul zicând aceasta, au ieșit șase bărbați înfricoșați, înarmați cu săbiile trase, iar în mijlocul lor era un bărbat îmbrăcat în veșminte albe preoțești, având călimări și trestie de scris, și a zis Domnul către dânsul: Treci prin mijlocul cetății Ierusalimului și scrie semn în fruntea bărbaților, robilor Mei, care pătimesc durere în inimile lor, care suspină și plâng pentru fărădelegile care se fac în cetatea aceasta, și pe cei aleși ai mei îi vor feri de pedeapsă.

Și s-a dus bărbatul acela îmbrăcat cu podoabă preoțească și a făcut semn pe fruntea acelora, care cu adevărat slujeau adevăratului Dumnezeu. Semnul acela era o slovă grecească, care se cheamă "Tau" și care este asemenea cu cinstita Cruce. În urma bărbatului aceluia care străbătea cetatea cu cuviință preoțească și însemna pe robii lui Dumnezeu, au fost trimiși cei șase bărbați înfricoșați. Aceia închipuiau pe cei șase voievozi ai puterilor haldeiești care aveau să vină cu Nabucodonosor, spre pierzarea Ierusalimului. Iar Domnul cel mâniat a grăit către cei șase bărbați: Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nici o milă și ochiul vostru să fie necruțător! Nu cruțați, nici nu miluiți, nici pe bătrâni, nici pe tineri, nici pe femei, nici pe fecioare și nici pe prunci; ci ucideți pe toți, începând de la preoții cei sfințiți și de la bărbații cei mai mari; iar peste cei care este semnul Meu, de aceia să nu vă atingeți.

Și a văzut sfântul proroc, în răpirea aceea, cum erau uciși din toată rânduiala și vârsta poporului Ierusalimului, bărbați și femei, precum avea să se săvârșească în faptă. Atunci a căzut cu fața la pământ, înaintea Domnului, strigând: Amar, amar, o, vai mie Doamne, că voiești să pierzi rămășițele lui Israel, vărsând mânia Ta peste Ierusalim! După aceasta a văzut iar pe bărbatul acela cu podoabă preoțească, care, întorcându-se la Domnul, a zis: Doamne, am făcut precum mi-ai poruncit. Iar Domnul i-a poruncit ca să ia cu pumnii cărbuni de foc din mijlocul roților heruvimilor și să-i verse peste tot Ierusalimul, ca acela nu numai de sabie, dar și de foc să se ardă de haldei. După răpirea și vedenia aceea, prorocul s-a aflat iar între haldei la locul său; iar cele văzute s-au împlinit degrab.

Sfântul Iezechiel a prorocit și asupra popoarelor dimprejur, care au râs de pedeapsa ce a venit asupra Ierusalimului de la Dumnezeu, adică asupra amonitenilor, a moabitenilor, a edomitenilor, a filistenilor, a idumeilor, a celor din Tir și Egipt, spunându-le lor de aceeași pedeapsă de la Dumnezeu, care avea să vie asupra lor prin haldei, pentru că s-au bucurat de risipirea și pustiirea Ierusalimului. Și împlinindu-se toate acestea, a prorocit mai pe urmă despre potolirea mâniei dumnezeiești asupra evreilor, și de întoarcerea lor de la Babilon la moștenirea lor, de îngrădirea și înnoirea cetății și a bisericii; pentru că a fost răpit a doua oară de mâna Domnului la pământul Iudeei, acum Ierusalimul fiind dărâmat și pustiit. Și a văzut într-o descoperire, ce i s-a făcut acolo, locul Ierusalimului măsurându-se prin porunca lui Dumnezeu și zidindu-se cetatea și biserica Domnului și slava lui Dumnezeu umplând biserica sa, precum se scrie mai pe larg despre aceasta în cartea lui prorocească. Sub toată acea vedenie se închipuia cu taină eliberarea noastră din robia vrăjmașului și rânduirea Bisericii lui Hristos, care avea să fie prin arătarea în trup a Dumnezeului Celui născut din Preacurata Fecioară, pe care prorocul acesta a numit-o ușă încuiată, prin care n-a intrat nimeni, decât numai Dumnezeu.

Lui i s-a descoperit de la Dumnezeu și despre învierea morților, căci se vedea pe sine că era răpit de mâna lui Dumnezeu și pus în mijlocul unui câmp, care era plin de multe oase de oameni foarte uscate. Acele oase toate, prin cuvântul lui Dumnezeu, au primit carne și, venind asupra lor duhul, au înviat, s-au sculat pe picioarele lor și s-a făcut o adunare foarte mare și a zis Domnul: Voi deschide mormintele voastre și vă voi scoate dintr-însele!

Încă și despre multe alte taine dumnezeiești, care aveau să vină în anii cei mai de pe urmă în arătata săvârșire, s-au făcut descoperiri prorocului lui Dumnezeu. El le-a vestit pe toate mai înainte și le-a scris în cartea sa; iar cel ce voiește să le știe, să citească acolo. Iar noi, scurtând cuvântul, aceasta numai o vom pomeni despre dânsul, de la acei povestitori vrednici de credință, că și el a fost făcător de minuni ales și, precum Moise, a fost despărțitor de ape. Căci, odată, adunându-se la dânsul lângă râul Hovar mult popor evreiesc, au năvălit asupra lor tâlharii haldeilor, iar el a făcut cu rugăciunea sa de s-a despărțit apa râului și a dat cale uscată popoarelor celor prigonite, ca să scape în partea cealaltă. Deci popoarele evreiești au trecut pe uscat, iar haldeii, care au îndrăznit a alerga după dânșii pe aceeași cale, au fost acoperiți de apă și au pierit. Și judecând în Babilon seminția lui Dan și a lui Gad și văzându-i că nu cinsteau pe Domnul, ci prigoneau pe cei ce păzeau legea Lui, a trimis asupra locașurilor lor balauri și jivine, care mâncau pe copiii și dobitoacele lor. Apoi, fiindu-i milă de rana de moarte a acelora, a izgonit de la dânșii balaurii și jivinele cu rugăciunea.

Într-o vreme de foamete a înmulțit popoarelor hrană îndestulată, cu rugăciunile sale către Dumnezeu, și pe cei slăbiți de foame până la moarte, i-a întors de la porțile morții la viață. După aceea, el s-a sfârșit cu sfârșit mucenicesc; căci, văzând pe poporul său, care era cu dânsul în robie, că se împărtășeau la slujirea idolilor cu haldeii și se deprindeau la toate lucrurile cele necurate ale acelora, îi mustra și-i îndemna să înceteze cu acele fărădelegi, îngrozindu-i cu mânia lui Dumnezeu. De aceea, mai-marele evreilor, care se dăduse la păgânătatea haldeiască, umplându-se de mânie, l-a ucis pe el, rupându-l cu caii.

Iar trupul lui cel rupt, adunându-l popoarele, l-au îngropat în satul Maur, în mormântul lui Sim și al lui Arfaxad, strămoșii lui Avraam. Și se adunau la mormântul lui mulțime de popoare evreiești, săvârșind acolo rugăciunile lor către Domnul Savaot, Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.