Patria acestui fericit Ioan era tara grecească, ce se numea Epir, adică cetatea Ianina, care odată era scaun al lui Pir, împăratul elinesc cel de demult. Părinţii lui Ioan erau creştini dreptcredincioşi, de care rămânând orfan în anii tinereţilor sale, a mers la Con-stantinopol, căutând ca din osteneala mâinilor sale să-şi aibă cele de trebuinţa vieţii. Şi şi-a câştigat în târg un loc, între alţi lucrători cu mâinile şi târgoveţi. Astfel, cu oarecare meşteşug al său şi cu neguţătorie se hrănea, având îndestulare de cele ce îi erau spre trebuinţă. Pentru că Dumnezeu îi sporea lucrurile lui, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, de vreme ce tânărul era înţelept, temându-se de Dumnezeu şi poruncile Lui păzindu-le. Şi era numit de constanti-nopolitani, Epirotul, de vreme ce era cu neamul de la Epir.

In vremea aceea, Constantinopolul era stăpânit de agareni, care ţineau credinţa lui Mahomed, de a căror păgânătate mulţi creştini s-au amăgit. Şi erau mulţi din cei ce şedeau la prăvăliile lor în târg, neguţători şi meşteri, care, fiind mai întâi creştini, se abătuseră după aceea la credinţa cea rea a lui Mahomed şi se uniseră cu agarenii. între unii din aceia se întâmplase să-şi aibă prăvălia fericitul Ioan, adevăratul creştin. Şi era înconjurat din toate părţile de vecini călcători de lege, care se lepădaseră de Hristos şi se lipiseră de Mahomed, cu care Ioan adeseori se certa, mustrând depărtarea lor, pentru că era tânăr, înţelept şi îndrăzneţ în grăire, vorbind pentru adevăr fără de frică.

Deci, au început mahomedanii a-1 urî foarte, pe de o parte fiindcă îi mustra şi-i ocăra adeseori, iar pe de altă parte, pentru că îl vedeau fericit la neguţătoria ce se făcea de dânsul, de vreme ce toate se înmulţeau în mâinile lui, şi-1 zavistuiau, gândind ce fel de pricină să găsească asupra lui, ca să-1 piardă. Şi înţelegând fericitul Ioan Epirotul răutatea gândită de dânşii, nu s-a temut, ci mai tare a dorit din tot sufletul să pătimească pentru adevărul lui Hristos.

Deci, mergând la întâiul preot al Bisericii Constantinopolului, la duhovnicescul lui părinte, în ziua Vinerii celei Mari, în anul 1500, a făcut mărturisirea greşelilor sale. Şi a spus părintelui său despre vrăjmăşia vecinilor săi. care pizmuiau asupra lui şi căutau să-1 piardă. Apoi i-a spus a sa dorire, că voieşte să pătimească pentru Hristos, cerând de la dânsul sfat folositor. Iar întâiul prezbiter, văzându-1 tânăr de ani, nu 1-a sfătuit să se dea la mucenicie, zicân-du-i: „O, fiule, vezi ca nu cumva să-ţi aducă diavolul un gând ca acesta; pentru că acela s-a obişnuit a aduce la mulţi gânduri ca acestea, îndemnându-i spre mucenicie, ca mai pe urmă, după ce vor slăbi, nesuferind muncile şi căzând, să-i dea spre batjocură şi râs la toată lumea, ca cei ce au început şi n-au sfârşit, nerăbdând până la sfârşit".

Atunci a zis tânărul: „Nădăjduiesc spre Hristosul meu, că nu mă va da spre batjocura vrăjmaşilor mei, ci mai ales mă va întări, ca să biruiesc puterea vrăjmaşului". Iar întâiul preot i-a zis: „Fiule, scris este: Duhul este osârduitor iar trupul neputincios. Iar un lucru ca acesta pe care tu îl doreşti, are trebuinţă de multă pregătire; îi trebuie neîncetat post şi rugăciuni, cu care, după ce te vei curaţi de toată prihana păcatului, Dumnezeu îţi va da înştiinţare ce trebuie să faci; pentru că Dumnezeu voieşte să Se sălăşluiască în sufletele celor curaţi. Deci, ia aminte, iubitule, şi mergi în pace. Iar eu voi ruga pe Dumnezeu, ca să te păzească pe tine de toţi vrăjmaşii tăi cei văzuţi şi nevăzuţi, de oameni şi de diavoli, şi biruitor peste ei să te facă". Aceasta zicând, a liberat pe tânăr cu pace.

Iar a doua zi, fericitul Ioan a mers iarăşi la acelaşi duhovni­cesc părinte, cu faţa luminoasă şi cu sufletul plin de bucurie. Şi i-a grăit: „Cinstite părinte, în această noapte în vedenia somnului m-am văzut fiind în mijlocul unei văpăi, dar nearzându-mă, ci veselin-du-mă şi dănţuind, precum odinioară cei trei tineri în cuptorul Babilonului. Deci, cu ajutorul Celui Preaînalt, nădăjduiesc că lucrul cel cugetat de mine va ieşi la bun sfârşit. Dar te rog, cinstite părinte, să mă înarmezi cu ale tale rugăciuni". Iar duhovnicescul părinte i-a grăit: „Dumnezeu să te întărească, fiule, ca să biruieşti pe lup, pe balaurul cel nevăzut, şi pentru Hristos cu mucenicia să te încununezi". Şi, astfel, a slobozit pe tânăr, întărindu-1 pe el cu cuvinte folositoare, făgăduindu-i că se va ruga pentru dânsul lui Dumnezeu, ajutătorul său.

Iar după ce a mers fericitul Ioan la prăvălia sa din târg, l-au văzut duşmanii lui, care se sfătuiseră mai înainte pentru pierderea lui, şi au zis unul către altul: „Oare nu este acesta cel care s-a lepădat la arătare în Tricu (Cetate în Tesalia)? Deci, cum se face acum că aici este creştin?" Acestea auzindu-le tânărul şi cu mânie căutând spre dânşii, a zis: „Oare despre mine grăiţi unele ca acestea sau despre altcineva?" Iar ei au zis: „Pentru tine, iar nu pentru altul; oare nu grăim adevărul?" Răspuns-a fericitul: „Să nu-mi fie mie ca să mă lepăd de Hristos Dumnezeul meu, nici în Tricu, nici în altă parte, şi niciodată să nu-mi fie mie aceasta; pentru că întru Hristos vieţuiesc şi voi vieţui totdeauna şi sunt gata a muri pentru El". Iar ei, fiind foarte necăjiţi pe dânsul, s-au umplut de mare mânie şi, degrabă sărind de la locurile lor, au pornit spre dânsul şi, punând pe el mâinile lor cele ucigaşe, îl trăgeau la judecată. Iar sfântul tânăr, ca la ospăţ mergea, cu faţa luminoasă şi cu sârguinţă. Şi l-au dat judecătorului cel nedrept, făcându-se singuri asupra lui clevetitori, martori şi judecători. Şi puneau asupra lui o vină mincinoasă, cum că în Tricu, cetatea Tesaliei, s-ar fi lepădat de Hristos în văzul tuturor şi ar fi primit credinţa mahomedană, iar după ce a venit în Constantinopol, iarăşi s-a făcut creştin şi pe Mahomed îl huleşte. Deci, începându-se judecata, mai întâi se prefăceau că au durere în suflet şi că le-ar fi milă de el, de aceea au început cu lacrimi a-1 amăgi să se lepede de Hristos.

După aceea, văzându-1 tare în credinţa creştină, cu îngroziri îl înfricoşau pe el: Dar nici aşa sporind, l-au bătut fără milă şi foarte mult muncindu-1 cu bătaia, l-au aruncat în temniţă, spre a se sfătui ce îi vor face. Iar a doua zi, scoţându-1, îl întrebau: „Te-ai gândit să te lepezi de Hristos şi să fii una cu noi?" Şi văzându-1 neschimbat, iarăşi l-au bătut cu toiege noduroase până la sânge. Iar el ca un diamant tare răbda cu tăcere bătăile ce i se dădeau lui, ca şi cum nu el, ci altcineva ar fi fost bătut. Şi se ruga încetişor lui Dumnezeu, zicând: „întăreşte-mă, Unule Atotputernice, Dumnezeule! Dă-mi putere şi tărie şi-mi întinde mâna cea ajutătoare din sfântul Tău locaş". După aceea grăia către vrăjmaşii săi: „Nimic din cele ce sunt în lume, bune sau rele, nu vor putea să mă întoarcă de la scopul meu niciodată. Să nu-mi fie mie vreodată să cred în alt chip decât creştinii, să nu-mi fie ca să fiu amăgit cu îmbunările, ori cu muncile să fiu biruit. Faceţi ceea ce voiţi, ca mai degrabă să mă trimiteţi din această viaţă de scurt timp, la veşnica viaţă. Sunt rob al lui Hristos, lui Hristos îi urmez şi pentru Hristos mor, ca să locuiesc cu Dânsul în veci". Atunci nedrepţii judecători au poruncit, ca iarăşi să arunce pe sfântul în temniţă. Dar ei nu îl duceau pe mucenic, ci îl târau de păr într-o parte şi în alta, lovindu-1 peste obraz şi călcându-1 în picioare; şi aşa l-au închis în temniţă.

Iar a doua zi scoţându-1 iarăşi şi el grăind cu îndrăzneală aceleaşi cuvinte ca mai înainte şi fiind neplecat în creştineasca credinţă, au poruncit ca iarăşi să-1 bată fără milă. Iar mucenicul, fiind bătut, cânta cu bucurie cântări bisericeşti: „Hristos a înviat din morţi...", şi celelalte, pentru că erau zilele Paştilor. Deci, tot trupul lui s-a rănit de bătăi şi pământul s-a roşit cu sângele lui, iar sfântul mucenic răbdând ca în trup străin, uneori cânta, iar alteori grăia către cei ce-1 munceau: „Bateţi, bateţi, cu toată puterea voastră, bateţi şi pe cât puteţi înmulţiţi bătăile; dar să ştiţi că niciodată nu veţi putea să mă înstrăinaţi de la Hristosul meu şi să mă faceţi la un gând cu voi". Iar muncitorii, ruşinându-se, l-au aruncat pe mucenic iarăşi în temniţă. Şi l-au muncit cu nevoia temniţei, cu strâmtorarea legăturilor, cu foamea şi cu setea câteva zile.

Scoţându-l iarăşi după aceea, şi nereuşind să-1 clintească cu nici un fel de munci din credinţa lui Hristos, l-au judecat spre ardere. Deci, când îl duceau la moarte, legat cu lanţ de fier, ca pe o oaie la junghiere, unii îl loveau cu mâinile peste grumaji, alţii îl dosădeau cu cuvinte ocărâtoare, iar alţii cu durere îl sfătuiau să-şi cruţe tinereţile sale. Dar mucenicul lui Hristos mergea nu ca la moarte, ci ca la o mare cinste. Şi, ajungând la locul unde era aprins un foc mare, n-a aşteptat până ce-1 vor arunca în foc, ci singur a sărit în mijlocul văpăii. Iar muncitorii apucând de capătul lanţului de care era legat, l-au tras afară din foc pe mucenic. Iar el cu greu socotind lui aceasta, a zis către muncitori: „Pentru ce nu mă lăsaţi ca să ard în văpaie? Pentru ce nu mă lăsaţi să fiu jertfă bineplăcută Hristosului meu?" Iar judecătorii, deşi ştiau că este amară moartea prin arderea focului, însă de vreme ce dânsul o dorise, sărind în foc, altă judecată au hotărât. Deci, s-au gândit ca nu cu foc, ci cu sabia să-1 omoare. Şi au poruncit călăului să taie capul nebiruitului tânăr, iar după aceea trupul şi capul să i le arunce în foc, ca să ardă desăvârşit.

Astfel a primit cununa muceniciei Sfântul Noul Mucenic al lui Hristos, Ioan Epirotul, în 18 zile ale lunii aprilie. Iar după arderea lui stingându-se focul, credincioşii au luat oarecare părţi din oasele lui, rămase din foc. Şi, luându-le cu cucernicie, cu cinste le-au ţinut la dânşii, slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel lăudat împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.