Sfântul Mucenic Epimah era de neam din Egipt şi din părinţi creştini. El încă din tinereţe L-a iubit pe Dumnezeu şi, Lui Unuia voind să-I slujească, s-a dus în pustie, urmând Sfântului Ioan Botezătorul, şi a petrecut multă vreme în muntele Pilusiului.

Neavând pe cineva din sfinţii părinţi povăţuitor la viaţa cea pustnicească, se povăţuia cu duhul lui Dumnezeu, şi dragostea cea către Dumnezeu îi era lui dascăl, învăţându-l spre toată viaţa cea îmbunătăţită. Pentru că cine poate învăţa pe om fapta cea bună mai bine ca dragostea lui Dumnezeu? Aceea i-a învăţat pe sfinţii apostoli ca, lăsând toate, să meargă în urma Domnului Celui ce a sărăcit, aceea a învăţat pe cuvioşii părinţi să umble în cojoace şi în piei de capră, lipsiţi, scârbiţi şi de rău supăraţi, aceea a învăţat pe sfinţii mucenici şi muceniţe să pătimească pentru Hristos cu osârdie, în timp ce grăia acestea: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutând, mă chinuiesc. Acea dragoste l-a învăţat şi pe Sfântul Epimah a suferi nevoinţele şi ostenelile cele pustniceşti, a răbda toate supărările de la vrăjmaşii cei nevăzuţi, a vieţui cu sfinţenie după Dumnezeu şi pentru Dânsul a fi gata la moarte.

Vieţuind Sfântul Epimah în pustnicească singurătate ani îndelungaţi, a auzit că în Alexandria creştinii sunt chinuiţi de păgâni şi că, mulţi temându-se de chinurile cele cumplite, unii fug prin munţi şi se ascund prin pustietăţi, iar alţii cad din credinţă. De aceea, aprinzându-se de râvnă dumnezeiască, a lăsat pustia şi s-a dus în Alexandria, vrând să pătimească până la sânge pentru mărturisirea lui Hristos. Văzând în cetate fărădelegea păgânilor închinători la idoli şi că diavoleasca păgânătate s-a înmulţit foarte mult, iar cinstea lui Hristos s-a împuţinat şi sfinţenia Domnului s-a necinstit cu jertfe, a intrat în capiştea idolească cu îndrăzneală înaintea tuturor, şi în vremea praznicului celui diavolesc a răsturnat jertfele lor, iar pe idoli i-a trântit la pământ şi i-a sfărâmat. Pentru aceasta a fost prins şi a fost dus la ighemonul Apelian. Acolo, văzând pe ighemon şezând la judecată şi pe creştini chinuindu-i, cu inima bărbătească s-a pornit asupra lui, vrând să-l ucidă. Şi l-ar fi ucis de nu ar fi fost oprit de cei ce stăteau înaintea lui. Aşa a râvnit după Domnul Dumnezeul său. Iar ighemonul s-a mirat de o îndrăzneală ca aceea a unui om prost, şi a poruncit să fie aruncat în temniţă până ce va hotărî cu ce fel de chinuri să-l piardă. În temniţă erau o mulţime de credincioşi închişi pentru mărturisirea lui Hristos, pe care Sfântul Epimah îi întărea spre nevoinţă, cu gura cea plină de Sfântul Duh.

Atât de mult s-au întărit credincioşii spre pătimire prin cuvintele lui, încât nici unul dintre ei nu s-a mai înfricoşat, nici n-a căzut din credinţă, ci toţi cu sârguinţă şi-au vărsat sângele pentru adevăratul Dumnezeu şi şi-au dat sufletele după multe chinuri. La sfârşit l-au scos la chinurile cele cumplite şi pe Sfântul Epimah, nu numai pentru că credea în Hristos, ci şi pentru că a făcut din praznicul lor tulburare şi mai cu seamă pentru că a îndrăznit să se ridice asupra ighemonului ca să-l ucidă. Mai întâi l-au spânzurat şi l-au strujit cu gheare de fier, apoi l-au bătut cu pietre, sfărâmându-i oasele. Iar el, în chinuri, zicea: Dacă Domnul meu Iisus Hristos a fost răstignit pentru mine, împuns cu suliţa şi adăpat cu oţet, oare să nu mă fac şi eu părtaş patimilor Lui? Doresc mai mari chinuri decât acestea pe care mi le daţi. Daţi-mi palme, scuipaţi asupra mea, puneţi cunună de spini pe capul meu, daţi-mi trestii în mâini şi cu fiere să mă adăpaţi; tot trupul meu o rană să-l faceţi, pe cruce să mă pironiţi şi cu suliţe să mă împungeţi. Acestea toate le-a răbdat Domnul meu, pe acestea şi eu voiesc ca să le rabd. În timp ce sfântul era chinuit, mult popor stătea adunat împrejurul lui şi privea la chinurile lui. În acel popor era o femeie care stătea aproape de el şi avea un ochi bolnav de albeaţă. Aceasta, văzând pătimirea Sfântului Epimah, plângea şi neclintită privea la dânsul. În acele chinuri cumplite, vărsându-se sângele sfântului, a sărit o picătură în ochiul cel bolnav al femeii şi îndată i s-a tămăduit ochiul şi s-a făcut luminos, căpătându-şi vederea ca şi celălalt. Iar femeia, câştigând tămăduire din picătura sângelui celui căzut în ochi, a strigat: Mare este Dumnezeul pe Care pătimitorul acesta Îl mărturiseşte. După aceea i-au tăiat capul sfântului şi astfel şi-a dat sufletul său în mâinile Domnului, pentru Care a pătimit.