Pentru a treia oară, diavolul a ridicat prigonire asupra robilor lui Hristos, cînd împărăţea la răsărit Maximian. Întru acea vreme Sfîntul Acachie a intrat în frumoasa nevoinţă a pătimirii pentru Hristos. Acest mucenic era cu neamul din Capadocia, cu rînduială de ostaş, cu cinstea de sutaş şi sub mîna tribunului Firm, conducătorul oastei ce se numea Martesie. Acest Firm avea poruncă de la păgînul împărat să caute, nu numai prin cetăţi, ci şi printre ostaşi, dacă nu cumva se află cineva crezînd în Hristos sau dacă de zeii lor cei păgîneşti cineva se leapădă. Unul ca acela să fie supus la judecată şi la munci; iar, de s-ar împotrivi cu totul la porunca împărătească, acela să fie pedepsit cu moartea.

Deci, tiranul Firm, chemînd pe ostaşii săi, îi întreba pe cîte unul, cum crede fiecare din ei; şi dacă afla pe cineva că este de credinţă creştină, pe acela, amăgindu-l cu îmbunări şi îngrozindu-l cu munci, îl silea la închinarea idolească. Astfel, pe mulţi din cei mici la suflet, slabi în credinţă şi fricoşi, i-a plecat la a sa păgînătate. Dar, cînd a chemat pe sutaşul Acachie, acela cu mare glas a strigat: "Eu m-am născut între creştini; deci, creştin sînt şi creştin voiesc să rămîn. Martor îmi este mie Domnul meu Iisus Hristos, că nu numai de la tatăl şi de la maica mea sînt creştin, ci şi de la moşi şi strămoşi". Deci, îl sfătuia Firm cu multe feluri de înşelări şi de ispite spre al său gînd, dar nu o dată, ci de mai multe ori chemîndu-l, uneori îl îmbuna, alteori îl îngrozea, pentru ca să se supună poruncii împărăteşti.

Apoi, văzîndu-l neînduplecat, l-a pus în lanţ şi l-a trimis la voievodul Vivian. Voievodul, şezînd la judecată şi pe mărturisitorii lui Hristos întrebîndu-i, Antonin Comentarisie i-a spus, zicînd: "Firm, tribunul cetei Martesiei, a trimis aseară legat la a ta stăpînire pe sutaşul său, deoarece nu se supune poruncii nebiruitului nostru împărat, ci urmează credinţei creştine". Şi îndată a pus de faţă pe cel legat înaintea judecăţii voievodului; iar voievodul, căutînd spre dînsul, a zis: "Cum îţi este numele?" Răspuns-a cel legat: "Numele cel mai dorit mie şi la tot neamul meu, este nume de creştin, care de la Hristos este, iar după obiceiul omenesc, numele meu este Acachie". Zis-a voievodul: "După nume îţi este şi obiceiul tău, pentru că rău eşti, nesupunîndu-te poruncii împărăteşti". Zis-a Sfîntul: "Cu meşteşugire vorbeşti către mine, o, voievodule, şi nu îmi tîlcuieşti bine numele meu; pentru că Acachie va să zică - fără de răutate - şi bine şi cu dreptate sînt numit cu acel nume, că nu voiesc să fiu părtaş răutăţii diavolului".

Zis-a voievodul: "De unde limbuţeşti tu cu nişte cuvinte fără de socoteală ca acestea înaintea noastră?" Răspuns-a Sfîntul: "Eu sînt cu neamul din Capadocia, din care mulţi au fost mucenici ai lui Hristos mai înainte de mine şi pe al căror dar dăruit de Dumnezeu l-am văzut cu ochii după sfîrşitul lor, pentru că din morminte şi moaştele lor izvorăsc tămăduiri de boli. Am voit să fiu următor acelora mai bine, decît să mă supun legilor voastre celor nedrepte, care degrabă vor pieri împreună cu voi". Zis-a voievodul: "Să nu socoteşti că te voi da la munci mici, pentru că singură limbuţia ta cea cu mîndrie şi deşartă grăire are trebuinţă de mari pedepse, pe care, ca să nu le pătimeşti, leapădă-ţi gîndurile tale cele nesupuse şi, ascultînd împărăteştile porunci, închină-te zeilor, cu a căror voie împăraţii împărăţesc şi biruitorii dănţuiesc. Deci, ruşinează-te de noi, cei ce şedem la această judecată şi să nu te socoteşti pe tine a fi mai înţelept decît noi toţi, nici să nădăjduieşti în zadar spre Omul Care se numeşte Hristos şi despre Care aud că L-au muncit după lege şi L-au osîndit la moarte".

Răspuns-a Sfîntul: "Te rătăceşti, o, judecătorule că, grăind acestea, rău greşeşti, fiind orbit de sataniceştile amăgiri. Pentru că, nu cu voia acelora pe care tu îi numeşti zei împărăţesc împăraţii şi se fac biruitori, ci acestea se săvîrşesc cu rînduiala şi cu voia bunului nostru Dumnezeu. Iar dacă zici că nădăjduiesc spre un Om care a fost muncit şi osîndit la moarte, aceasta să o ştii că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, venind pe pămînt pentru a noastră mîntuire, S-a făcut om; şi, fiind Dumnezeu adevărat, a luat asupra Sa firea noastră cu oarecare minunat şi negrăit chip, lucru pe care tu nu-l înţelegi şi nici nu poţi să-l auzi, dacă nu vei voi mai întîi să fii creştin; pentru că Hristos, fiind din fire precum am zis, Dumnezeu adevărat şi Cuvînt al Tatălui nedespărţit de Dînsul, dar totdeauna de o fiinţă cu Dînsul şi împreună mai înainte din veci, întru a Sa vreme, întru care El a voit, a săvîrşit lucrul mîntuirii noastre şi ne-a izbăvit din robia vrăjmaşului, care din început pizmuia asupra noastră".

La acestea a răspuns voievodul: "Dacă împăraţii sînt potrivnici Hristosului tău, apoi pentru ce El nu-i pedepseşte pe dînşii, fiind Dumnezeu Atotputernic precum zici tu?" Răspuns-a Sfîntul: "După acestea poţi să cunoşti milostivirea şi puterea Lui că, necinstindu-se de voi, nu vă pedepseşte îndată, ci îndelung rabdă, aşteptînd ca voi, elinii, cei ce nu aduceţi cinstea cea cuviincioasă lui Dumnezeu, ci diavolilor, să vă pocăiţi şi să încetaţi de la un lucru rău ca acesta. Însă şi pentru aceea îndelung rabdă, nepierzîndu-vă pe voi îndată, ca robii Lui cei aleşi şi iubiţi, să fie iertaţi în lume şi să-şi săvîrşească nevoinţa lor cea bună. Pentru că, de v-ar fi pierdut pe voi îndată Hristos Dumnezeul nostru, apoi şi voi aţi fi pierit în veci şi robii Lui n-ar fi fost arătaţi; şi aşa puterea darului ar fi fost în deşert. Cum ar fi putut Stăpînul nostru să Se preamărească cu slăvire, de n-ar fi fost îndelung răbdător spre pedepsirea păcatelor voastre? Iar acum vă lasă să fiţi voi fără de pedeapsă, ca unii ce asupriţi a Lui îndelungată răbdare şi vă abateţi mai mult întru păgînătate de la Dînsul, vă mîniaţi asupra noastră cu nedreptate şi vă gătiţi mai mare pierzare vouă de nu vă veţi pocăi, afundîndu-vă într-însa cu fărădelegile voastre. Şi noi, cei ce ştim stăpînirea Lui, răbdăm pentru El cu vitejie, ca să dobîndim de la El viaţa veşnică; iar slava Lui va fi mai arătată spre acei oameni, care cunoscîndu-şi rătăcirea, se vor pocăi şi îşi vor îndrepta viaţa lor".

Minunîndu-se de un răspuns ca acesta cu bună înţelegere al mucenicului, Vivian voievodul l-a întrebat pe el, zicînd: "Oare ai învăţat carte, de răspunzi aşa de bine? Pentru că văd că ai grăit cu bună înţelegere adeverind că viaţa omenească este într-a lui Dumnezeu stăpînire, rînduială şi îndelungată răbdare". Răspuns-a Sfîntul: "Poţi să cunoşti din aceasta, puterea şi darul lui Dumnezeu, Cel ce pe toate le stăpîneşte, că eu, neînvăţînd înţelepciunea cărţii, fără numai puţin pentru citirea rugăciunilor, aşa îţi răspund ţie; pentru că Dumnezeu grăieşte prin gura robilor Săi, de care lucru - voi fiind înţelepţi -, vă minunaţi şi ne lăudaţi pe noi. Că din început, cînd a voit Domnul nostru Iisus Hristos să arate împărăţia Sa cea duhovnicească la toată lumea, la propovăduirea aceea, n-a ales oameni de bun neam, bogaţi, filosofi preaînţelepţi şi cititori iscusiţi, ci pescari şi vameşi simpli şi neînvăţaţi. Aceasta a făcut, ca puterea Lui cea neajunsă şi înţelepciunea Lui, care pe toată mintea o covîrşeşte, să fie cunoscută întru aceia pe care nevăzut i-a învăţat şi înţelepţit Duhul Sfînt.

După aceasta a zis voievodul: "Lăsîndu-ţi acea netrebnică multă vorbire la aceasta să-mi răspunzi: Ştii porunca cea împărătească, care vă porunceşte vouă creştinilor ca, ori să jertfiţi zeilor, ori să vă supuneţi muncilor? Deci, spune-mi mie, te vei supune poruncilor împărăteşti şi vei jertfi zeilor, sau te lepezi cu totul?" Răspuns-a Sfîntul: "Eu, adeseori fiind întrebat şi de tribunul Firm, am mărturisit că sînt creştin, şi ceea ce am grăit către acela, aceasta o grăiesc şi către tine acum: Creştin sînt şi nu voi jertfi necuraţilor diavoli!" Zis-a voievodul: "Cruţă-ţi tinereţile tale, fiindcă te văd pe tine că nu ai mai mult de douăzeci şi cinci de ani şi, încă cinstindu-ţi vrednicia de sutaş, n-am voit ca îndată să te muncesc pe tine; dar, de vei petrece mai mult întru această nebunie a ta, mă vei sili pe mine ca, fără voia mea, să te dau la munci cumplite". Răspuns-a Sfîntul: "Nu este aceasta nebunie, ci bună cunoştinţă şi lucru plăcut lui Dumnezeu; că nu las eu pe Unul adevăratul Dumnezeu, Ziditorul meu, cu a Cărui milostivire sînt păzit pînă acum".

Zis-a voievodul: "Cum zici tu că unul este Dumnezeu, cînd nu de mult ai mărturisit pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeul vostru are Fiu asemenea cu Sine, apoi adevărat este de trebuinţă, ca pe doi dumnezei să mărturiseşti, pe Unul Dumnezeu Tatăl şi pe altul Dumnezeu Fiul! Şi de sînt doi dumnezei, apoi pentru ce acum mărturiseşti numai un singur Dumnezeu? Iată, văd lămurit, că tu minţi şi singur te încurci însuţi prin cuvinte nepotrivite!"

La acestea a răspuns Sfîntul Acachie "Cred şi mă nădăjduiesc spre Domnul meu Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit în zilele lui Ponţiu Pilat, că Duhul Sfînt mă va înţelepţi şi-mi va da mie cuvînt, ca la răspunsul tău să-ţi răspund luminat; deoarece nu este mică această întrebare a ta: pentru ce noi numim doi dumnezei şi cinstim numai unul? Deci, îţi spun ţie: Nu mărturisim numai pe Tatăl şi pe Fiul, ci şi pe Duhul Sfînt, nedespărţit de Tatăl şi de Fiul; deci sînt feţele cele în trei numiri, dar una este dumnezeirea şi puterea. Şi zicem că Unul este Dumnezeu, Care are Cuvînt şi Duh Sfînt; că nu se cade ca să fie Dumnezeu fără Cuvînt şi fără Duh de viaţă. Şi îţi voi mai spune şi asemănarea, pe cît voi putea, fiind neînvăţat: "Împăratul, pe care tu îl numeşti stăpîn, iar eu îl numesc om, se numeşte Maximian şi fiul lui se numeşte Maxenţiu. Deci, doi sînt, dar firea lor cea omenească este una şi împărăţia lor nedespărţită; deci, se cinsteşte fiul pentru tatăl, iar tatăl pentru fiul se slăveşte. De asemenea, se cade a socoti şi pentru Dumnezeu. Căci, de vreme ce dumnezeiasca fiinţă a Tatălui, a Cuvîntului şi a Sfîntului Duh este una şi aceeaşi neschimbată; unul este cu adevărat Dumnezeu cel cinstit de noi".

Zis-a voievodul: "Nu odată te-am sfătuit pe tine, ca să te întorci la lucrul ce-ţi este pus înainte; iar tu te sîrguieşti, prin aceste cuvinte ale tale nefolositoare, să mă depărtezi pe mine de la lucrul ce este de faţă. Una îţi poruncesc: să aduci jertfe zeilor celor părinteşti, prin care toate se alcătuiesc; iar de nu vei voi, apoi nu te voi răbda mai mult pe tine". Răspuns-a Sfîntul: "Să nu nădăjduieşti că mă vei înfricoşa pe mine cu îngrozirea, căci iată ai gata trupul meu spre primirea rănilor; deci, munceşte-l precum voieşti. Iar mintea şi voinţa duhului meu, nici tu, nici împăratul tău, nici diavolii tăi, cărora te închini, nu vor putea niciodată să o întoarcă şi să o înduplece la păcat".

Atunci voievodul, mîniindu-se, a poruncit să lege pe Sfîntul Acachie gol, de patru stîlpi, şi să-l întindă în patru părţi şi să-l bată şase ostaşi, fără milă, cu vine de bou; mai întîi pe spate, apoi să-l întoarcă pe pîntece, să vadă, îi va ajuta Dumnezeul lui. Mucenicul, fiind mult bătut - schimbîndu-se ostaşii care-l băteau - şi, roşindu-se pămîntul cu sîngele lui, nimic alta nu grăia pătimitorul, fără numai acestea: "Hristoase, Mîntuitorul meu, ajută smeritului robului Tău! Doamne, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!"

Voievodul, văzînd pe mucenic cu totul rănit şi sîngerat, a zis către dînsul: "Vei jertfi acum zeilor?" Răspuns-a Sfîntul: "Nu voi jertfi diavolilor, pentru că am pe Domnul meu Iisus Hristos, Cel ce îmi ajută mie, şi acum sînt mai tare în muncă de cum eram mai înainte; căci pînă acum aşteptarea muncilor îmi tulbura gîndurile mele; iar după ce am început a le pătimi pe acestea, m-am întărit cu ajutorul lui Hristos şi m-am făcut mai viteaz şi mai întărit spre toate muncile cele multe şi grele, nădăjduind fără de îndoială spre Dumnezeul meu. Să ştii că, pe cît mă munceşti mai mult, pe atît îmi faci mie folos; şi, pe cît mă răneşti pe mine mai cumplit, pe atîta îmi mijloceşti mai mare dar de la Dumnezeul meu".

Deci, voievodul umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l bată cu nişte plăci de plumb peste obraz. Voievodul, văzînd stricîndu-se faţa cea frumoasă a Sfîntului, a zis către el: "Jerfeşte zeilor, ca să te izbăveşti din cele mai grele munci ce vor să se aducă ţie". Răspuns-a Sfîntul: "Pentru atîta nu mă îngrijesc de muncile cele ce vor să se aducă asupra mea, pe cît nu m-am îngrijit de cele trecute". Zis-a voievodul: "Cum tu, ostaş fiind şi necărturar, răspunzi la judecată cu vorbe frumoase?" Răspuns-a mucenicul: "Duhul Sfînt dăruieşte robilor Săi a grăi cu libertate şi a răbda. Căci a zis Mîntuitorul nostru către ucenicii Săi: Cînd vă veţi duce la domni şi împăraţi, să nu vă îngrijiţi, cum şi ce veţi grăi; căci se va da vouă în acel ceas, gură şi înţelepciune, şi nu voi veţi grăi, ci Duhul Tatălui vostru este Care grăieşte întru voi. Zis-a Antonin Comentarisie: "Şi ce folos îţi este ţie, ticălosule, de vorba ta cea multă, petrecînd întru împotrivire şi primind răni? Iar după ce alte munci mai cumplite vor pune pe tine, atunci, nevoind, vei face voia împăra-tului". Răspuns-a lui Sfîntul: "Du-te de la mine şi te sfătuieşte pe tine singur. Că, de vreme ce nu m-am îngrijit de îngrozirea voievodului şi de bătăile ce mi-a dat, apoi oare pe tine te voi asculta?" Atunci voievodul a poruncit să arunce pe mucenic în temniţa din Pirint, cetatea Traciei, în care Sfîntul a petrecut şapte zile.

Sfîntul Acachie a şezut în temniţă, veselindu-se întru Domnul său că s-a învrednicit să pătimească pentru El unele ca acelea. În acea vreme i-a venit voievodului Vivian o scrisoare de la Flachin, ighemonul Traciei, prin care îi poruncea să meargă la Bizanţ, să-l întîmpine pe el acolo şi să aducă împreună cu dînsul şi pe cei ce îi are legaţi. Deci, voievodul s-a dus acolo şi a adus cu dînsul şi pe Sfîntul Mucenic Acachie cu alţi închişi, care erau legaţi pentru nişte pricini oarecare. El, slăbind pe cale, de bătăi, de fiarele cele grele, de foame şi de sete, de călătoria cea lungă şi grabnică, şi ostaşii cei ce-l duceau fiind nemilostivi, îl împingeau şi-l duceau, silindu-l cu batjocură ca să alerge mai iute. Astfel fiind sfîntul, nu mai aştepta viaţa sa, ci vedea că degrabă are să se sfîrşească. El se ruga de cei ce-l duceau, ca să se odihnească puţin şi să-i dea voie să se roage lui Dumnezeu, dar ostaşii nu i-au îngăduit.

După ce a stat undeva să se odihnească, a ridicat Sfîntul ochii spre cer, începînd a se ruga, astfel: "Slavă Ţie, Dumnezeule, Cel ce arăţi milostivire din îndurarea Ta, celor ce iubesc numele Tău cel sfînt! Slavă Ţie Celui ce m-ai chemat pe mine păcătosul la această nevoinţă! Slavă Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, Cel ce ştii neputinţa sufletului nostru şi mi-ai dăruit răbdare a suferi cu tărie muncile! Văzîndu-mă acum pe mine, Stăpîne, cuprins de multe rele, încît, precum mi se pare, sufletul singur vrea să se dezlege din legăturile trupeşti; trimite pe îngerul Tău cel sfînt, ca să-mi ajute în strîmtorările acestea şi să mă tămăduiască. Sau binevoieşte ca, în orice chip, să poruncească muncitorul să mă sfîrşească cu moarte şi aşa mai degrabă să vin la Tine, Dumnezeul meu!"

Aşa rugîndu-se Sfîntul către Dumnezeu, văzduhul s-a înnorat şi a venit un glas spre dînsul din nor, zicîndu-i: "Îmbărbătează-te, Acachie, şi te întăreşte". Acest glas l-au auzit toţi cei ce erau acolo, şi ostaşii şi cei legaţi se mirau, zicînd: "Oare şi norii vorbesc ca oamenii? Cînd a mai auzit cineva acestea, ce le auzim noi acum?" Mulţi din cei legaţi, auzind acel glas, au crezut în Fiul lui Dumnezeu şi, căzînd la picioarele mucenicului, îl rugau să-i înveţe pe dînşii din credinţa creştinească.

Iar Sfîntul Mucenic Acachie, mergînd împreună cu ei, le zicea: "Eu nu m-am îndeletnicit în cărţi, ci în ostăşie; însă sînt crescut în casă preoţească şi sînt de neam preoţesc. Mi-am adus aminte de cele ce auzeam de la preoţi, cum că Dumnezeu, vrînd să dea mîntuire omului celui căzut din Rai şi să-l elibereze din iad, a trimis în această lume pe Fiul Său, Cuvîntul Cel împreună veşnic. Deci, venind Fiul lui Dumnezeu, a luat trup din Preasfînta Curată Fecioară Maria, făcîndu-Se în chip de om; a răbdat Crucea de voie, ca să îndrepteze păcatul neascultării lui Adam prin lemnul Crucii şi să-i dăruiască iertare omului celui osîndit, plătind singur pentru noi datoria, prin pătimirea Sa cea de bunăvoie. Pironindu-se pe Cruce, a rupt zapisul ce era asupra noastră şi a dezlegat păcatul; cu moartea sa a călcat moartea, iadul a prădat şi toată stăpînirea şi puterea diavolului a ruşinat-o, făcînd-o neputincioasă. După ce a izgonit toată tabăra diavolească, a sfărîmat porţile de aramă şi a frînt zăvoarele cele de fier, s-a sculat din morţi a treia zi şi a dăruit mîntuire neamului omenesc, ca să învieze toţi şi să vieţuiască în toţi vecii, cei ce vor să fie nesfîrşiţi, pentru că în această lume văzută petrece puţină vreme şi nimic nu este".

Auzind cei legaţi acestea şi alte cuvinte ale mucenicului, cu osîrdie s-au întors la credinţa creştinească. Venind ei noaptea pe cale, după ce au mers la un sat ce era aproape, cei legaţi au văzut la miezul nopţii nişte tineri îmbrăcaţi în haine luminoase. Acei tineri erau sfinţii îngeri, ca şi cum ar fi fost de rînduială ostăşească şi vorbeau cu Sfîntul Acachie. Cei ce îi vedeau, socoteau că tovarăşii şi prietenii lui Acachie au venit noaptea, de frica muncitorului, ca să-l cerceteze. După ce s-a făcut ziuă, au plecat în cale şi, mergînd în ziua aceea cu sîrguinţă, au ajuns noaptea în cetatea Bizanţului şi i-au închis pe toţi într-o casă. Cei legaţi au văzut iarăşi la miezul nopţii nişte tineri ca aceia din noaptea trecută vorbind cu Sfîntul Acachie. Ei vedeau pe acei tineri luminoşi care se arătaseră, cum spălau cu apă caldă rănile mucenicului şi le sărutau.

Privind aceasta ziceau între ei: "Cu adevărat aceasta este vedenie dumnezeiască, pentru că sfinţi îngeri în noaptea trecută au întîmpinat pe mucenicul lui Hristos, iar nu oameni. Şi acum au aceeaşi grijă de dînsul". A doua zi, ducîndu-i pe toţi în temniţă, voievodul a poruncit păzitorului temniţei, ca pe Mucenicul Acachie să-l închidă singur în temniţa cea mai dinăuntru, legat cu lanţuri de fier şi ferecat în obezi şi pe nimeni să nu lase la dînsul, nici să-i dea mîncare şi băutură ca, strîmtorîndu-se de foame, de sete şi de greutatea legăturilor să slăbească şi să se supună mai cu înlesnire la voia lor; iar pe ceilalţi legaţi a poruncit să-i închidă în temniţa cea mai dinafară.

După ce a sosit noaptea, cei legaţi s-au învrednicit iarăşi de o vedenie minunată; pentru că au văzut strălucind o lumină în temniţa cea mai dinăuntru. Uitîndu-se printr-o ferestruică, au văzut nişte bărbaţi purtători de lumină, care, dezlegînd pe Sfîntul mucenic din legături, îi tămăduiau rănile şi îi puneau dinainte hrană minunată, albă ca zăpada, dîndu-i şi băutură. Văzînd ei aceasta în toate nopţile, au chemat păzitorul acelei temniţe şi i-au spus acea vedenie; iar el, privind prin ferestruică, a văzut cu ochii săi aceea lumină şi, deodată, deschizînd uşile temniţei, a intrat înăuntru. Dar n-a văzut şi n-a aflat pe nimeni, decît numai pe mucenic singur stînd în legături; şi s-a mirat şi s-a înspăimîntat păzitorul temniţei.

După ce au trecut şapte zile de la ducerea lor în Bizanţ, voievodul, şezînd la judecată, a pus de faţă pe Sfîntul Mucenic Acachie şi, văzîndu-l sănătos cu trupul şi luminat la faţă, s-a mirat; pentru că aştepta să-l vadă foarte slăbit de răni, legături, foame, sete şi de osteneala drumului. Şi s-a mîniat voievodul asupra ostaşilor, părîndu-i-se că aceia i-au dat odihnă, şi a zis către dînşii cu mînie: "Nu v-am poruncit eu vouă, ca pe acest om să-l închideţi în temniţa cea mai dinăuntru, cu obezi să-l ferecaţi, cu fiare grele să-l legaţi peste tot trupul şi să nu-i daţi hrană şi băutură nicidecum? Iar voi l-aţi lăsat liber, ca să se odihnească şi să se tămăduiască de răni şi, iată, acum îl văd sănătos şi mai frumos decît cum era mai întîi". Iar Antonin Comentarisie a zis: "Aşa mă jur pe puterea ta, o, stăpîne, că toate s-au făcut după poruncile tale. Deoarece de la Pirint pînă la această cetate a fost adus cu nevoie, legat cu fiare grele, pe care, dacă voieşti poţi singur a le cumpăni, cît sînt de grele, a fost închis în cea mai strîmtă temniţă şi nimeni de aici nu i-a dat ceva de trebuinţă; întreabă pe păzitorul temniţei şi te vei înştiinţa, dacă nu au fost aşa toate, precum ai poruncit".

Îndată, voievodul a poruncit ca să cheme pe păzitorul temniţei, căruia i-a zis cu glas groaznic: "Ticălosule, pentru ce n-ai făcut precum ţi s-a poruncit şi ai lăsat pe legatul acesta de s-a hrănit şi s-a tămăduit în odihnă; iată, acum stă de faţă tare cu trupul, ca şi cum ar fi venit la război şi la luptă?" Iar Sfîntul Acachie a zis: "Tăria şi puterea îmi sînt date din cer, de la Iisus Hristos, dătătorul de nevoinţă, Care m-a tămăduit pe mine de răni şi m-a făcut sănătos". Voievodul a zis cu mînie către cei ce stăteau de faţă: "Loviţi-l peste gură şi sfărîmaţi-i dinţii, ca să nu răspundă neîntrebat". Şi slujitorii au bătut pe mucenic; iar voievodul iarăşi a zis către păzitorul temniţei: "Ce răspunzi tu, ticălosule?"

Păzitorul a răspuns: "Mă jur pe puterea ta, că toate cîte mi-ai poruncit le-am făcut, încă şi mai multe răutăţi i-am adăugat lui, dar alţii au fost tămăduitorii şi hrănitorii lui, precum ştiu toţi cei ce sînt ţinuţi în temniţă; întreabă pe aceia şi dacă vei auzi într-altfel, iată, capul meu este înaintea ta, fă ce vei voi. Am văzut nişte ostaşi îmbrăcaţi luminos, dintre care unii îl dezlegau pe acesta din legături, alţii, ştergîndu-i rănile, i le tămăduiau; iar alţii îi puneau dinainte hrană şi băutură şi vorbeau cu el prieteneşte. Toţi aceşti legaţi, care au fost aduşi cu el de la Pirint, mi-au spus, că i-au văzut adeseori pe cale, apoi chiar aici în temniţă. Dar eu, necrezînd cuvintelor lor, am voit să văd singur aceea şi am văzut cu ochii mei, precum mi-au spus ei; iar după ce am deschis uşa fără de veste, am intrat la el în temniţa cea dinăuntru, vrînd să întreb cine şi de unde sînt şi cum au intrat prin uşile încuiate; dar nu am găsit pe nimeni, decît numai pe cel legat, fiind în obezi şi în lanţuri şi rugîndu-se către Dumnezeul său sau uneori dormind". Voievodul a zis păzitorului: "Tu, ticălosule, luînd aur de la rudeniile lui Acachie, ai lăsat pe aceia la el cu bucate, cu băutură şi cu doctorii".

Şi îndată a poruncit să bată tare pe păzitor cu vergi de plumb; iar păzitorul, fiind bătut striga, zicînd: "Te rog, o, stăpîne, cercetează mai întîi cu dinadinsul şi te înştiinţează, dacă nu va fi aşa, precum îţi spun, şi atunci să mă ucizi". Zis-a voievodul: "Spune că omul acesta este fermecător şi vrăjitor". Răspuns-a păzitorul: "Ceea ce ştiu, aceea îţi spun, eu nu ştiu dacă el este vrăjitor sau nu". Şi astfel, nevinovatul păzitor a pătimit o bătaie cumplită ca aceea, pentru mucenicul lui Hristos, care se numea Cakie. Deci, Sfîntul Mucenic Acachie, văzînd aceea, rîdea de nebunia voievodului, deşi avea sfărîmată gura şi obrazul, şi, văzîndu-l voievodul, s-a aprins cu mai multă mînie şi a zis către mucenic: "Au tu ai venit să rîzi de noi, nădăjduindu-te spre ale tale vrăji?" Sfîntul a răspuns: "Nu rîd eu şi nu mă bucur de pierzarea voastră, dar mai ales mă doare inima de veşnica voastră osîndire, de care voi singuri vă rîdeţi şi vă batjocoriţi viaţa voastră că, lăsînd pe Dumnezeul cerului, al pămîntului şi al mării, pe Făcătorul tuturor, vă închinaţi pietrei şi lemnului celui neînsufleţit".

Atunci voievodul a poruncit la zece ostaşi să-l bată cu beţe de stejar pe spate şi pe pîntece; iar mucenicul se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!" Şi a venit glas de sus, întărindu-l, şi îndată cei ce-l băteau au înţepenit şi nu puteau mai mult să ridice mîinile lor asupra mucenicului. Voievodul, nepricepînd ce să-i mai facă, s-a gîndit să trimită pe mucenic la ighemon, care atunci venise iarăşi acolo în Bizanţ şi i-a scris o scrisoare astfel: "Minunatului şi marelui judecător Flachin, ighemonul Traciei, voievodul Vivian, îi zice: bucură-te! Pe Acachie, apărătorul necuratei credinţe creştineşti, pe care l-a trimis la mine de mai mult de douăzeci de zile Firm, tribunul oştilor Martesiei şi care nu voia să se supună poruncilor împărăteşti, l-am muncit după legea judecăţii şi n-am putut deloc să-l înduplecăm spre împlinirea voii împărăteşti; dar, de vreme ce stăpînirea ta mai bine poţi să-l pedepseşti şi să-l înfricoşezi, de aceea îţi trimit pe acest om la a ta mai mare judecată, cu faptele cele scrise despre el, de Comentarisie".

Ighemonul, pentru că avea femeie creştină care îl îndemna în taină cu rugăminte şi cu jurăminte ca, pe creştinii cei aduşi la el la judecată, să nu-i muncească mult, ci degrabă să-i dea morţii, luînd scrisoarea voievodului, a poruncit să pună pe mucenic în temniţă, însă fără de legături şi fără de pază mare. După cinci zile, ighemonul, punînd înainte pe mucenic la judecată şi poruncind a citi faptele cele despre el trimise de voievod, s-a mirat de cruzimea aceluia şi de tăria mucenicului, ocărînd pe Vivian pentru aceea; căci pe un om ce era ostaş cu dregătoria, l-a muncit atît de lung şi atît de cumplit, neomorîndu-l îndată prin tăiere cu sabia. Deci, văzînd că nu este deloc cu putinţă să plece spre idoli pe mucenicul lui Hristos, a poruncit să-i taie capul cu sabia, afară din cetatea Bizanţului.

Pe cînd ei duceau pe mucenic spre tăiere, el striga către Dumnezeu, zicînd: "Cu cît de multe limbi aş fi voit a Te lăuda pe Tine, Hristoase, Dătătorule de viaţă, Fiul lui Dumnezeu, Care îmi eşti atît de bun şi milostiv mie, păcătosului, învrednicindu-mă în partea sfinţilor mucenici".

Ajungînd la locul cel de tăiere şi cerînd vreme spre rugăciune, şi-a plecat genunchii şi se ruga astfel: "Slavă Ţie, Dumnezeule, laudă se cuvine măririi Tale cea nemăsurată, că astfel Te-ai preamărit întru noi cei însărcinaţi cu păcatele; pentru că, pe cît ne arăţi mai multe faceri de bine şi pe cît mai mult ne ierţi păcatele noastre, pe atît străluceşte mai luminat şi se preamăreşte slava milostivirii Tale. Fie binecuvîntat numele slavei Tale, Dumnezeule, căci pe mine, care sînt nevrednic facerilor Tale de bine, m-ai învrednicit de atîta cinste, ca să mă numesc mucenic al lui Hristos, şi această cinste mi-ai dăruit-o mie, nu pentru oarecare lucruri al mele, ci din însăşi bunătatea şi iubirea Ta de oameni cea negrăită. Deci, Te binecuvintez pe Tine, Doamne Dumnezeule, Sfîntul lui Israel, împreună cu Unul Născut Fiul Tău şi cu Sfîntul Duh; căci a Ta este slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".

Acestea zicîndu-le, şi-a plecat sub sabie capul său şi i l-au tăiat. Astfel şi-a săvîrşit pătimirea sa cea pentru Hristos, Sfîntul Mucenic Acachie; iar trupul lui cel sfînt l-au îngropat nişte oameni cucernici cu cinste, în locul care se numea Stavrion. Acestea au fost pe timpul împărăţiei lui Maximian, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea în vecii vecilor. Amin.