Părintele nostru între sfinți Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe și Maria, amândoi din neam credincios și viță slăvită în Constantinopol, capitala Imperiului Roman și a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, și împaratul Manuel căuta să încheie o înțelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxa, și prin aceasta să dobândească oștiri din partea monarhiilor din Apus. Dupa neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împarat Ioan VIII Paleologul leagă iar înțelegeri cu noul papa, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei și ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciții lor.

Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimișii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împaratul cât și patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimișilor ortodocși la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârșirea mitropolitului Ioasaf.

Pe 27 noiembrie 1437, șapte sute de episcopi, arhimandriți, monahi, preoți și laici au întins pânzele spre Italia. Din această legație ortodoxă făceau parte împăratul Ioan, patriarhul Iosif și douăzeci și doi de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima întrunire a sinodului s-a ținut în Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfântul Gheorghe din Ferrara, Italia. Dupa cele paisprezece întruniri în Ferrara, la 12 ianuarie 1439 papa Eugenie a mutat sinodul (din pricini bănești și politice) în cetatea Florenței. Aici sinodul are un nou început pe 26 februarie și se încheie pe 5 iulie.

Nu este prima oara când se încearcă o astfel de unire. Privind împreuna slujire între paterii catolici si preoții ortodocși din Roma și Constantinopol, au loc aproape treizeci de întâlniri de la Marea Schismă din 1054. Cea mai de seamă dintre aceste încercări are loc la Conciliul de la Lyon în 1274, având ca pricină, în bună măsură, voința împăratului Mihail VIII pentru a dobândi oștiri din partea papalității. Însă unirea s-a dovedit a fi nu mai mult decât o înțelegere pe hârtie, de vreme ce i-au stat împotrivă cea mai mare parte dintre slujitorii și norodul Bisericii Dreptmăritoare a Bizanțului, cât și alte împărății ortodoxe. Conciliul de la Lyon a fost cel mai limpede arătat de grăirea surorii împaratului: "Mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăția credinței Ortodoxe".

La Ferrara-Florența cele mai de seamă erezii aduse spre cercetare au fost: (1) purcederea Duhului Sfânt (adică adăugirea de către latini a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) întrebuințarea pâinilor nedospite (azimilor) în Euharistie. O altă pricină însemnată asupra căreia trimișii ar fi vrut să zăbovească era deosebirea în Ortodoxie între "firea" dumnezeiască și "lucrările" sfințitoare, însă împăratul, voind să înlature ivirea vreunor pricini potrivnice unirii, nu a îngăduit teologilor greci a vorbi în această privință.

Încă din primele veacuri ale Bisericii, celor botezați în credința creștină li se cerea să mărturisească cele ale dreptei credințe în chipul unei scurte mărturisiri dogmatice, numită "Crez". Primul Sinod Ecumenic (Niceea în 325) și al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol în 381) au hotarât ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept Crezul Niceeo-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez a fost întocmit pentru a lămuri învățătura Bisericii privitoare la Dumnezeirea lui Hristos și spre a sta împotriva ereziei ariene, raspândită atunci în Biserică, rătăcire ce hulea zicînd că Hristos a fost o ființă zidită iar nu Dumnezeu veșnic.

Simbolul credintei de la Niceea a fost sobornicește primit, atât în Răsărit cât și în Apus, drept rostirea cea mai de seamă a învățăturii dogmelor ortodoxe. În 589, un sinod local din Toledo, Spania, a adăugat un cuvânt la crez astfel încât sa zica: "Cred... în Duhul Sfânt, Domnul de viață Dătătorul, care din Tatăl și din Fiul purcede" (filioque în latină). Acest adaos a fost închipuit ca o neprielnică apărare împotriva arianismului. Roma nu a primit la început schimbarea crezului strămoșesc. În secolul IX, papa Leon III a pus să fie înscris crezul ortodox fără filioque, pe plăci de argint, în bazilica Sfântului Petru. Curând după anul 1000, însă, Biserica Romei a primit înnoirea. Eresul filioque a cuprins îndeobște cea mai întinsă parte din temele sinodului. Următorul cuvânt din "Viețile Stâlpilor Ortodoxiei" arată mărturisirea Ortodoxă a Sfântului Marcu față de filioque: "Într-adevăr, aceasta a fost cea mai dureroasă împotrivire între Ortodocși și Latini. Grecii, călăuziti de Sfântul Marcu, au arătat că orice schimbare în crez – filioque sau nu – este împotriva canoanelor. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au pedepsit această adaugire iar cu alte prilejuri, alții au sprijinit-o. Îndeobște, papii ce au urmat au întărit această învațătură eretică, mărturisind că Duhul Sfânt purcede din ipostasurile Dumnezeului Tată și Dumnezeului Fiu, adică purcederea Sa este din cele două ipostasuri. Astfel, trufașii teologi catolici au dat naștere la două purcederi în Dumnezeire. Ortodoxia arată că Tatăl este singurul Pricinuitor al Fiului și al Duhului – Unul născându-se veșnic din El și Celălalt purcezând veșnic din El. Așadar Dumnezeu este Unul fiindcă Tatăl este pricina Dumnezeirii, prin aceasta plinindu-se unitatea.

Adăugirea filioque s-a strecurat treptat în fosta Biserică a Apusului, deși Sinoadele Ecumenice I și II au luat hotărârea limpede și de nezdruncinat, precum și celelalte Soboare vor întări, ca în Crez nici un cuvânt să nu se schimbe, să nu se adauge sau să nu se scoată, câtuși de puțin. Asupra celor ce ar îndrăzni să facă noi tâlcuiri, Sfinții Părinți au aruncat grele anateme de nedezlegat!

Sfântul Marcu, împotriva netrebnicelor schimbări ale latinilor, a stăruit a fi citite înaintea soborului, Canoanele Bisericii privind cele de mai sus. S-a dat citire hotărârilor ultimelor cinci Sinoade Ecumenice, precum și învățăturilor unor sfinți, dimpreună cu cele ale mai multor papi ai acelor vremi, toate întărind Crezul Ortodox și dând anatemei o cât de mică schimbare a lui. Mulți din călugării catolici aflați la sinod, după ce au auzit hotărârile și actele Sinoadelor Ecumenice alături de cuvintele ierarhului Marcu, au mărturisit că nu mai auziseră așa ceva până atunci. Au izbucnit zicând că grecii învață mai corect decât teologii lor, și s-au minunat de Marcu al Efesului. Totuși, paterii latini s-au împotrivit aducând mai multe păreri în apărarea eresului: cum că filioque nu ar fi fost un adaos adus crezului, ci doar o tâlcuire; că Papa, ca și întâi stătător al bisericii, ar fi împuternicit să facă astfel de lămuriri în Crez; și că hotărârile sinoadelor, chipurile, ar sta împotriva schimbărilor neortodoxe în Crez.

Arhiepiscopul Marcu a deosebit lucrurile, spunând: "Credința noastră este dreapta mărturisire a Părinților noștri. Cu ea, noi nădăjduim să ne înfățișăm înaintea Domnului și să primim iertarea păcatelor; iar fără de ea, nu știu ce fel de cuvioșie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veșnic. Toți Dascălii, toate Sinoadele și toate dumnezeieștile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă în chip osebit și să ne depărtăm de împărtășirea cu aceștia. Dacă primim că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, înlăturăm monarhia din Dumnezeire și arătăm a fi două cauze ale Dumnezeirii".

Se arată din cuprinsul Noului Testament și altor scrieri creștine din vremurile apostolice, că episcopul este întâi stătătorul obștii creștine locale. El este păzitorul unității Bisericii și este dator cu păstrarea rânduielilor dumnezeiești în biserica ce îi este încredințată spre păstorire; el trebuie nu în cele din urmă să învețe și să apere credința adevărată.

În prima parte din cel de-al patrulea veac după Hristos, cinci cetăți din Imperiul Roman s-au ridicat cu deosebită însemnătate în sprijinul creștinătății, episcopii lor fiind numiți "patriarhi", însemnătate legată de așezarea lor în fruntea noroadelor creștine. Treapta de patriarh sau papă însemneaza doar o numire mai osebită, o recunoaștere a cinstirii de întâi stătător peste turma ce îi este încredințată spre păstorire, patriarhii sau papii înaintea lui Dumnezeu rămânând tot episcopi. Doar unuia dintre acești episcopi i-a fost dăruită întâietatea juridică, locul cel de frunte primindu-l așadar Papa Romei. Tâlcuirea în felurite chipuri a treptei papalității în Apus, cu pretenții de despot cu putere lumească peste Biserică, îndeosebi după căderea din har după Marea Schismă de la 1054 a episcopilor catolici (astăzi numiți cardinali), a fost pricină de tulburare între Apusul latin și Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Mărturisirea latinilor dinaintea sinodului zice: "Astfel hotărâm că sfântul Scaun Apostolic și Pontiful Roman țin primatul asupra lumii; și că Pontiful Roman însuși este urmașul fericitului Petru, căpetenia Apostolilor, deci singurul ales de Hristos. Papa este capul întregii Biserici, și părintele și învățătorul tuturor creștinilor și toată puterea i-a fost dată prin fericitul Petru de către Domnul nostru Iisus Hristos pentru a adăpa, conduce și guverna Biserica sobornicească..."

La aceste plăsmuiri inchizitoriale, în care harurile Bisericii sunt supuse omului-papă, Sfântul Marcu lămureste crezul ortodox, scriind: "Pentru noi, Papa e ca unul din Patriarhi – și numai dacă este ortodox, adică mărturisește crezul și Credința Ortodoxă și nu se depărtează de la ea. Se învinovățește acela care îl pomenește ca arhiereu ortodox – pe acest papă și pe cei ce-l vor urma în eres, și latino-cugetătorul trebuie privit ca un trădător al credinței. Prin urmare, fugiți de acești lupi, fraților, ca și de împărtășirea cu ei, pentru că unii ca aceștia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni. Nu este altceva de mirare dacă și ispititorii lui Satana se preschimbă în îngeri ai dreptății, al căror sfârșit va fi după faptele lor."

Asupra acestor păguboase înnoiri catolice privitoare la cel de-al treilea loc în ceruri (purgatoriul) și slujirea cu pâine nedospită (azime) ca și evreii, Sfântul Marcu a fost categoric zicând: "Sinoadele i-au condamnat pe cei care nu au ascultat de Biserică și s-au încăpățânat în vreo oarecare părere potrivnică, pe care au propovăduit-o și pentru care au luptat. De aceea i-au și numit eretici, dar au condamnat mai întâi erezia și abia apoi pe cei ce o urmează. Eu însă, nu propovăduiesc o oarecare părere de sine, nici nu am plăsmuit vreo schimbare, nici nu mă încăpățânez în vreo oarecare dogmă străină și mincinoasă, ci mă păzesc pe mine însumi în dreapta și adevărata credință pe care a primit-o Biserica de la Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos până acum. Aceeași Sfântă Traditie și neîntreruptă viețuire apostolică, Biserica Romană a împărtășit-o înainte de schismă împreună cu Biserica noastră Răsăriteană. Aceleași dogme, rânduieli și predanii ortodoxe au fost lăudate întotdeauna, și înainte și în vremea adunării acestui sinod; de multe ori le-ați pomenit și nimeni nu a putut cu nimic să le învinuiască sau să le găsească vreun păcat. Dacă acum apăr această credință și nu vreau să mă abat de la ea, cum aș putea fi socotit în același fel în care ereticii au fost blestemați? Pentru că ar trebui mai întâi să judecați credința în care cred. Iar dacă această credință e mărturisită în chip dreptslăvitor, cum aș putea fi vrednic de condamnare?"

Pe măsură ce întrunirile se prelungeau, grija pentru înțelegerea teologică au lăsat loc vicleșugurilor lumești și de partea papei (pentru a-și supune bisericile ortodoxe puterii sale) și a împăratului (pentru ajutor militar din Apus). Într-un efort de a grăbi cuvântările și de a ușura unirea, împăratul Ioan i-a surghiunit pe doi din cei mai puternici apărători ai Ortodoxiei, Marcu al Efesului și Antonie al Eracleei, închizându-i în chiliile lor și punând străjeri la ușă pentru a-i împiedica să iasă.

În scurt timp s-a ticluit o hotărâre de unire în care ortodocșii au primit învățăturile de credință catolice în schimbul trimiterii de oști împotriva agarenilor. Până și patriarhul bizantin Iosif a avut o întâlnire cu Sfântul Marcu pentru a-l îndupleca să semneze hotărârea. Dar Sfântul a fost neclintit: "Nu voi face aceasta niciodată, orice s-ar întâmpla! Nu voi semna niciodată unirea, chiar dacă ar trebui să-mi primejduiesc însăși viața mea! În materie de credință, nu e loc pentru îngăduință nici pogorăminte".

La opt zile după ce i-a silit pe ceilalți trimiși ortodocși să semneze, patriarhul Iosif a murit. Lacomul împarat Ioan a luat cu de la sine putere conducerea bisericii, fapt osândit de Sfântul Marcu: "Nimeni să nu ne stăpânească în Credința noastră Ortodoxă: nici un împărat, nici un ierarh, nici un mincinos sinod, nici altcineva, ci numai Unul Dumnezeu, care atât prin El cât și prin ucenicii Săi ne-a fost dată nouă".

Dar papa și împăratul au prins a înfricoșa pe trimișii ortodocși spre a semna unirea. Papa a amenințat cu retragerea oștirii dacă ortodocșii nu semnează. S-au făgăduit daruri în schimbul semnăturilor ortodocșilor. Între episcopii ruși chemați la sinod, s-a aflat unul nevoind a semna dintru început blestemata unire, fapt pentru care a fost întemnițat timp de o săptămână până ce în cele din urmă a încuviințat rătăcirea. Aproape toți episcopii și cărturarii Răsăritului temându-se pentru viețile lor, au părăsit orașul.

Până în sfârsit, Marcu al Efesului a fost singurul episcop ortodox rămas în cetatea Florenței care nu a primit să semneze hotărârea de unire: "Ortodoxia a fost mai de preț pentru Marcu decât Statul; Ortodoxia este cea fără de sfârșit comoară, Biserica adevarată a celor ce sunt mântuiți. Imperiul bizantin e al pământului: s-a născut, a înflorit și va pieri. Dar Ortodoxia este de-a pururea vie și trebuie păstrată ca o lumină pururea fiitoare." Iar cât despre ceilalți trimiși "ortodocși", chiar dacă în inimile lor mulți nu au voit să semneze, n-au pregetat a se lepăda de Ortodoxie îngroziți fiind de moarte, ori din iubire de arginți, slava deșartă, sau pentru a-i fi pe plac împăratului.

Trebuie amintit că nu toți latinii au încuviințat asemenea fapte: dominicanul Ioan de Montero, a stăruit cerând cu multă ardoare întoarcerea sfîntului Marcu al Efesului la cuvântari, însă împăratul nu a îngăduit.

În 5 iulie 1439, Unirea de la Florența a fost pecetluită. În urma semnării acestei hotărâri de către episcopii Răsăritului, timp în care papa Eugenie pecetluia înțelegerea, a întrebat dacă a semnat și Marcu al Efesului. Spunându-i-se că Sfântul nu a primit una ca aceasta, papa a strigat: "Atunci nimic nu am dobândit!" După toate acestea, în ziua următoare unirea a fost prăznuită de o împreună slujire, săvârșită de apostați laolaltă cu ereticii catolici, răsăritenii întorcându-se apoi la Constantinopol.

Cu mijlocirea neguțătorilor ce s-au aflat în cetățile Ferrarei și Florenței, vrednicia isprăvilor Sfântului Marcu s-a vestit înaintea întoarcerii în cetatea Bizanțului. Astfel aflând despre dârzenia sa mucenicească, norodul aștepta cu nerăbdare venirea Sfântului. Hrisoavele vremii arată astfel acele timpuri: Poporul îl slăvea precum cândva israelitenii de demult pe Moise și pe Aaron, lăudându-l cu numire de "sfânt". Chiar și cei ce erau împotriva lui Marcu ziceau: "Daruri nu a luat și nici aur de la papa".

Însuflețiți, credincioșii s-au ferit de episcopii care semnaseră, ba chiar i-au ocărât. Preoții și ierarhii rămași în Constantinopol se arătau potrivnici liturghisirii împreună cu unioniștii. În acest răstimp, patriarhii Bisericii au înștiințat norodul că nu sunt cu nimic legați de cele semnate de trimișii lor. Vrednicia Sfântului Marcu a fost asemuită cu a Sfântului Atanasie cel Mare și a Sfântului Ioan Teologul. Ierarhii și cărturarii Bisericii dimpreună cu întreg norodul, slăveau pe sfânt ca fiind purtător al harului de mucenic și mărturisitor."

Despre cele petrecute la acel tâlhăresc sinod, sfântul graia: Îi rugam, și ce nu le spuneam care să poată să înmoaie chiar și inimile de piatră: să se întoarcă la cea de obște mărturisire pe care o aveam mai înainte și între noi și cu Părinții noștri cei Sfinți, când toți spuneam aceleași și nu se afla în mijlocul nostru schismă... caci altfel părem "a cânta în gol" sau "a coace pietre" sau "a semăna pe pamânt pietros" sau "a scrie deasupra apei" sau câte altele spun pildele despre cele nu sunt cu putință a le săvârși. Căci ei au dat pricina schismei, în mod vădit purtând adăugirea.

Pentru aceasta învățăturile dascălilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredințat fiind că sunt înșelătoare. În materie de credința ortodoxă nu poate fi pogorământ. Stricarea credinței obștești este pierzarea de obște a tuturor. Toate cele ale credinței ortodoxe nu îngăduie iconomia. Niciodată nu s-au îndreptat cele bisericești prin rezolvări de mijloc.

Între lumină și întuneric poate cineva să spună că este înserare sau amurg; dar mijloc între adevăr și minciună nu poate nimeni să gândească, oricât s-ar strădui. Împăcare între adevăr și minciună nu este! În cele ale credinței nu încape pogorământul nici iconomia, deoarece pogorământul pricinuiește puținătatea credinței. Aceasta este deopotrivă cu a spune: "Taie-ți capul și du-te unde vrei."

Noi de fapt am rupt toate legăturile cu latinii tocmai fiindcă sunt eretici. Pacea cu ei poate fi înfăptuită numai atunci când se vor lepăda de adăugirea la Crez și vor primi învățătura ortodoxă despre purcederea Duhului Sfânt. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum să ne unim cu ei! Ne-am rupt mai înainte de ei, sau mai degrabă i-am tăiat și i-am despărțit de trupul comun al Bisericii, ca având un cuget nepotrivit și necuvios făcând adăugirea în chip nebunesc. Prin urmare, ne-am întors de la ei, de vreme ce erau eretici și din cauza aceasta ne-am despărțit de ei." (Scurtă scrisoare, PG 159, 1931C)

Sfântul Marcu, acum pătimind trupește de boala ce se cheamă cancer, își petrece ultimii patru ani ai vieții predicând și scriind împotriva falsei uniații. În mai 1440 în ziua de dinaintea întronării noului patriarh de cele latinești cugetător Mitrofan II al Cizicului, Sfântul Marcu și Antonie al Eracleei au lăsat cetatea Constantinopolului. Sfântul întorcându-se în cetatea Efesului, aflată acum sub stăpânire turcească, poartă de grijă norodului și întregii Biserici aflată sub a sa oblăduire. Din pricina bolii și a opririi cu silnicie de slujirea celor sfinte, Cuviosul își îndreptează pașii spre Muntele Athos, căutând însingurarea pustnicească.

Aflându-se în trecere prin ostrovul Limnos, este întemnițat din porunca împăratului, fiind închis pentru doi ani. În epistola sa "Către toți creștinii ortodocși de pe întreg pământul și din ostroave", a întărit credința Ortodoxă împotriva înnoirilor catolicești, îndeosebi filioque, ipostasul și lucrările dumnezeiești, purgatoriul, azimile și papalitatea. Întorcându-se în Constantinopol, a început iarăși lupta pentru Ortodoxie, încurajându-i pe frații cei ortodocși și aducându-i la pocăință pe cei târâți departe de dreapta credință de către latino-cugetători.

Slăbit de atâtea aspre lupte, s-a îmbolnăvit greu, iar după paisprezece zile și-a dat viteazul și sfântul său suflet Puitorului de nevoințe, Hristos, în ziua de 23 iunie 1444, în casa părintească din Galata Constantinopolului, la vârsta de 52 de ani, lăsând această vale a plângerii, pentru a se strămuta la veșnicele locașuri și a primi plată pentru ostenelile sale, "alegând mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceața cea trecătoare a păcatului" (Evrei 11:25). Înainte de a adormi, i-a legat cu jurământ pe cei ce erau de față să păzească buna mărturisire a Ortodoxiei chiar cu prețul martiriului. Cinstitul său trup a fost îngropat în mănăstirea Sfântului Gheorghe din Mangane, unde îmbrăcase și schima monahala.

Pe mormântul acestui Sfânt, singurul apărător al Credinței Ortodoxe din acea vreme, ar trebui să se pună după vrednicie minunatul cuvânt al Apostolului Pavel: "Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător" (II Timotei 4:7-8).

Nouă ani mai târziu, Constantinopolul apostat a căzut în mâinile agarenilor, iar cea mai mărită biserică a creștinătății a fost prefăcută-n moschee.

Întâia împotrivire ierarhicească privind unirea florentină a avut loc în aprilie 1443 când cei trei patriarhi Ioachim al Ierusalimului, Filotei al Alexandriei și Dorotei al Antiohiei s-au întâlnit la Ierusalim și au dat anatemei tâlhărescul sinod de la Ferrara-Florența și pe patriarhul Mitrofan al Constantinopolului ca eretic. Însă împăratul, patriarhul și câțiva clerici au rămas credincioși unirii mincinoase. Abia în 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolului a lepădat la rândul său uniația catolică. În februarie 1734 Sfântul Sinod al Bisericii, sub patriarhul Serafim I al Constantinopolului, a canonizat pe Marcu al Efesului ca sfânt, hotărând ziua de 19 ianuarie ca dată a prăznuirii sale.