Luminătorul Armeniei celei mari, Sfîntul Grigorie, s-a născut din părinţi întunecaţi cu necredinţa, dar luminaţi cu bunul neam şi cu dregătoria. Tatăl lui era un anume Anak, unul din cei mai mari boieri din pămîntul Persiei, de neam Partean, din seminţie împărătească, rudenie a lui Artaban, împăratul perşilor, şi a lui Cursar, fratele împăratului Armeniei. Acela mai de pe urmă era străin în Armenia, deoarece împărăţia perşilor venind sub stăpînirea parţilor, şi Artaban fiind part şi împărăţind într-însa, le era greu perşilor că sînt stăpîniţi de cei din alt pămînt.

Era la perşi un boier mai de căpetenie, anume Artasir. Acela, sfătuindu-se cu prietenii săi cei de un gînd, au ridicat război împotriva împăratului lor Artaban şi l-au ucis pe el şi a luat scaunul împărăţiei persane. Iar lui Cursar, împăratul Armeniei, îi era foarte jale auzind de uciderea fratelui său Artaban. Adunînd toată puterea Armeniei s-a sculat asupra Perşilor, făcînd răzbunare pentru vărsarea sîngelui fratelui său. Şi fu bătută Persia de cei din Armenia zece ani şi au luat multă vătămare de la dînşii. Drept aceea, Artasir, fiind în mare mîhnire şi în nepricepere, s-a sfătuit cu boierii săi cu ce chip ar putea să înfrîngă pe vrăjmaşii cei ce năvăleau. Deci a făgăduit că de ar ucide cineva pe Cursar, împăratul Armeniei, îl va face pe acela al doilea împărat pe scaunul stăpînirii Persiei. La sfatul acela era şi Anac, tatăl lui Grigorie. El a făgăduit ca fără război să biruiască pe Cursar, ucigîndu-l pe el cu un viclean meşteşug. Iar Artasir i-a zis lui: "De vei face aceasta, voi pune coroana pe capul tău şi vei împărăţi cu mine. Iar împărăţia partenilor va fi a ta şi a seminţiei tale". Sfătuindu-se aşa şi întărind cuvîntul, s-a dus.

Anac a luat pe fratele său spre ajutor la lucrul hotărît şi sculîndu-se cu toată casa, cu femeile şi cu toate averile din Persia, ca şi cum ar fi fost izgoniţi şi ca şi cum ar fugi din mîinile lui Artasir, a mers în Armenia, la rudenia sa, împăratul Armeniei. Iar acela i-a primit pe ei cu dragoste şi dîndu-le locuinţă în pămîntul său, i-a făcut pe ei sfetnicii lui. Mai ales lui Anac îi încredinţase toate tainele sale. L-a făcut pe el cel mai dintîi şezător în singlitul său. Se furişase Anac cu înşelăciune în inima împăratului, iar în inima sa gîndea cum ar ucide pe împăratul şi căuta, pentru aceea, vreme potrivită.

Fiind odată împăratul la muntele Araratului, au dorit Anac şi fratele său să vorbească cu împăratul la un loc osebit: "Avem - ziceau - să-ţi spunem un cuvînt tainic, de bună trebuinţă şi de folos". Şi intrînd singuri la împăratul, îl loviră cu săbiile şi rănindu-l de moarte au ieşit, au încălecat pe caii lor şi au fugit, vrînd să ajungă în Persia. După puţin timp, intrînd postelnicii în cămara împăratului, au aflat pe împăratul zăcînd la pămînt în sînge încă viu şi s-au înspăimîntat de frică.

Aflînd ceea ce se făcuse, au spus îndată tuturor voievozilor şi boierilor şi au pornit în urma ucigaşilor pe care ajungîndu-i la un rîu, i-au ucis şi i-au înecat în apă. Iar împăratul rănit, Cursar, cînd şi-a dat cea din urmă suflare, a lăsat cu limbă de moarte ca să ucidă toată casa lui Anac şi a fratelui său şi pe femeile lor şi pe fii. Şi aşa a trebuit să se facă de către urmaşi.

Oarecare din rudeniile lui Anac, cele ce se aflau în Armenia cînd se ucideau cei din casa lui Anac, au luat doi prunci, fii ai lui Anac, fiind în scutece: pe sfîntul acesta, Grigorie, şi pe alt frate al lui şi, ascunzîndu-i, i-a crescut. Atunci s-a făcut tulburare mare în Armenia. Înştiinţînd-se de acest lucru Artasir, împăratul Persiei, a mers cu puterea sa asupra Armeniei şi biruind-o, a luat împărăţia Armeniei şi a supus-o stăpînirii sale. Deci, a rămas după împăratul Cursar, asemenea, un prunc mic, anume Tiridat, pe care Artasir, cruţîndu-l, l-a trimis în surghiunie în părţile Romei unde, venind în vîrstă, se afla în rînduiala ostăşească şi avea putere trupească mare. Pruncii lui Anac, cei păziţi de ucidere, unul a fost luat în Persia, iar altul, ce se numea Grigorie, de care ne este nouă acum vorba, a fost trimis în stăpînirea Romei, în care, crescînd, a fost trimis în Cesareea Capadochiei şi a învăţat credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, făcîndu-se slugă bună şi credincioasă Domnului. Apoi s-a însoţit acolo cu femeie, după lege, şi a născut doi fii, pe Ortan şi Arostan, pe care i-a dat de mici la slujba Domnului.

Drept aceea, Ortan venind în vîrstă, s-a învrednicit la treapta preoţească. Iar Arostan a fost vieţuitor în pustie. După naşterea acestor doi fii plăcuţi lui Dumnezeu, soţia lui Grigorie degrabă trecînd din lumea aceasta, a început fericitul mai în voie a sluji lui Dumnezeu, umblînd în toate poruncile şi îndreptările Domnului făra prihană.

În acea vreme, Tiridat, slujind în oastea Romanilor, ca unul care era de seminţie împărătească, a fost cinstit cu o înaltă dregătorie. Auzind Sfîntul Grigorie, a mers la dînsul, ştiind că Anac, tatăl lui, a ucis pe Cursar, tatăl lui Tiridat, însă taina aceea păzind-o. A început a sluji lui Tiridat cu credinţă, pentru păcatul tatălui său, cu slujba sa credincioasă măsurînd şi răsplătind fiului lui Cursar. Şi iubea Tiridat pe Grigorie, văzînd că-i slujea cu toată osîrdia. Însă, ştiindu-l că este creştin, se mîhnea asupra lui şi îl defăima. Iar acesta, nebăgînd în seamă nedreapta mînie a stăpînului său, îşi păzea credinţa cea fără de prihană în Hristos Domnul.

În zilele acelea a fost năvălirea goţilor asupra provinciilor romane, şi cel ce împărăţea atunci în Roma trebuia să iasă la război împotriva goţilor. Dar cînd erau romanii aproape de goţi şi stau taberile faţă în faţă la război, voievodul goţilor l-a chemat pe împăratul Romei ca singuri, deosebi să se bată. Iar împăratul Romei, temîndu-se să iasă singur, căuta pe unul în locul său, care s-ar putea bate cu voievodul goţilor. Şi a aflat pe Tiridat, ostaşul viteaz pe care l-a făcut în locul său împărat şi, îmbrăcîndu-l în armele împărăteşti, l-a pus împotriva voievodului goţilor pe care, cînd s-a lovit Tiridat la război, fără de sabie l-a biruit pe voievodul goţilor, l-a prins viu şi l-a dus la împăratul Romei. Toată oastea goţilor a biruit-o atunci. Pentru aceasta împăratul Romei l-a ridicat pe Tiridat la scaunul tatălui lui, şi l-a pus rege în Armenia (287-330) şi i-a făcut lui pace cu perşii. Atunci fericitul Grigorie a mers cu dînsul în Armenia ca o slugă credincioasă.

Cînd regele Tiridat aducea jertfe idolilor, mai ales zeiţei Artemida, spre care avea mai multă osîrdie, mult şi adeseori ruga pe Grigorie ca să jertfească idolilor cu dînsul împreună. Iar Grigorie nu voia, ci mărturisea pe Hristos, că nu este Dumnezeu afară de el, nici în cer, nici pe pămînt.

Auzind aceste cuvinte, Tiridat a poruncit ca să-l chinuie tare pe sfîntul Grigorie. Mai întîi i-au băgat în gură un lemn între fălci, deschizîndu-i cu sila gura foarte mult, încît nu putea să o mai închidă şi să grăiască ceva, şi apoi un bolovan mare de sare - în Armenia acel fel de bolovani se sapă din pămînt, şi l-au legat apoi de grumaji, şi cu picioarele în sus l-au spînzurat. Aşa a răbdat sfîntul şapte zile spînzurat, iar în a opta zi, spînzurat fiind, l-au bătut deasupra cu beţe fără de cruţare şi au făcut fum din gunoaie dedesubt şi l-au chinuit cu acel fum cu capul în jos, spînzurat, alte şapte zile. Iar el, spînzurat fiind, slăvea numele lui Iisus Hristos şi pe cît îi era lui cu putinţă - scos acum fiind lemnul din gură - învăţa pe norodul cel ce sta de faţă şi privea la chinuirea lui ca să creadă întru Unul, adevăratul Dumnezeu. Apoi, fiindcă s-a aflat nemişcat în credinţă şi viteaz în răbdare, i-au strîns picioarele între scînduri şi le-au legat tare cu funii şi bătîndu-i în călcîie şi în glezne piroane de fier, i-au poruncit să umble. Iar el, umblînd, cînta: "Pentru cuvintele buzelor tale eu am păşit pe căi silnice". Şi iarăşi: "Mergând mergeau şi plângeau, aruncând seminţele lor, dar venind vor veni cu bucurie, ridicând snopii lor".

Prigonitorul a poruncit să-i zgîrie cu nişte unelte şi să-i scrijelească capul, în nări pucioasă şi sare cu oţet să-i toarne şi capul într-un sac plin de funingine şi cenuşă să-l lege; şi aşa a petrecut sfîntul şase zile. Şi iar, legîndu-l de picioare, l-au spînzurat cu capul în jos, şi mulţime de apă au turnat cu sila în pîntecele lui, muncind şi batjocorind pe sfînt, pentru că nu era nici o ruşine în ochii aceia care erau plini de toate necurăţiile cele fără de ruşine. După chinul acela îl amăgeau pe pătimitorul cu cuvinte viclene împărăteşti spre închinarea la idoli, dar neplecîndu-se la amăgire, iar l-au spînzurat prigonitorii, şi cu unghii de fier i-au strujit coastele. Şi arzîndu-i tot trupul cu unghiile cele de fier, l-au tîrît pe pămînt, gol, peste piroane de fier ascuţite. După ce toate le-a răbdat mucenicul, îl aruncară în temniţă şi acolo s-a făcut sănătos cu puterea lui Hristos.

A doua zi, scoţîndu-l din temniţă, a stat cu faţa veselă înaintea împăratului, neavînd nici o rană. Văzînd împăratul s-a mirat; însă tot mai nădăjduia că Grigorie va împlini voia lui şi a vorbit către dînsul cu pace, trăgîndu-l la păgînismul său. Dar după ce nu s-a supus Sfîntul Grigorie cuvintelor împărăteşti amăgitoare, atunci a poruncit ca să-i încalţe picioarele cu nişte încălţăminte de fier şi, ferecîndu-l în obezi, să-l păzească pînă a treia zi; iar după acele trei zile, l-a chemat şi i-a zis: "În zadar nădăjduieşti în Dumnezeul tău, că n-ai nici un ajutor de la Dînsul". Grigorie a zis: "Nebunule împărate! Tu singur îţi găteşti ţie chin, iar eu, nădăjduind spre Dumnezeul meu, nu voi slăbi şi nu voi cruţa trupul meu pentru Dînsul; că pe cît omul cel din afară se strică, cu atît mai mult cel dinăuntru se înnoieşte".

După aceasta a poruncit să se topească o căldare de plumb şi să toarne plumb de acela peste tot trupul sfîntului, iar el răbdînd, mărturisea pe Hristos neîncetat.

Deci, gîndind încă Tiridat în ce fel pe cea neschimbată inimă a lui Grigorie să schimbe, cineva dintre cei ce stau de faţă i-a zis: "Să nu omori, împărate, pe acest om, pe fiul lui Anac, care pe tatăl tău l-a ucis, şi împărăţia Armeniei a dat-o perşilor în robie". Auzind aceasta împăratul s-a umplut de rîvnă mare pentru sîngele tatălui său şi a poruncit ca, legînd mîinile şi picioarele lui Grigorie, să-l arunce într-o groapă adîncă, în cetatea Artaxat. Iar goapa aceea era plină de noroi, de şerpi, de scorpii, de toate jivinile cele veninoase şi de viermi. În acea groapă aruncară pe sfîntul Grigorie şi patrusprezece ani a petrecut într-însa nevătămat de acele jivine tîrîtoare.

O văduvă oarecare, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi arunca lui în fiecare zi cîte o părticică de pîine, cu care a rămas în viaţă.

Socotind Tiridat că a pierit Grigorie, a încetat a mai gîndi la dînsul. După aceasta s-a bătut cu perşii, şi a cuprins pămîntul lor pînă la Siria, şi s-a întors cu mare biruinţă şi triumf.

În vremurile acelea, Diocleţian (284-305), împăratul Romei, a trimis în toată stăpînirea sa ca să-i găsească lui o fecioară mai frumoasă decît toate, pe care să o ia spre însoţire. Şi căutînd, trimişii aflară o fecioară creştină, anume Ripsimia, care într-o mînăstire de fecioare, sub grija egumenei Gaiana, petrecea în post şi în rugăciuni logodindu-şi fecioria sa lui Hristos. Scriind trimişii descrierea feţei fecioarei aceleia, au trimis-o la împărat. Pe care văzînd-o împăratul a iubit frumuseţea Ripsimiei foarte mult, s-a aprins spre dînsa şi a trimis la Ripsimia cu pace, dorind să-i fie lui femeie. Iar ea, în inima sa, a zis către Hristos: "Nu mă voi depărta de la Tine, mirele meu Hristos, şi fecioria mea cea afierosită Ţie, nu o voi face de hulă". Şi aşa, făcînd în taină sfat cu surorile şi cu stareţa sa, Gaiana, adunîndu-se toate cu dînsa, au fugit şi s-au dus în Armenia cu mare şi nemaipovestită nevoie, pe care au răbdat-o în cale, suferind foame şi osteneală fără de număr. S-au sălăşluit înaintea cetăţii Ararat, una dintre cele mai puternice și se duceau în cetate şi lucrînd la oameni, aduceau pentru plată hrană lor şi celorlalte. Şi erau cu toate la număr treizeci şi şapte, care au vrut a pătimi toate acolo și a răbda nevoia şi necazul. Înştiinţîndu-se Diocleţian că Ripsimia a fugit în Armenia cu alte surori, a trimis scrisoare la Tiridat, împăratul Armeniei, cu care era în mare dragoste, înştiinţîndu-l pe el şi spunîndu-i că: "Pe Ripsimia, pe care am vrut s-o iau mie femeie, au amăgit-o unii din creştini, şi şi-au ales ca să se rătăcească, cu ruşine, prin ţări străine decît să-mi fie mie soţie. Ci, aflînd-o pe ea, sau să o trimiţi la noi, sau, de vei vrea, tu să o ai pe ea de soţie".

Iar Tiridat îndată a poruncit s-o caute pretutindeni şi, înştiinţîndu-se unde se află, a poruncit să pună straje împrejur, ca să nu scape. Apoi, aflînd de la cei ce o văzuseră pe Ripsimia că este prea minunată la frumuseţe, s-a aprins şi a trimis la dînsa toate podoabele cele vrednice de cinstea împărătească, ca într-însele gătindu-se, să fie adusă la dînsul. Iar ea, după învăţătura stareţei Gaiana - care o crescuse pe ea din tinereţe - a lepădat toate podoabele acelea şi n-a vrut să meargă la împăratul. Apoi a grăit şi Gaiana către trimişi: "Iată, toate fecioarele acestea sînt logodite Împăratului Ceresc şi nu este cu putinţă ca vreuna dintr-însele să se amestece cu nunta cea pămîntească". Şi s-a făcut din senin un tunet înfricoşat şi un glas din cer s-a auzit zicînd către fecioare: "Îndrăzniţi şi nu vă temeţi, căci cu voi sînt". Iar ostaşii cei trimişi atît de tare s-au înfricoşat de glasul tunetului aceluia, încît au căzut la pămînt. Iar unii din cei căzuţi de pe cai au murit, călcaţi fiind de picioarele cailor. Deci, s-au întors trimişii înfricoşaţi cu mare spaimă şi spuseră împăratului cele ce se făcuse; iar el, umplîndu-se de mînie, a trimis pe unul din mai mari cu mai multă oaste ca pe toate fecioarele să le taie cu sabia şi numai pe Ripsimia s-o aducă la dînsul cu de-a sila. Drept aceea, năvălind asupra lor ostaşii cu săbiile scoase, a zis Ripsimia către cel mai mare: "Să nu pierdeţi pe aceste fecioare, dar pe mine duceţi-mă la împăratul vostru!" Şi luînd-o pe ea, o duseră, nefăcînd rău celorlalte fecioare, care după plecarea lor s-au ascuns. Iar Ripsimia mergînd, chema spre ajutor pe Hristos, Mirele său, şi striga către Dînsul: "Izbăveşte de sabie sufletul meu şi din mîna cîinelui pe cea una născută a mea". Apoi, ducînd-o în camera împărătească, şi-a ridicat în sus ochii săi cei trupeşti şi sufleteşti, şi cu tărie se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să o păzească nevătămată cu mîna sa cea atotputernică, şi îşi aducea aminte de ajutorul Lui cel minunat şi milostiv, pe care de demult l-a arătat popoarelor celor ce erau în primejdii, cum pe Israel din mîinile lui faraon şi de la înecare l-a mîntuit, pe Iona în pîntecele chitului întreg l-a păzit, pe cei trei tineri în cuptor i-a ferit, nevătămaţi de foc, precum pe fericita Suzana a izbăvit-o de depravaţii bătrîni, aşa şi pentru sine se ruga ca să fie mîntuită din silirea lui Tiridat.

A intrat la dînsa împăratul şi văzîndu-i neobişnuita ei frumuseţe, s-a mirat şi s-a aprins foarte spre dînsa. Apoi, pornindu-se de vicleanul duh şi de pofta trupească, s-a apropiat de dînsa, cuprinzînd-o şi vrînd s-o sărute şi să-i facă silă. Iar ea, întărindu-se cu puterea lui Hristos, s-a împotrivit lui tare, şi luptîndu-se mult cu dînsa împăratul, n-a putut să-i facă ei nici un rău, pentru că era mai tare în Dumnezeu atunci sfînta fecioară decît Tiridat cel vestit şi tare ostaş. Şi cel ce oarecînd pe voievodul goţilor l-a biruit fără de sabie şi pe perşi i-a bătut, n-a putut acum pe o singură fecioară a lui Hristos să o întreacă în putere, pentru că de sus i se dădea ei tărie, precum oarecînd celei întîi muceniţe, Tecla.

Deci, nesporind împăratul nimic, a ieşit din cămară şi a poruncit să trimită după Gaiana, ştiind că aceea era învăţătoarea ei, pe care aflînd-o degrabă, au adus-o. Şi o rugă pe ea împăratul să îndemne pe Ripsimia să-i împlinească voia. Gaiana venind, grăia cu dînsa în limba latină, ca armenii cei ce erau de faţă să nu înţeleagă cuvintele lor, şi o povăţuia nu la cele ce erau pe pofta împăratului, ci cele ce erau de folos feciorelnicei curăţii. Pentru că învăţa pe Ripsimia cu hotărîre şi o îndemna ca să păzească pînă în sfîrşit curăţia ei cea logodită lui Hristos şi să-şi aducă aminte de dragostea Mirelui său şi de cununa cea gătită fecioriei ei şi să se teamă de înfricoşata judecată şi de gheena care va înghiţi pe cei ce nu-şi păzesc făgăduinţa, zicînd: "Mai bine este ţie, fecioară a lui Hristos, ca aici să mori vremelnic, decît acolo în veci. Au nu ştii ce grăieşte în Evanghelie Cel prea frumos, Mirele tău, Iisus Hristos? Nu vă temeţi - zice - de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă! Deci, să nu pofteşti păcatul niciodată, măcar de te-ar şi ucide necuratul împărat; apoi mai bună va fi lauda fecioriei tale înaintea Celui curat şi nestricăcios, Mirelui tău Cel Ceresc".

Iar unii din cei ce erau de faţă ştiind limba latină, au înţeles ce grăia Gaiana către Ripsimia şi au spus la ceilalţi slujitori; iar aceia, auzind acestea, loveau peste gură cu pietre pe Gaiana şi i-au sfărîmat dinţii poruncindu-i să grăiască ceea ce împăratul porunceşte. Apoi, fiindcă nu înceta Gaiana a învăţa pe Ripsimia frica Domnului, au depărtat-o pe ea de acolo. Iar împăratul, ostenindu-se mult cu Ripsimia şi văzînd că nu sporeşte nimic, a început ca un îndrăcit a se lovi pe sine şi a se tăvăli pe pămînt. Şi în acea vreme noaptea iată sosind, s-a sculat Ripsimia şi, scăpînd, a fugit din cetate, nevăzînd-o nimeni. Apoi, aflînd pe surorile sale, le-a spus lor de biruinţa ei asupra vrăjmaşilor, că neatinsă a rămas. Deci, toate au lăudat şi au mulţumit lui Dumnezeu, Celui ce n-a dat spre ruşinare pe mireasa Sa. Şi toată noaptea aceea au cîntat rugîndu-se lui Hristos, Mirele lor. A doua zi iar necuraţii au prins pe Ripsimia şi au ucis-o cu amară moarte. Mai întîi de toate îi tăiară limba, apoi, dezbrăcînd-o şi la patru stîlpi mîinile şi picioarele întinzîndu-i, au legat-o şi cu lumînări au ars-o. După aceasta pîntecele ei cu pietre ascuţite l-au rupt, încît toate cele dinlăuntrul ei s-au vărsat. La sfîrşit i-au scos ochii şi pe toată au tăiat-o în bucăţi şi aşa s-a dus la Hristos, Mirele ei cel dulce, prin amară moarte.

Deci, au prins şi pe celelalte fecioare, surori şi împreună pustnice ale ei, treizeci şi trei, şi cu sabie le-au ucis, iar trupurile lor le aruncară spre mîncare fiarelor. Iar pe Gaiana ceea ce era stareţă, cu moarte mai amară au omorît-o, cu alte două fecioare care erau cu dînsa: mai întîi, găurindu-le picioarele, le-au spînzurat cu capul în jos şi de vii le-au jupuit pielea, apoi tăindu-le grumajii lor dinapoi, limbile lor le-au tras şi le-au tăiat, după aceea pîntecele cu pietre ascuţite tăindu-le, au tras afară cele dinlăuntru ale lor, iar la sfîrşit le-au tăiat capetele şi aşa au trecut la logodnicul lor, Hristos.

Tiridat, ca un fără de minte fiind, abia a şasea zi după moartea acelor fecioare şi-a venit în sine şi s-a dus la vînat. Iar prin rînduiala lui Dumnezeu cea de mirare şi minunată, în acea cale a venit asupra lui o asemenea mustrare încît a prefăcut nu numai mintea, ci şi asemănarea cea omenească în schimonosire şi s-a schimbat în asemănare porcească, aşa că după tot chipul s-a făcut întocmai ca un vier. Cine a auzit de Nabucodonosor, care din om şi-a schimbat asemănarea în dobitoc, să-şi zugrăvească înaintea ochilor tot aşa şi pe Tiridat, că în loc de om vier îl vedeau. Şi nu numai împăratul singur, ci şi alţii, toţi voievozii şi ostaşii, toată casa lui, care se învoiseră la moartea fecioarelor, erau îndrăciţi şi fugeau prin dumbrăvi şi pe cîmpii, rupîndu-şi hainele de pe ei şi mîncîndu-şi chiar carnea lor. Aşa îi certa pe ei mînia lui Dumnezeu pentru sîngele nevinovat vărsat. Şi nu aveau ei nici un ajutor de la nimeni, pentru că cine putea să povestească această cumplită mînie a lui Dumnezeu?

Însă Dumnezeu, milostiv fiind, "Care nu pînă în sfîrşit se iuţeşte, nici în veac se mînie, şi de multe ori pedepseşte spre folos", ca răutăţile omeneşti să le întoarcă spre mai bine, plecîndu-Se prin obişnuită îndurarea Sa, i-a miluit pe ei aşa: surorii împăratului, Cusaroductei, i s-a arătat în vis un bărbat înfricoşat, în slavă mare, şi i-a zis: "De nu va fi scos Grigorie din groapă, Tiridat nu se va tămădui". Deci, deşteptîndu-se din somn Cusaroducta, a spus la oameni vedenia sa. La toţi era de necrezut lucrul acesta, pentru că cine se aştepta ca Grigorie, după patrusprezece ani, să fie viu, cel ce a petrecut între tot felul de jivini şi pierdut în noroi. Cu toate acestea au mers la groapă şi au strigat: "Oare eşti viu Grigorie?" Şi a răspuns din groapă Grigorie: "Sînt viu, cu darul Dumnezeului meu!" Şi-l scoaseră de acolo veşted cu unghiile şi cu părul crescut mare, uscat şi negru de tină şi de nevoile cele mari. L-au spălat şi, în haine noi îmbrăcîndu-l şi întărindu-l cu hrană, l-au dus la împăratul cel ce era în chip de vier. Şi ieşiră la sfîntul Grigorie toţi cu cinste mare închinîndu-se şi căzînd la picioarele lui şi rugîndu-se ca el să roage pe Dumnezeul său şi să ceară tămăduire împăratului, voievozilor şi ostaşilor lui. Iar Fericitul Grigorie mai întîi i-a întrebat despre trupurile cele ucise ale sfintelor fecioare, de vreme ce de nouă zile zăceau neîngropate. Şi adunînd trupurile lor cele aruncate pe cîmp, plîngea de tirania cea fără de omenie a necuraţilor prigonitori. Şi a îngropat sfintele trupuri cu cinste. După aceasta, a început a-i învăţa pe ei ca să se întoarcă de la idoli şi să creadă în unul Dumnezeu şi în Iisus Hristos fiul Lui, şi aşa să nădăjduiască spre mîngîierea şi darul Lui. Şi le spunea lor că pentru aceasta Domnul Dumnezeu l-a păzit pe el viu în groapă, în care îngerul lui Dumnezeu adeseori îl cerceta, ca pe ei să-i aducă la lumina bunei credinţe din întunericul închinării de idoli. Învăţîndu-i pe ei să sporească în Hristos, le punea lor pocăinţă. Şi văzîndu-le smerenia, le-a poruncit să zidească o biserică mare, pe care degrabă au zidit-o şi a adus într-însa Grigorie, cu mare cinste, trupurile fericitelor muceniţe şi punînd o cruce în biserică, a poruncit oamenilor ca să se adune acolo şi să se roage. După aceea l-au dus pe Tiridat împăratul la trupurile sfintelor fecioare pe care el le ucisese, ca să se roage lor şi să le milostivească, ca ele să se roage pentru dînsul Domnului Iisus Hristos.

După ce a făcut aceasta împăratul, mai întîi din voievozii şi ostaşii cei îndrăciţi li s-au redat chipul cel omenesc şi au ieşit duhurile cele viclene şi toţi s-au tămăduit; şi mulţime de alţi bolnavi se tămăduiau de către Sfîntul Grigorie, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Apoi, degrabă, toată Armenia s-a întors la credinţa în Hristos şi poporul a sfărîmat capiştile idoleşti, şi a zidit biserici lui Dumnezeu. Iar împăratul îşi mărturisea înaintea tuturor păcatele şi iuţimea sa şi propovăduia certarea şi darul lui Dumnezeu cel arătat spre sine. S-a făcut povaţă spre tot lucrul bun şi a trimis în Cezareea Capadociei pe Sfîntul Grigorie la Leontie, arhiepiscopul, ca să-l sfinţească pe el episcop al lor. Sfinţit fiind Grigorie, cînd s-a întors de acolo, a luat cu sine mulţime de preoţi pe care îi cunoştea că sînt vrednici, şi i-a botezat pe împărat, pe voievozi, pe ostaşii lui şi celălalt popor, începînd de la curtea împărătească, pînă la cel mai din urmă sătean. A adus mulţime nenumărată de popor la mărturisirea adevăratului Dumnezeu, zidind biserici lui Dumnezeu şi întru dînsele săvîrşind jertfa cea fără de sînge. A sfinţit prezbiteri, a pus şcoli şi dascăli şi a rînduit toate cele spre fapta bună, spre trebuinţa bisericii şi spre slujba lui Dumnezeu cuviincioase, umblînd din cetate în cetate.

Împăratul a dăruit îndestulată avere bisericilor lui Dumnezeu, încît nu numai pe cei din Armenia, ci şi pe cei din celelalte ţări i-a adus Sfîntul Grigorie la Hristos: perşii, asirienii, midenii. A zidit mulţime de mănăstiri, în care bine înflorea desăvîrşirea evanghelicească.

Rînduindu-le Sfîntul Grigorie pe toate aşa bine, s-a dus în pustie, unde şi-a sfîrşit şi viaţa sa cea vremelnică după dumnezeiasca plăcere.

Împăratul Tiridat vieţuia în mari fapte bune şi în înfrînare atîta de mare încît era asemenea călugărilor. Iar în locul Sfîntului Grigorie luară pe Arostan, fiul lui, bărbat în mari bunătăţi care din tinereţe petrecea viaţă călugărească. L-a sfinţit în Capadocia pentru rînduiala bisericilor dumnezeieşti celor din părţile Armeniei, şi l-a trimis împăratul şi la soborul cel din Niceea, împotriva eresului lui Arie. A fost unul din cei trei sute şi optsprezece sfinţi părinţi.

Aşa a crezut Armenia şi slujea lui Dumnezeu înflorind cu toate bunătăţile multă vreme, şi lăudînd pe Dumnezeu întru smerenie, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.