Sfântul Fotie cel Mare a trăit pe vremea împăraților Mihail (842-867 d.Hr.), Vasile I Macedoneanul (867-886 d.Hr.) și Leon al VI-lea cel Înțelept (886-912 d.Hr.). A venit pe lume în cetatea Constantinopolului, în anul 810 (dipă alții, 820), într-o familie binecredincioasă, care a luptat pentru cinstirea și onoarea sfintelor icoane.

Părinții săi, Sfântul Serghie (prăznuit pe 13 mai) - fratele împărătesei Teodora și al patriarhului Tarasie - și mama sa Irina, au fost persecutați de împăratul iconoclast Teofil (829-842). Tatălui său i s-a luat proprietatea și a fost surghiunit împreună cu soția și copii, din pricina cinstirii icoanelor, murind în pribegie ca un mărturisitor.

Urmărind etapele vieții sale, Sfântul Fotie a fost mai intâi ucenic, petrecând ore în șir în bibliotecă, studiind, apoi profesor de filozofie al Universității din Magnavra, prima universitate din Europa Medievală, apoi a deținut poziții importante în stat, și în final, a fost înscăunat în sfințitul tron patriarhal al Constantinopolului, fiind și practicant al milosteniei și filantropiei. Indiferent de persoanele care erau in jurul său, sau de locurile unde se afla, neținând seama nici de lipsurile celor două exiluri, Sfântul Fotie lupta pretutindeni pentru adevărata Credință Ortodoxă, pentru Tradiția Apostolică și pentru Credința Strămoșească, care este, de asemenea, conținutul Învățăturii Patristice.

Sfântul Fotie a luptat pentru credința ortodoxă, împotriva maniheiștilor, a iconoclaștilor și a altor eretici, iar pe mulți dintre ei i-a reinstaurat în Biserica Ortodoxă Universală, a lui Hristos.

În anul 858, când din porunca împăratului patriarhul Ignatie a fost scos din scaunul patriarhal, au venit la Sfântul Fotie care cu adevărat era mult lăudat pentru vrednicia şi credincioşia sa, nu numai din pricina negrăitelor cunoştinţe lumeşti, ci şi a vieţuirii în sfinţenie. Înălțarea lui în scaunul patriarhal al Constantinopolului a avut loc în ziua de Crăciun a anului 858 d.Hr, de către Episcopul Siracuzei - Grigorie Asvestul și alți doi episcopi. Între timp, desigur, Sfântul Fotie fusese călugărit și hirotonit preot.

Îndată după întronizare Sfântul Fotie a trimis scrisori sinodale către papă si patriarhiile din Răsărit pentru a-i înștiința de cele întâmplate și subliniind restabilirea păcii în Biserica din Constantinopol. Dar, înainte de a putea consolida această pace, susținătorii patriarhului Ignatie s-au adunat în Biserica Sfânta Irina, cerându-i papei aşezarea lui în cinstea de odinioară, neprimind cu niciun chip numirea Sfântului Fotie în scaunul patriarhal. Atunci, Sfântul Fotie a convocat Sinodul în biserica Sfinții Apostoli, pentru a aborda problema ridicată. Sinodul a condamnat acțiunile susținătorilor lui Ignatie și a subliniat că acesta, demisionând de la tronul patriarhal nu mai era Patriarh.

În urma evenimentului, în care susținătorii patriarhului Ignatie au intervenit si solicitat îndepărtarea Patriarhului Fotie, s-a întrunit la Constantinopol un al doilea Sinod Ecumenic, în 861, la care au luat parte și părinții Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, și la care papa Nicolae și-a trimis doi delegați. În urma acestui sinod, participanții, cunoscând îndeaproape frământările bisericii de Răsărit și supunându-se adevărului, l-au acceptat pe Sfântul Fotie ca Patriarh Canonic al Constantinopolului, încuviințând numirea lui.

Aflând papa Nicolae toate cele petrecute la Sinodul din 861, a respins hotărârile delegaților săi, pe care i-a și caterisit. În acelaşi fel a voit a face şi Sfântului Fotie, precum şi episcopului Grigorie al Siracuzei, neavând însă vreun drept sau vreo autoritate pentru aceasta. Apoi, în 863, la un sinod pe care l-a adunat, el nu a recunoscut hotărârea Sinodului de la 861 și l-a „caterisit” atât pe Sfântul Fotie, cât și pe Episcopul Grigorie. Dar amestecul papei i-a demonstrat și Sfântului Fotie și mai ales întregii Biserici de Răsărit, grava cădere a Bisericii Apusene, reprezentată de papă.

De aceea, la Sinodul care s-a întrunit în vara anului 867, la inițiativa Sfântului Fotie cel Mare, papa Nicolae a fost destituit pentru acțiunile sale nereglementare, și a fost anatemizat în primul rând adaosul Filoque, strecurat în Simbolul Credinței. În acest fel au fost osândite toate răstălmăcirile crezului catolic, care nu respectau deloc hotărârile Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii, știindu-se că orice deviere de la adevărata credință duce la pierderea spiritualității, și condamnându-se ca „păcat de moarte” orice rătăcire de la Ortodoxie (dreapta credință). Într-adevăr, epistola circulară a Sfântului Fotie, validată de Sfîntul Sinod, a devenit un criteriu ferm în evaluarea relațiilor dintre Răsărit si Apus.

Asasinarea împăratului Mihail al III-lea, la 24 Septembrie 867, de către Vasile I Macedoneanul, a fost urmată de o criză a Bisericii Răsăritene. Pe acesta din urmă – precum odinioara Sfântul Botezător Ioan pe împăratul Irod – Sfântul Fotie l-a mustrat aspru zicându-i stfel: „Nevrednic eşti Dumnezeieştilor Taine, tu, care ţi-ai întinat mâinile cu sângele binefăcătorului tău”. Sfântul a devenit astfel victima împăratului dornic de consolidare politică și a fost înlăturat din scaunul patriarhal, fiind reinstaurat Ignatie. Iar în 869 a fost întrunit la Constantinopol, în biserica Sfânta Sofia, un sinod mincinos, în fruntea căruia se aflat trimișii papei Adrian al II-lea. Aceștia l-au „anatemizat” pe Sfântul Fotie și l-au excomunicat împreună cu adepții lui și împreună cu Episcopul Grigorie al Siracuzei.

Fiind adus în fața acestui sinod, Sfântul Fotie a tăcut cu desăvârșire pe tot parcusul „procesului”, în ciuda atitudinii provocatoare a reprezentanților papei, care l-au întrebat de nenumărate ori: „De ce nu răspunzi?”. Dar Sfântul le-a răspuns: „Nici Iisus nu a scăpat de condamnare”. Apoi, Sfântul Fotie a fost „caterisit” şi surghiunit în strâmtorile Bosforului, supus astfel multor lipsuri și greutăți.

Odată cu trecerea anilor însă, lucrurile s-au schimbat în Bizanț, Vasile I, voind a-şi răscumpăra nedreptatea ce o săvârşise împotriva lui Fotie, l-a chemat din exil. Acest lucru a fost urmat de reconcilierea dintre cei doi Patriarhi, Ignatie și Fotie, iar moartea bătrânului Ignatie, la 23 octombrie 878 Sfântul Fotie a fost reinstituit în scaunul patriarhal al Constantinopolului, până în anul 886, când a fost pentru a doua oară forțat să se retragă, lui Vasile I urmându-i la tron fiul său, Leon al VI-lea cel Înțelept.

Sfântul Fotie a adormit întru Domnul în anul 891, în timp ce se afla în exil la Mănăstirea Armenilor, lăsându-ne ca testament duhovniceştile sale învăţături şi slăvitele sale pătimiri, întru apărarea Ortodoxiei de potrivnicile uneltiri ale celor hulitori ai dreptei credinţe. O părticică din moaștele sale se află la Mănăstirea Dionisiou din Muntele Athos.

Opera lui teologică justifică luptele Bisericii și atestă credința ortodoxă și conștiința Bisericii. În acest sens, conștiința bisericească a văzut în persoana Sfântului Fotie un apărător al Ortodoxiei și un exponent de seamă al Bisericii veacului al IX-lea.