Epifanie era de neam fenician, din latura care este împrejurul Eleteropoliei, fiind departe de dînsa ca la trei stadii. Tatăl său era lucrător de pămînt, iar meşteşugul maicii sale era ţesătura de in. Aceştia aveau doi fii: pe Epifanie şi pe fiica Calitropi. Întîmplîndu-se să moară tatăl său, a rămas Epifanie, care era ca de zece ani, împreună cu maica şi cu sora sa. Maica lui se îngrijea cum i-ar putea hrăni pe amîndoi, adică pe el şi pe sora lui, fiindcă se afla în lipsă de trebuinţele cele trupeşti.

Deci, avînd pentru slujbă un dobitoc nărăvaş, a zis maica sa către Epifanie: "Fiule, fiindcă casa noastră se află în strîmtorare de trebuinţele cele trupeşti, avînd trebuinţă de bucate, ia dobitocul pe care îl avem în casa noastră, du-l la tîrg şi-l vinde, ca să împlinim trebuinţa noastră de hrană". Iar Epifanie a zis către maica sa. "Maică, tu ştii că dobitocul nostru este cu nărav şi mă tem că nu-l voi putea vinde; căci cumpărătorii cei adunaţi la locul acela, văzînd năravul lui, mă vor pedepsi, zicînd că "rău avînd, rău să pătimeşti după lege". Şi a zis maica lui: "Du-te, fiule, şi Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, va da pricepere dobitocului, ca prin preţul lui să ne slujim noi". Epifanie chemînd pe Dumnezeu, Cel ce a dat darul lui Moise să săvîrşească înaintea lui Faraon semnele cele mari, s-a dus, voind să împlinească dorinţa maicii sale.

După ce a intrat în tîrg, dobitocul cel nărăvaş s-a făcut cu bună rînduială şi s-a împodobit cu multă blîndeţe; deci, a venit un neguţător, bărbat iudeu, cu numele Iacov, şi a zis către Epifanie: "Copile, voieşti să vinzi dobitocul acesta?" Iar Epifanie a zis: "Da, părinte, pentru aceasta l-am adus aici". Iar Iacov i-a zis lui Epifanie: "De ce credinţă eşti?" Epifanie a răspuns: "Sînt iudeu". Iacov a zis: "Fiule, fiind de un neam cu mine, să nu luăm asupra noastră mijlocitor, ci fiind noi ai unui Dumnezeu drept, să îndreptăm preţul dobitocului, aşa ca nici tu să nu te nedreptăţeşti, nici eu să nu mă păgubesc; ca nu cumva să aducem şi blesteme peste noi, căci pentru acestea se va mînia Dumnezeu asupra noastră; deci este mai bine a lua binecuvîntări, căci scris este: Cel ce binecuvintează, se binecuvintează, şi cel ce blesteamă se blesteamă. Epifanie, auzind acestea, s-a înfricoşat de osînda lui Iacov, şi a zis către el: "Nu voiesc să-ţi vînd dobitocul acesta". Iar Iacov l-a întrebat: "Din ce pricină, fiule?" Epifanie a zis către el: "Părinte, dobitocul acesta are nărav, dar strîmtorare preaamară de foame a intrat în casa mea. Eu am maică şi soră, tatăl meu a trecut din această viaţă omenească, deci, mi-a poruncit maica mea să vînd dobitocul pentru trebuinţa bucatelor; şi acum am auzit de la tine, părinte, că este lucru rău a vătăma pe cineva; deci, m-am temut de Dumnezeu ca nu cumva să mă blestemi şi să mă pedepsească Dumnezeu prin blestemul cel făcut asupra mea".

Iacov, auzind acestea, s-a minunat de răspunsul copilului, şi luînd trei arginţi i-a dat lui Epifanie, învăţîndu-l cu acest fel de cuvinte: "Fiule, ia binecuvîntarea aceasta şi du-te la mama ta şi vei avea în casa ta pîine; ia şi acest dobitoc cu tine şi, dacă îşi va schimba năravul şi voia cea fără de rînduială, să petreacă în casa ta; iar dacă va rămîne într-aceeaşi neorînduială, scoate-l din casa ta, ca nu cumva să omoare pe cineva din ai tăi". Auzind Epifanie aceasta, a luat cei trei arginţi de la Iacov şi, luînd dobitocul, a mers spre satul său, depărtare ca de o stadie, şi l-a întîmpinat un creştin cu numele Cleovie şi a zis către dînsul: "Fiule, vinzi acest dobitoc?" Iar Epifanie a răspuns: "Nu, părinte". Cleovie i-a zis: "De-l vinzi, ia preţul lui şi lasă-mi-l mie". Pe cînd vorbea acestea Cleovie cu Epifanie, dobitocul făcea neorîndueli şi căzînd peste Epifanie l-a aruncat pe pămînt, scoţîndu-l din răbdare. Deci, Epifanie, din pricina neorînduelii dobitocului s-a lovit la coapsele sale şi zăcea pe pămînt, plîngînd şi neputînd să se scoale.

Deci, Cleovie, apropiindu-se de Epifanie şi pipăind coapsele lui, în locul unde îl lovise dobitocul cel fără de rînduială, şi cercetîndu-l pe dînsul de trei ori, îndată s-a sculat, neavînd nici un rău într-însul. Iar Cleovie a zis către dobitocul cel plin de toată neorînduiala: "Fiindcă ai voit să omori pe stăpînul tău, îţi spun, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să nu te muţi din locul acesta". Şi, după cuvîntul lui Cleovie, dobitocul îndată a căzut la pămînt şi a murit. Şi a întrebat Epifanie pe Cleovie, zicînd: "Părinte, cine este Iisus Cel răstignit, în numele Căruia se fac nişte semne ca acestea?" Cleovie a răspuns şi a zis către Epifanie: "Acest Iisus este Fiul lui Dumnezeu, pe care L-au răstignit evreii". Iar Epifanie s-a temut să spună lui Cleovie că este jidov. Deci, Cleovie a mers în casa sa; iar Epifanie a intrat în satul său la maica sa. Şi văzîndu-l pe dînsul maica sa, l-a primit pe el cu bucurie şi i-a povestit cîte i s-a întîmplat lui prin dobitocul cel nebunatic.

După ce a trecut un an, maica lui Epifanie a zis către dînsul: "Iată dar, fiule, pămîntul nu se îngrijeşte şi nu ne este nouă nici o mîngîiere dintr-însul". Căci, ei aveau puţin pămînt deosebit, pe care şi tatăl lui, lucrîndu-l cu osteneală, avea oarecare mîngîiere dintr-însul; deci, a zis maica lui: "Să dăm moşioara noastră unui om lucrător de pămînt; iar tu intră la vreun om temător de Dumnezeu, ca să înveţi vreun meşteşug, prin care vei putea să te hrăneşti pe sine-ţi, cum şi mie şi surorii tale să ne dai hrană".

Deci, era în Eleteropolia, un învăţător iudeu de Lege, bărbat minunat şi cinstitor de Dumnezeu, după legea lui Moise. Acesta avea averi în satul în care s-a născut Epifanie şi cunoştea pe tatăl şi pe mama lui; asemenea şi pe Epifanie şi pe sora sa. Intrînd el spre cercetarea averilor sale, a zis către mama lui Epifanie: "Femeie, voieşti să-mi dai mie pe fiul tău? Iar tu şi fiica ta, veţi dobîndi cele trebuincioase din casa noastră". Auzind maica lui Epifanie acestea de la legiuitor, s-a bucurat mult şi luînd pe Epifanie, i l-a dat pe dînsul de fiu. Acel legiuitor se chema Trifon, şi avea o fiică una născută, pe care voia să o însoţească cu Epi-fanie.

Deci, Trifon, luînd pe Epifanie de fiu, l-a deprins cu osteneala rînduielii legii şi cu învăţăturile evreieşti. Murind fiica lui Trifon, Epifanie a rămas singur în casa lui, sporind cu vîrsta şi cu înţelepciunea evreiască. După aceea, s-a întîmplat de a murit şi Trifon şi toată averea lui a rămas lui Epifanie. Murind încă şi maica lui, Epifanie a luat pe sora sa în casa lui Trifon. Acolo erau amîndoi, petrecîndu-şi viaţa împreună în casă după învăţătura lui Trifon. Epifanie, venind în satul unde se născuse, în care avea şi averea rămasă de la Trifon, l-a întîmpinat un bărbat oarecare creş-tin, anume Luchian, minunat şi înţelept, trecut în viaţa monahi-cească. El, avînd meşteşugul a scrie frumos, din acest meşteşug îşi dobîndea pîine, şi ceea ce prisosea o dădea celor ce aveau trebuinţă. Deci, Epifanie era călare pe dobitoc; iar fericitul Luchian mergea pe cale, şi s-au întîlnit unul cu altul.

S-a întîmplat că un sărac s-a apucat de picioarele lui Luchian, şi a zis către dînsul: "Omule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă, căci de trei zile petrec flămînd, neavînd nimic de mîncare!" Iar fericitul Luchian neavînd ce să dea săracului, dezbrăcînd haina lui, i-a dat-o, zicînd: "Intră în cetate, vinde-o pe aceasta şi cumpără-ţi pîine!"

Deci, Epifanie a observat că Luchian, după ce s-a dezbrăcat pe sine şi a dat haina săracului, a văzut haină albă din cer pogorîndu-se şi acoperindu-l pe dînsul. Atunci Epifanie s-a înfricoşat cu frică mare şi căzînd pe faţa sa, aruncîndu-se de pe dobitoc, a zis către Luchian: "Te rog pe tine, omule, spune-mi mie, cine eşti?" Iar fericitul Luchian a zis către Epifanie: "Spune-mi tu mie de care credinţă eşti şi eu îţi voi spune de mine". Epifanie a răspuns şi a zis: "Sînt iudeu". Deci, Luchian a cunoscut că darul lui Dumnezeu a căzut peste Epifanie şi a răspuns către Epifanie: "Cum, fiind iudeu, întrebi pe un creştin să te înveţe cine sînt? Căci iudeii sînt urîciune creştinilor şi creştinii iudeilor. Deci, iată, ai auzit că sînt creştin şi nu ţi se cade ţie să auzi altceva de la mine". Iar Epifanie a zis către Luchian: "Şi ce, mă opreşte a mă face şi eu creştin?" Răspuns-a Luchian şi a zis: "Îndărătnicia ta te opreşte, căci putinţa este de faţă".

Deci, Epifanie, umilindu-se de cuvintele lui Luchian, n-a mai mers spre cercetarea averii sale ci, luînd pe Luchian, l-a băgat în casa sa cea rămasă lui şi i-a arătat lui cele din casă, zicînd: "Părinte, toate acestea sînt ale mele şi voiesc să mă fac creştin şi să vieţuiesc viaţa monahicească. Aceasta îmi este soră, ce porunceşti pentru ea?" Iar fericitul Luchian a zis către Epifanie: "Nu poţi, fiule, avînd toată averea aceasta, să vieţuieşti viaţa cea monahicească, ci mărită pe sora ta după bărbat şi dă-i ei cele spre trebuinţă; astfel vei putea să vieţuieşti monahiceşte". Şi a zis Epifanie către Luchian: "Părinte, mai întîi fă-mă pe mine creştin, apoi astfel voi face toate cele poruncite de tine". Iar Luchian a zis către Epifanie: "Nu mi se cade mie, fără de ştirea episcopului, să te fac creştin".

Luchian zicînd aceasta, a ieşit din casa lui Epifanie şi s-a dus la episcop; iar Epifanie, nezăbovind, a zis către sora sa: "Voiesc să mă fac creştin şi să petrec viaţa monahicească". Sora sa i-a zis: "După cum voieşti tu, astfel voi vrea şi eu; după cum vei face tu, astfel voi face şi eu". Deci, Luchian a vestit pe episcop despre dorinţa lui Epifanie; iar episcopul a zis către Luchian: "Mergi şi învaţă-l sfînta credinţa şi, cînd vom intra noi în biserică, fă-l să cadă la iubitorul de oameni Dumnezeu". Atunci s-a dus la casa lui Epifanie, pe care văzîndu-l Epifanie şi sora lui, au căzut jos şi s-au apucat de picioarele lui, plîngînd şi zicînd: "Părinte, ne rugăm ţie, fă-ne să fim creştini". Deci, Luchian tălmăcindu-le din dumnezeieştile Scripturi, i-a învăţat pe ei îndeajuns. Şi ei petreceau cu stăruinţă în rugăminte, zicînd: "Fă-ne să fim creştini". Deci, Luchian, luîndu-i pe amîndoi, îndată i-a dus în biserică; şi cînd a intrat episcopul, au căzut cu faţa la pămînt şi se rugau ca să-i lumineze. Deci, episcopul, intrînd în biserică, au mers şi ei dinapoi împreună cu Luchian, ca să asculte dumnezeieştile Scripturi.

Cînd Epifanie s-a apropiat de uşile cele din afară ale bisericii, cum a păşit cea dintîi treaptă a scării, i-a căzut pe ea încălţămintea din piciorul cel stîng; iar el, păşind cu piciorul stîng, ca şi cum cel drept ar fi fost înţepenit, i-a căzut şi încălţămintea celui drept, şi s-au aflat amîndoi afară din pragul bisericii. Deci, Luchian s-a minunat de acestea; iar episcopul nu s-a mai îngrijit să ia încălţămintea lui ce i-a căzut din picioare, ci a intrat desculţ în biserică. Ei se apropiau de Dumnezeu cu mare osîrdie şi, cînd stăteau şi ascultau cuvioasele Scripturi, episcopul a luat seama, pe cînd şedea pe scaun, că faţa lui Epifanie era preamărită şi cunună pusă pe capul lui. Deci, după sfîrşirea Evangheliei, episcopul a intrat în botezător şi a poruncit să intre Epifanie, sora lui şi împreună cu ei şi Luchian, care s-a făcut părinte al lor în vremea sfintei luminări; iar episcopul, învăţîndu-i toată rînduiala, i-a botezat, împărtăşindu-i cu dumnezeieştile şi nemuritoarele Taine.

După aceea episcopul le-a poruncit să ia prînzul cu el şi, asemenea, să rămînă şapte zile în episcopie. După cele şapte zile, Epifanie a luat pe Luchian şi pe Sfînta fecioară Verinichi, care s-a făcut maica surorii lui Epifanie, şi s-a dus la casa lui, unde, luînd o mie de arginţi, i-a dat Verinichiei, asemenea i-a dat în grija ei pe sora sa; pentru că aceasta era mai mare şi peste alte fecioare, şi astfel a eliberat-o pe ea împreună cu sora sa. După aceea, Epi-fanie, vînzînd toate, le-a împărţit celor ce aveau trebuinţă, lăsîndu-şi numai patruzeci de arginţi, spre a-şi cumpăra cărţile cele cu chip dumnezeiesc şi dătătoare de viaţă; şi astfel a ieşit din cetate împreună cu Luchian, care îşi făcuse o mănăstire, avînd cu sine zece monahi. Acei monahi scriau cărţi cu osteneală, cîştigînd din ele hrana lor; iar Epifanie, cînd s-a făcut monah, era numai de şaisprezece ani.

În mănăstirea lui Luchian era un monah, cu numele Ilarion, al doilea după Luchian, fiind tînăr şi împodobit cu multe semne; iar pe urma acestuia călca şi un altul, anume Claudie. Epifanie, văzîndu-i pe aceştia, le-a rîvnit spre bine; pentru că marele Luchian a dat pe Epifanie mai marelui Ilarion, ca să-l înveţe dumnezeieştile Scripturi. Deci, Epifanie se nevoia cu multă osteneală să urmeze pe Ilarion în obiceiurile cele bune, cu darul lui Hristos şi cu meşteşugul cel preabun. S-a întîmplat, însă, de a murit marele Luchian, şi atunci Ilarion a luat povăţuirea cetei fraţilor. Şi era vrednic de văzut locul acela, ca şi cum nu locuiau oameni în el; ci se părea că sînt sfinţii îngeri, care slujesc Iubitorului de oameni, Preasfîntul Dumnezeu.

Hrana fericitului Ilarion era pîine şi sare; iar apă bea cu măsură. El totdeauna mînca a doua zi şi de multe ori a treia, a patra zi şi chiar la o săptămînă. Acest mod de vieţuire l-a ţinut şi Epifanie în toată vremea vieţii sale.

Locul acela fiind lipsit de apă, odată, intrînd nişte călători în mănăstire şi fiind arşiţă preacumplită, au leşinat din preamare sete. Deci, au cerut apă să bea, dar nu s-a găsit apă în locul acela, căci apă era departe ca la cinci stadii. Numai noaptea, se duceau fraţii şi umpleau vasele lor, fiindcă ziua nu puteau din cauza arşiţei soarelui; iar călătorii, slăbind de sete, toţi fraţii plîngeau pentru ei. Atunci Epifanie, întinzîndu-şi mîinile şi atingîndu-se de vasul în care era vinul, a zis: "Credeţi, fraţilor, că Cel ce a prefăcut apa în vin, va face şi vinul în apă". După cuvîntul lui Epifanie, vasul cel plin cu vin s-a prefăcut în apă şi, luînd călătorii, au băut şi ei şi dobitoacele lor şi astfel şi-au venit în fire; iar după adăparea îndestulată a călătorilor, apa aceea s-a făcut iarăşi în vin. Deci toţi, şi călătorii şi fraţii, s-au înspăimîntat de această minune. Din acea zi Epifanie, n-a mai voit să locuiască în locul acela; pentru că s-a făcut vestit de călătorii aceia, şi astfel s-a furişat de fraţi şi s-a dus într-un loc mai sălbatic; iar ei, neştiind în care loc locuieşte, toţi fraţii plîngeau după Epifanie. Deci, a rămas în locul acela trei zile, petrecînd nemîncat şi nebăut; de vreme ce însuşi locul acela era fără de apă.

Pe cînd stătea el acolo, s-a întîmplat de au trecut patruzeci de saracini. Cînd au văzut pe Epifanie în astfel de loc şi în astfel de stare, toţi au rîs şi l-au luat în batjocură. Iar unul dintre ei, avînd numai un ochi, căci celălalt îl avea închis, şi avînd obicei de fiară, scoţîndu-şi cuţitul din teacă, s-a dus la Epifanie, voind să-l lovească cu cuţitul. Atunci i s-a deschis ochiul cel închis. El, înfricoşîndu-se şi aruncînd cuţitul la pămînt, a stat nemişcat; iar ceilalţi, văzînd nemişcarea prietenului lor, s-au dus la Epifanie şi la prietenul lor şi au văzut deschis ochiul lui cel închis. Atunci toţi s-au înspăimîntat. Deci, Epifanie, văzîndu-i mîhniţi, a început a le vorbi cu blîndeţe; iar ei, venindu-şi în fire prin cuvintele lui Epifanie şi schimbîndu-se, îi ziceau că este Dumnezeu. Şi, aducînd silă peste aceasta, îl trăgeau cu ei, zicînd: "Tu eşti Dumnezeul nostru! Urmează-ne nouă şi apără-ne de toată sila celor ce se ridică asupra noastră". Epifanie, urmînd acestora timp de trei luni, îi oprea de la toată neorînduiala.

Ei, văzînd că prin sfătuire le aduce strîmtorare, adunîndu-se toţi împreună, se tăvăleau la picioarele lui, ca să se ducă la locul său. Iar el, punînd multe sfătuiri în auzurile lor, le zicea că de nu se vor îndepărta de aceasta, nu vor putea să aibă zile bune în viaţa aceasta. Apoi, luîndu-l toţi, l-au dus la locul unde locuia mai înainte şi, prin slujirea lor, i-au zidit casă şi, toţi închinîndu-se lui, s-au întors cu pace. Deci, eu fiind unul dintre dînşii, zice scriitorul, am rămas cu Epifanie, fiind învăţat de dînsul prin cuvîntul adevărului. Apoi, după trecerea a şase luni, luîndu-mă el, ne-am întors la marele Ilarion şi toţi fraţii văzînd pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare. Deci, stînd trei zile în mănăstire, Epifanie a rugat pe marele Ilarion să-mi dea pecetea cea întru Hristos, fiindcă Ilarion era învrednicit de treapta preoţească. Deci, luîndu-mă marele Ilarion şi învăţîndu-mă toată rînduiala, m-a botezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, poruncind să mă numească Ioan. Şi am petrecut la dînsul zece zile; iar fraţii au rugat pe Epifanie să locuiască împreună în locul acela, dar el n-a voit, ci s-a dus să locuiască în locul de mai înainte.

Ieşind noi din mănăstire, am mers spre calea noastră şi la depărtare ca de două mile de mănăstire, ne-a întîmpinat un tînăr oarecare, avînd un diavol din stăpînitori, care îl muncea prin pustie. Pe acesta, Epifanie, văzîndu-l gol şi purtîndu-se pe drum nepotrivit şi fără de rînduială de necuratul duh, a strigat cu mare glas: "Duh necurat, îţi poruncesc, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să ieşi din zidirea lui Dumnezeu!" Şi îndată necuratul duh a scuturat pe tînăr şi, aruncîndu-l la pămînt, a ieşit dintr-însul. Atunci necuratul diavol a strigat cu mare glas: "Epifanie, mă izgoneşti din locul meu, în care am petrecut douăzeci şi doi de ani, dar mă voi duce la împăratul perşilor şi îl voi porni asupra ta şi te voi face să stai cu multă scîrbă înaintea feţei lui". După aceea tînărul a venit cu întreagă înţelepciune şi a căzut la picioarele lui Epifanie, zicîndu-i: "Scoală-te, fiule, şi du-te în pace la casa ta!" Şi îndată s-a sculat.

Atunci diavolul cel necurat s-a dus în Persia şi a luat în stăpî-nirea sa pe fiica împăratului şi cu munca cu care îl muncea pe tînăr, asemenea o muncea şi pe dînsa. Şi a strigat, zicînd: "De nu va veni aici Epifanie, care m-a trimis la fiica ta, nu voi ieşi dintr-însa". Şi diavolul mai zicea: "Epifanie cu neamul din Fenicia, vino aici, ca să ies din fiica împăratului". Auzind împăratul de la diavol despre Fenicia, a trimis mulţime de oameni ştiutori de multe limbi, spre căutarea lui Epifanie; şi, căutîndu-l toată ţara fenicienilor, nu l-au găsit şi se întorceau mîhniţi către împărat. Unii dintre dînşii au pătimit mult rău de la romani, fiind socotiţi ca iscoade şi ca unii ce vor să afle cu vicleşug tot pămîntul Feniciei. Deci, întorcîndu-se trimişii, au vestit împăratului că n-au găsit pe Epifanie.

Atunci diavolul a strigat cu glas mare: "Locuieşte în locul ce se numeşte Spanidrion". Împăratul, chemînd treizeci de bărbaţi, a zis către dînşii: "Dezbrăcaţi-vă de portul persan şi luaţi pe cel al romanilor şi duceţi-vă în Fenicia să căutaţi locul care se cheamă Spanidrion şi să-mi aduceţi pe Epifanie, locuitorul locului acela". Ieşind acei treizeci de bărbaţi trimişi de împăratul şi, schimbîndu-şi hainele, s-au dus în Fenicia şi, căutînd mult, au găsit pe Epifanie. Fiind noapte cînd au ajuns ei în locul acela, Epifanie îşi făcea către Dumnezeu rugăciunile cele de noapte. Apoi, după ce au ajuns la uşa chiliei şi au bătut, Epifanie nu s-a speriat nicidecum cu gîndul, căci el săvîrşea lucrul lui Dumnezeu. Deci ei, umplîndu-se de mînie, s-au sfătuit să sfărîme uşa chiliei; iar unul dintre ei, trăgînd sabia şi întinzînd-o spre încuietoarea uşii, i-a rămas mîna nemiş-cată, neclintită, neîncovoiată şi toată uscată; atunci toţi ceilalţi, înspăimîntîndu-se, s-au dus departe de chilie.

Epifanie, după ce a săvîrşit toată rînduiala slujbei cele duhov-niceşti, a deschis uşa chiliei şi văzînd pe cel ce avea mîna uscată, a căzut cu faţa la pămînt, zicînd: "Miluieşte-mă pe mine, tainice slujitor al celor fără de moarte". Epifanie a zis: "Ce ceri de la un om păcătos?" El a zis: "Am venit sănătos în locul acesta şi, iată, mi s-a uscat mîna". Epifanie a zis: "Sănătos ai venit, deci sănătos să te faci". Atingîndu-se de dînsul, s-a aşezat mîna ca şi cealaltă. Cînd au văzut toţi ceilalţi semnul care s-a făcut, au venit şi au căzut înaintea lui Epifanie, mărturisindu-şi pricina pentru care au venit la dînsul. Iar el, auzind cuvintele oamenilor, a cunoscut că duhul cel izgonit de dînsul din tînăr, acela mergînd chinuia pe fiica împăratului.

Atunci a zis Epifanie către mine: "Scoală, fiule, să urmăm oamenilor". Iar ei au zis către dînsul: "Părinte, nu sîntem trimişi de împăratul, decît numai la tine, pentru care aducem şi un dobitoc de prisos ca să şezi pe dînsul". El a răspuns: "Merg mai iute cu picioarele, numai că pe ucenicul meu nu-l voi lăsa aici". Ei iar au zis cu mare frică: "Avem cămile pentru amîndoi, numai urmează cu dragoste robilor tăi". Atunci un tînăr oarecare, de bucurie, a căzut în faţa sa şi s-a închinat lui, zicînd: "Iartă-mă, părinte". Iar Epifanie cu faţa veselă a zis către dînsul: "Scoală! Dumnezeu te va binecuvînta, fiule!"

Deci, tînărul, apucînd cu multă băgare de seamă cu amîn-două mîinile pe Epifanie, l-a pus pe cămilă şi, venind către mine, a făcut asemenea, iar el mergea cu cămilele pe drum.

Călătorind noi treizeci şi cinci de zile, am ajuns la cetatea împărătească şi am rămas în locul ce se numeşte Urion; iar trei dintre dînşii, intrînd, au vestit împăratului sosirea noastră. Deci, împăratul îndată a poruncit să intre la dînsul. Atunci Epifanie a intrat cu mare îndrăzneală, ca şi cum nu ar fi avut să se întîlnească cu împăratul; iar eu, mergînd în urma lui, a căzut peste mine frică şi cutremur căci, văzînd gloată multă stînd împrejurul lui, m-am clătinat cu cugetul. Epifanie, apropiindu-se de împărat, îndată s-a sculat de pe scaun. Şi a zis Epifanie către împărat: "Şezi, fiule, pe scaunul tău şi nu te îndoi de plînsul tău, că am izgonitor al diavolului pe Dumnezeu, Cel ce-mi ajută! Numai crede în Dumnezeu, iubitorul de oameni, şi nu te abate de la cele ce grăiesc şi atunci vei vedea pe fiica ta sănătoasă; căci duhul cel rău, fiind gonit din acel loc, a venit cu osîrdie la fiica ta. De vei crede în Hristos, Cel răstignit, Acela va izgoni pe acest diavol din fiica ta! Luminează, fiule, inima ta, şi vezi-l pe acesta gonindu-se. Adu pe fiica ta în mijlocul nostru şi vei vedea darul Iubitorului de oameni, Dumnezeu".

Venind fiica împăratului în mijlocul lor, i-a zis Epifanie: "Vino-ţi în minte şi închină-te Tatălui ceresc, că lupul nu te va mai stăpîni!" Epifanie, zicînd acestea, a apucat de mînă pe fiica împăratului şi, pecetluind-o de trei ori, a zis către duhul cel ce o chinuia: "Ai alergat rău la fiica împăratului; fugi de la dînsa în locuri nelocuite!" Şi îndată dracul a ieşit din fiica lui. Epifanie, văzînd pe împărat în spaimă, a zis către el: "Bucură-te, împărate, pentru fiica ta, că a fugit lupul în locuri nelocuite! Iar tu, fiică, mergi în camera ta şi bucură-te cu maica ta cea bună; însă ia aminte de trupul tău, ca să nu se mai apropie de tine vicleanul!" Auzind fiica împăratului acestea de la Epifanie, s-a dus în cămara unde petrecea mama sa; iar împăratul şi-a plecat grumajii înaintea lui Epifanie. Văzînd pe împărat astfel, toţi s-au plecat la pămînt, zicînd către Epifanie: "Împodobitule cu darul lui Dumnezeu, petreci cu osîrdie lîngă împărat, fă-te părinte al stăpînirii şi să fii cu noi nelipsit. A supărat dracul pe împărăteasă şi ai venit aici de l-ai izgonit".

Atunci un vrăjitor dintre cei mai întîi i-a zis lui cu dragoste: "O, fericite Epifanie, vrăjitorule prea dorite, ai venit aici ca să ne îndreptezi; învaţă-ne pe toţi, şi atunci toţi vrăjitorii se vor supune ţie". Epifanie, auzind aceste cuvinte, a zis către vrăjitorul cel neînţelegător: "O, vrăjitorule, vrăjmaş al adevărului, învaţă-te a nu grăi cuvinte fără rînduială, ci ia încuietoare în gura ta şi să rămîi negrăind de-a pururea; că robul lui Dumnezeu nu este vrăjitor al nedreptăţii". Acestea zicîndu-le Epifanie, îndată vrăjitorul a rămas mut, nemişcat din loc. Deci, acestea văzîndu-le împăratul şi mulţimea ce-i stătea împrejur, cuprinzîndu-se toţi de frică au căzut la pămînt.

Epifanie, văzînd pe aceştia căzînd, a întins mîna către împărat şi i-a zis cu dragoste: "Scoală, împărate, vino-ţi în simţire şi nu te teme!" Acestea zicîndu-le Epifanie, s-au sculat toţi pe picioare. Iar Epifanie a zis vrăjitorului: "Caută la ce vezi şi la ce auzi şi să fii cu luare aminte la adevăr. Nu lua aminte la mine ca la un vrăjitor; căci sînt rob al Celui răstignit, grăieşte şi auzi, ca şi mai înainte, şi fă-te prieten al adevărului". Atunci vrăjitorul a răspuns, zicînd către Epifanie, că a greşit. Împăratul, văzînd acestea, a poruncit să aducă aur, argint, mărgăritare şi pietre scumpe înaintea tuturor şi să le pună la picioarele lui Epifanie, zicînd către el: "Ia acestea, părintele nostru, şi să mă ai pe mine în sufletul tău!"

Şi a zis Epifanie către împărat: "Noi, toate le defăimăm, ca să ne ţinem de adevăr. Nu-mi da mie osteneli întru celelalte, că pe mine Hristos m-a învăţat să nu am trebuinţă de acestea; ia-le tu, îngroapă-le în vistieria ta şi îţi vor fi moarte neîncetat. Ia aminte numai şi te îngrijeşte, neputînd să te foloseşti. În cugetul tău ai răutate, pierzînd suflete prin aurul cel dat ţie de la Domnul, ca să-l dai celor ce au trebuinţă. Fă-te drept înaintea Dumnezeului tuturor, ca nu cumva să te judeci întru osîndă şi să fii păzit în întunericul cel mai dinafară şi atunci să-ţi aduci aminte de cuvintele mele. Deci, acum primeşte cuvintele mele, că atunci vei fi vesel. Nu avea trebuinţă de această lume şi atunci toată lumea se va supune ţie. Ia aminte de vrăjitorii cei nestatornici, care te amăgesc pe tine prin legea întunecoasă. A sosit ceasul prînzului, mergi cu osîrdie la masă, că multe cuvinte aş fi semănat; dar nu te împărtăşeşti de nici unul dintre acestea. Eu ştiu cugetul tău, că de masă nu te depărtezi; du-te de mănîncă şi desfătează-te în bună aşezare, că vei da seamă de toate acestea".

Atunci împăratul a zis către Epifanie: "Vino, părinte, să şedem împreună, să mîncăm din bucate". Iar Epifanie a zis către el: "Mergi de şezi la masă, mănîncă toate după obicei, numai depărtează-te de neorînduială. Mie pîine de tărîţă şi puţină sare pentru întărire, îmi va împlini trebuinţa trupului". Atunci împăratul a eliberat pe toţi din palat; iar nouă ne-a poruncit să intrăm în cămara împărătească cea mai deosebită, trimiţîndu-ne la masă multe feluri de bucate. Epifanie le-a întors pe toate înapoi, oprind numai o pîine, pe care întrebuinţînd-o, ne-am săturat, mulţumind Dumnezeului tuturor.

A doua zi, împăratul a chemat pe Epifanie, iar el, intrînd cu îndrăzneală, a stat aproape de el. Împăratul, sculîndu-se de pe scaun, şi-a pus coroana pe pămînt; iar Epifanie a zis către dînsul: "Ia-ţi vrednicia împărăţiei şi să ai bună cunoştinţă către Dumnezeu". Zis-a împăratul către Epifanie: "Părinte, rămîi cu noi aici şi voi ţine cuvintele voastre". Epifanie a zis către dînsul: "De vei ţine cuvintele mele, îmi voi aduce aminte de tine ori unde voi fi". Şi am şezut zece zile în palatul împăratului. Epifanie a zis către împărat: "Mă voi duce în patria mea, căci caut pe toţi ce sînt acolo, iar tu stai pe scaunul tău, nesculîndu-te asupra grecilor; că de vei vrăjmăşi contra lor, vei vrăjmăşi contra Celui răstignit! Şi, dacă te vei face vrăjmaş al Celui răstignit, atunci rău te vei topi de cei potrivnici!" Zicînd Epifanie aceasta, a ieşit întîi împăratul cu ostaşii lui, petrecîndu-ne spre ţara noastră.

Cînd am ieşit noi din palat, iată în cale un tînăr mort pe pat, fiul unuia din megistani, pe care îl duceau la cîinii satelor, ca să-l arunce spre mîncare. Deci, Epifanie a zis cu linişte celor ce duceau patul: "Fiilor, puneţi-l jos pe cel mort, ca să-l vedem şi noi". Acest copil se omorîse rău, prin vrăjitoria unui făcător de rele; şi este obiceiul la perşi, ca cel ce a murit, astfel să fie mîncat de cîinii satelor. Punînd ei patul pe pămînt, a zis Epifanie împăratului: "O, împărate, cel ce împărăţeşti peste bărbaţi răi şi fărădelege, trebuia ca acesta care a ieşit din viaţă, să se îngroape în pămînt, ca Stăpînul din cer să trîmbiţeze şi să-l mute spre închinăciune. Peste acest fel de bărbaţi fără de rînduială împărăţeşti, care mai înainte de vreme îşi fac moarte singuri. Iată, acesta, pe care îl vezi mort, a fost scos din viaţă de un făcător de rele. Dar Dumnezeul meu, Care S-a întins pe lemn, are să scoale pe acesta înaintea tuturor".

Acestea zicîndu-le Epifanie şi cu mîinile lui pipăind mortul, a strigat Iubitorului de oameni: "Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pe Lazăr cel mort de patru zile l-ai înviat din morţi, scoală şi pe tînărul acesta!" Şi luînd rasa sa a îmbrăcat pe cel mort, pentru că la perşi era obiceiul ca să ducă goi pe cei morţi. Deci, îndată s-a sculat tînărul şi s-a închinat lui Epifanie. Iar Epifanie a zis tînărului: "Mergi, fiule, la casa ta şi îmbracă-te cu hainele cele obişnuite şi adu-mi mie rasa". Căci Epifanie avea obiceiul să poarte pe trup haină de păr, iar peste dînsa rasa.

Împăratul, văzînd lucrul care s-a făcut de Epifanie, l-a presu-pus pe el că este Dumnezeu. Şi a zis Epifanie împăratului: "Nu socoti de mine acestea, fiind asemenea omului pătimaş, că Dumnezeul meu, Căruia am crezut, acestea le dă prietenilor Săi". Acestea şi multe altele zicînd Epifanie, a zis împăratului: "Întoarce-te, fiule, în palatele tale, că noi mergem către patria noastră". Atunci împăratul a zis către Epifanie: "Părinte, cîţi ostaşi să trimit ca să te păzească pe tine?" Epifanie a zis către împărat: "Am pe Dumnezeu Cel din ceruri, Care mă păzeşte pe mine; iar ostaşi sînt sfinţii Lui îngeri". Atunci împăratul, închinîndu-se lui Epifanie, a strigat cu mare glas: "Mergi sănătos, Epifanie, slava romanilor, şi fă pomenire pentru noi cei din Persia!"

Noi, plecînd din Persia, am mers în Fenicia şi, trecînd oarecare parte din Fenicia, am intrat în Spanidrion şi am aflat chilia după cum era mai înainte. Şi, stînd trei zile acolo, nu era apă să bem. Deci, stînd Epifanie şi căutînd la răsărit, s-a rugat Dumnezeului din cer, zicînd: "Cel ce ai desfăcut piatra cea vîrtoasă şi din ea ai izvorît apă, adăpînd pe poporul cel însetat, desfă şi pămîntul acesta şi fă să izvorască din el apă pentru locuinţa oamenilor celor săraci". Zicînd Epifanie acestea, s-a făcut în locul acela oarecare bună mireasmă. Şi iarăşi, plecîndu-se de trei ori la pămînt şi rugîndu-se, luînd sapa, a săpat puţin în pămînt şi, iată, a curs puţină apă; apoi iarăşi săpînd, a ieşit apă îndestul pentru trebuinţa noastră; iar noi, adică el şi eu, eram liniştiţi în locul acela. Deci Dumnezeu, Cel ce răsare iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor, adapă cu apă tot pămîntul acela, cu porunca Celui ce de-a pururea se îngrijeşte de neamul omenesc şi scoate din pămînt mulţime de verdeţuri spre îndulcirea şi hrana noastră.

Venind asupra acestora o fiară oarecare şi stricînd toată verdeaţa, Epifanie a stat deasupra ierburilor şi vorbea cu fiarele ca şi cu nişte oameni, zicînd: "Nu-mi faceţi mie osteneli, că sînt om păcătos şi sărac; deci, pentru mulţimea păcatelor mele stau în locul acesta, plîngînd; Dumnezeu mi-a dat mie mîngîierea aceasta a verdeţurilor spre hrană şi El vă porunceşte să nu mai veniţi în locul acesta şi să vătămaţi verdeaţa mea". Fiarele cele sălbatice, auzind acestea de la Epifanie, ca nişte oameni bine simţitori, care, dacă greşesc vreunuia din cei mari, mustrîndu-se, se ruşinează; aşa şi fiarele s-au ruşinat de cuvintele lui Epifanie şi s-au dus îndată; şi din ziua aceea nu s-au mai apropiat de locul nostru. Auzind saracinii care ne-au zidit nouă chilia, că Epifanie s-a întors de la Persida, au venit spre întîlnirea lui, ca să fie binecuvîntaţi de dînsul; şi au mai zidit alte trei case, stînd cu noi o lună. După aceea s-au dus la locurile lor şi s-a auzit în toată cetatea Feniciei că Epifanie locuieşte în Spanidrion. Deci, s-au adunat şi alţi fraţi în mănăstire, fiind cu toţii opt la număr.

Într-o zi, Epifanie a mers la mănăstirea marelui Ilarion pentru cercetarea fraţilor şi am mers şi eu cu dînsul. Şi, primindu-ne cu multă bucurie, ne-au ţinut acolo multă vreme. Deci, diavolul, care din început se împotriveşte robilor lui Dumnezeu, a luat chipul lui Epifanie şi s-a dus în mănăstirea ce se cheamă Spanidrion. Acolo, întîmpinîndu-l pe dînsul un frate din cei mai leneşi, a alergat spre el şi îndată, căzînd la pămînt, s-a închinat înşelătorului diavol şi a intrat într-însul, fiind neţinut între fraţi. Epifanie a zis marelui Ilarion: "Părinte, un lup a intrat în mănăstire şi pe toţi fraţii i-a tulburat şi clătinat!" Acestea zicîndu-le Epifanie, a sărutat pe toţi şi a plecat spre drumul nostru, mergînd cu sîrguinţă către mănăstirea noastră. Deci, făcînd rugăciune către iubitorul de oameni Dumnezeu, îndată a izbăvit pe fratele acela de diavol, învăţîndu-i pe toţi să se păzească cu dinadinsul de vicleşugurile diavoleşti.

Odată, trei ţărani, intrînd oarecînd în mănăstire, unul dintre ei avea pe necuratul diavol, iar ceilalţi doi au rugat pe Epifanie pentru cel ce avea duhul necurat, zicînd: "Părinte, ajută pe prietenul nostru". Epifanie le-a zis lor: "Luaţi, fiilor, pe prietenul vostru şi mergeţi în pace, că în numele lui Iisus Hristos nimic rău nu va mai fi întru dînsul". Şi, crezînd ei cuvintelor lui, s-a dus omul sănătos la casa sa.

Altădată un leu, fiind într-un loc pustiu, departe ca la 60 de stadii de mănăstirea noastră, stătea în pădure ascuns şi pe mulţi din oamenii care treceau pe acolo, îi prăpădea; fiind locul acela la îndemîna călătorilor. Deci, adunîndu-se toţi cei ce aveau obiceiul să treacă prin locul acela, au venit la Epifanie în mănăstire, spunîndu-i despre leu, despre rînduiala lui cea rea şi cum că locul acela, s-a făcut nelocuit şi neumblat: "O, părinte, acel leu mulţi oameni a pierdut; iar ceilalţi, temîndu-se, nu mai voiesc să treacă prin locul acela". Auzind Epifanie de neorînduiala leului, a zis către toţi cei ce erau de faţă: "Să mergem, fiilor, întru numele Domnului şi să vedem pe leul cel mîncător de sînge". Deci, luîndu-mă pe mine Epifanie, am mers împreună cu oamenii şi a căzut frică mare peste toţi cei ce erau cu noi. Iar Epifanie a zis către oameni: "Fiilor, unde este locaşul leului?" Iar ei, arătîndu-i locul, Epifanie a mers mai întîi decît toţi; iar leul nicidecum nu se arăta.

Atunci Epifanie a zis cu mare glas: "Unde este locuinţa leului cel fără de rînduială?" În acel timp leul deodată a sărit din pădure, spre întîmpinarea lui Epifanie şi, văzîndu-l, a căzut la pămînt şi a rămas mort. Deci, apropiindu-se Epifanie de gura lui, toţi au fugit, fiind cuprinşi de frică mare, socotind ca nu cumva să omoare pe Epifanie. Iar el a zis către toţi cu mare glas: "Fiilor, veniţi fără de frică şi vedeţi stîrvul fiarei". Atunci toţi, adunîndu-se îndată, au văzut stîrvul fiarei. Şi Epifanie a zis către oamenii aceia: "De veţi avea credinţă către Mîntuitorul, bîntuitorii voştri aşa vor cădea". Deci, luîndu-l bărbaţii aceia, ne-au dus iarăşi în mănăstire şi, binecuvîntîndu-se ei de Epifanie, s-au dus în calea lor.

Astfel s-a slăvit prin Epifanie locul, care mai înainte se chema Spanidrion, care odată era nelocuit, neumblat şi fără de apă. De aceea s-a numit şi Spanidrion, căci nu avea apă, şi s-a făcut rai împărtăşit de toate bunătăţile, îndestulîndu-se cu ape şi cu tot felul de verdeţuri. Deci, pe lîngă toate acestea de care s-a învrednicit Epifanie de la Dumnezeu, i-a mai dăruit lui şi acest mare şi minunat dar, ca să tîlcuiască dumnezeieştile Scripturi cu tot adevărul; că, luînd cărţile cele cu chip dumnezeiesc şi citindu-le fraţilor, le arăta toată puterea lor.

Auzind Epifanie, ritorul şi filosoful cel mare, locuitorul Edesiei, despre Epifanie, că este cuvîntăreţ, a dorit să se întîlnească cu dînsul. El, adică ritorul, venind în mănăstire, mulţimea fraţilor stătea şi înălţa lui Dumnezeu cîntările cele de laudă; iar Epifanie stătea deosebi şi îşi săvîrşea rugăciunile sale. Apoi, după săvîrşirea a toată slujba, Epifanie s-a arătat fraţilor. Ritorul stătea şi lua aminte la mulţime şi nu se închina nimănui. După ce a văzut Epifanie filosoful pe Epifanie, l-a cunoscut şi, alergînd, s-a închinat lui. Şi a zis Epifanie filosofului: "Ce îţi este, mare ritor Epifanie! La ce ai venit către Epifanie bărbatul cel prea mic şi prea păcătos? De aceasta mă minunez de tine, filosofule, că ai venit către mine neînvăţatul şi, mai ales, pe atîta cale. O, filosofule, spune-mi pentru care pricină ai venit?"

Filosoful a zis către Epifanie: "Nu te minuna de aceasta, dascăle preadorite, că a zis Dionisie Alicarnasie: "Văzîndu-se oamenii unii cu alţii se pot face mai buni sau, amestecîndu-se răi cu răi, se vor spînzura pe un lemn; că nici unul din oameni, purtînd o haină, îşi va păzi trupul nevătămat; deoarece prea multă întîlnire dă prea multe cuvinte, şi unde sînt prea multe cuvinte, se fac multe iscusinţe şi fel de fel de lucruri". Zicînd acestea filosoful către Epifanie şi mai multe decît acestea, a tăcut, nemaivorbind nimic.

Apoi, luînd Epifanie din cartea cea dintîi a facerii lumii, i-a tîlcuit-o filosoful stih cu stih. Deci, filosoful pe unele le primea, iar altora se împotrivea. Astfel au făcut trei zile, vorbind unul cu altul, şi cele ce se vorbeau de dînşii le erau neîmpreună glăsuite. Filosoful, văzînd petrecerea şi obiceiurile lui Epifanie, pentru acestea l-a iubit foarte mult. Deci, a patra zi a zis filosoful lui Epifanie: "Dascăle, bună este locuinţa locului acestuia, voiesc, de vei porunci, să locuiesc şi eu aici". Epifanie a zis filosofului: "Aceasta este învoirea fiecăruia". Şi a zis filosoful lui Epifanie: "Dar şi cărţile să le aduc? Epifanie a răspuns: "De vei băga ceva în cugetul tău, vei afla pe Epifanie bun cunoscător". Filosoful a zis: "Calist să meargă la cărţile mele".

Epifanie a zis filosofului: "Adu-le şi mergi sănătos cu Calist". Filosoful a zis lui Epifanie: "Toate lucrurile mele le las lui Calist, că eu nu mai ies din locul acesta". Calist era fiu al lui Aetie, eparhul cel mare al Romei. Acesta, avînd duh rău, a văzut pe Epifanie în vedenie, zicîndu-i: "Voieşti, Caliste, să izgonesc duhul din tine?" Calist a zis: "Cine eşti, domnul meu, că poţi să-l goneşti?" Epifanie a răspuns lui Calist: "Eu sînt Epifanie Fenicopalestineanul, care locuiesc în mănăstirea Spanidrion; deci, dacă voi izgoni din tine duhul cel rău, vei veni să locuieşti cu mine în Spanidrion?" Şi a zis Calist către Epifanie: "Domnule, izgoneşte din mine duhul cel necurat şi voi locui cu Tine".

Epifanie a zis lui Calist: "Vezi să nu faci altfel; fiindcă iarăşi se va lipi de tine". Deşteptîndu-se Calist, a povestit această vedenie tatălui său, care era eparh. Deci, din ziua aceea Calist nu a mai fost supărat de duhul cel necurat. Apoi după trei luni de zile, a zis tatălui său, Aetie: "Tată, voiesc să mă duc în ţara fenicienilor, să caut pe Epifanie şi să locuiesc cu dînsul în Spanidrion". Atunci tatăl său i-a dat mulţi bani şi l-a trimis cu ajutor. Venind el în Fenicia şi găsind pe Epifanie, i-a povestit toate, şi a locuit împreună cu noi. Apoi filosoful a trimis pe Calist în Edesa, din porunca lui Epifanie, împreună cu două slugi şi cu trei cămile ca să-i aducă cărţile lui în mănăstire. Şi, făcînd Calist călătoria în Edesa, a luat cărţile filosofului, le-a pus pe cele trei cămile şi le-a adus în mănăstire.

Deci, în fiecare zi, Epifanie şi filosoful aveau multă vorbă între dînşii. Şi a zis Epifanie filosofului: "Filosofia lui Daniil zice: Divanul a şezut şi cărţile s-au deschis; vino, adu-ţi cărţile tale şi cu ale mele, pe care mi le-a dăruit Dumnezeu, să şedem să ne întrebăm unul pe altul". Atunci Epifanie a pus Scripturile cele de Dumnezeu insuflate, de-a dreapta; iar filosoful, cărţile lui de-a stînga. Şi, începînd el de la începutul facerii lumii, adică, Epifanie de la Facerea, pe care a scris-o Moise; iar filosoful tot de la aceeaşi facere, pe care a scris-o Isiod, citind amîndoi cărţile din stih în stih, se certau între dînşii; astfel era lumina lumină şi întunericul întuneric, că Moise, ajutîndu-l Dumnezeu, a scris; iar Isiod avea viaţă de la Dumnezeu, iar de la diavol rătăcire. Deci, un an întreg a petrecut Epifanie vorbind cu filosoful; dar n-a putut să-l îndu-plece.

Odată, un număr de 60 de ţărani duceau pe un tînăr oare-care, care era chinuit de duhul cel necurat. Şi fiindcă nu puteau să-l biruiască, cei 60 l-au legat în lanţuri şi l-au adus în mănăstire la Epifanie. Şi a zis Epifanie filosofului: "Vino, filosofule, cel ce faci neînţelegeri cu păcătosul Epifanie şi cheamă mulţimea zeilor tăi, ca să gonească duhul cel necurat din tînărul acesta". Filosoful a socotit că Epifanie a fost biruit şi nu mai are ce să răspundă. Deci, Epifanie, cunoscînd aceasta, a zis către filosof: "Ce zici, o, filosofule, despre tînărul acesta? Sau tămăduieşte pe cel bolnav şi voi crede zeilor tăi, sau Dumnezeul meu de va izgoni duhul cel necurat din acest tînăr, atunci şi tu vei nădăjdui şi vei crede în Cel răstignit". Dar la toate acestea filosoful n-a crezut lui Epifanie, ci socotea că este luare în rîs.

Atunci Epifanie, sculîndu-se şi apucînd pe tînăr, i-a zis: "Tînărule, voieşti să scot fiarele din mîinile tale?" Filosoful, auzind acestea, îndată a fugit în chilie şi a încuiat-o cu zăvorul, zicînd şi socotind în gîndul său: "Monahul acesta, ca un prost ce este, voieşte să dezlege pe cel nebun; iar de nu vom fugi de obrăznicia lui, ca nişte înţelepţi, apoi vom pătimi rău de la blestematul acesta". Deci, scoţînd Epifanie fiarele de la tînăr şi pecetluindu-l pe el de trei ori, a zis duhului celui necurat: "Epifanie păcătosul, rob al Domnului, îţi porunceşte ţie, în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit pe Cruce, ieşi din omul acesta şi nu mai intra într-însul!"

Şi îndată a ieşit duhul cel necurat şi şi-a venit tînărul în stare bună. Deci, filosoful, văzînd liniştit pe acel tînăr, a descuiat uşa şi a sărit din chilie spre închinăciunea lui Epifanie, zicînd nişte cuvinte ca acestea: "O, Epifanie purtătorule de cunună, cred şi am crezut celor grăite de tine, prin lucrurile cele ce se fac! Căci cuvintele zboară, fiind neroditoare, iar lucrurile se arată, că sînt roditoare. Deci, voiesc şi eu să mă fac părtaş al Celui răstignit".

Epifanie a zis filosofului: "O, filosofule, ce te minunezi de aceasta, ca şi cum noi am fi făcut-o? Nu! Ci Fiul lui Dumnezeu este Cel ce face bunătăţile acestea, prin cei ce cred în El". Acestea zicîndu-le Epifanie şi mai multe decît acestea, am mers la marele Ilarion şi l-a botezat. Şi am stat în mănăstirea marelui Ilarion douăzeci de zile. Şi a rugat Epifanie pe marele Ilarion ca să trimită cu filosoful Epifanie pe unul din fraţi în Elevteropoli, ca să-l facă pe el episcopul, preot; şi marele Ilarion a făcut astfel. Apoi iarăşi am mers în mănăstirea noastră ce se numea Spanidrion. Deci, Epifanie, chemînd pe toţi fraţii, le-au zis lor: "Acesta, care odată i se părea că este ceva, nimic fiind, se socotea pe sine filosof; iar acum, cu darul lui Dumnezeu, s-a făcut cu adevărat filosof, căci s-a învrednicit de treapta preoţiei. Acesta este părintele vostru cel duhovnicesc". Deci, Epifanie filosoful s-a învrednicit de darul lui Dumnezeu şi a fost egumen al fraţilor din acea mănăstire.

Dar, fiindcă mulţi intrau în mănăstire şi nu lăsa pe Epifanie să se liniştească, a socotit să lase locul acela şi să se ducă în părţile Egiptului. Deci, a zis către mine: "Fiule, urmează-mi mie". Şi am zis către dînsul: "Părinte, voi urma ţie oriunde te vei duce". Şi chemînd pe toţi fraţii şi întărindu-i pe ei, le-a zis: "Mă duc, fiilor, spre cercetarea fraţilor din mănăstirea marelui Ilarion". Iar ei, înţelegînd că voieşte să se ducă pentru supărarea cea multă a celor ce veneau acolo, toţi căzînd înaintea feţei lui, cu mult plîns şi tînguire rugau pe Epifanie să nu plece de la ei. Iar Epifanie, venind şi el întru multă milostivire, i-a încredinţat pe ei, zicînd că nu se va mai duce.

Dar noi nerămînînd nici zece zile, m-a luat pe mine noaptea, şi am ieşit şi am mers în Ierusalim şi ne-am închinat vieţile noastre Cinstitei Cruci a Stăpînului, şi am umblat prin cetate şaisprezece zile, cercetînd toate Locurile Sfinte şi rugîndu-ne. Apoi, ieşind din cetate, ca să mergem spre Egipt, ne-a întîmpinat o femeie care era chinuită de duhul necurat.

Aceasta, apucîndu-se de rasa lui Epifanie, i-a rupt-o, şi îndată a ieşit duhul cel necurat dintr-însa. Iar ea, căzînd la picioarele lui Epifanie, îl ruga, zicînd: "Iartă-mă pe mine, părinte, şi nu te mînia asupra mea". Deci, a zis Epifanie către acea femeie: "Mergi sănătoasă la casa ta; căci cel ce a rupt haina mea, s-a rupt pe el însuşi".

Deci s-a dus femeia la casa ei. Apoi, pogorîndu-ne noi în Iope, am aflat o corabie gata, care avea să meargă în Alexandria. Ieşind noi din corabie şi intrînd în cetate, ne-a întîmpinat un iudeu învăţător de lege, cu numele Achila, cu care a început Epifanie a vorbi despre lege. Deci, am petrecut în multă întrebare în ziua aceea; şi a doua zi, venind iarăşi la întîlnire, au făcut atîta vorbă între ei, încît Achila, plecîndu-se tîlcuirii lui Epifanie, a dorit să se facă creştin. Deci, Epifanie îngrijindu-se, l-a dus la papa Atanasie; iar noi am ieşit din cetatea Alexandriei.

Deci, mergînd noi spre părţile Tebaidei celei de sus, ne-a întîmpinat pe noi un monah, ucenic al marelui Antonie, cu numele Pafnutie. Şi a zis Epifanie către dînsul: "Binecuvintează-ne pe noi, părinte". Iar Pafnutie a zis: "Binecuvîntaţi sînteţi, fiii Domnului". Şi făcînd Pafnutie rugăciunea, ne-am sărutat unii pe alţii şi ne-am odihnit puţin în locul acela.

Deci, Epifanie a întrebat pe Pafnutie despre toate cele ce a făcut marele Antonie, şi i-a povestit lui toate. Atunci Epifanie a zis lui Pafnutie: "Părinte, voiesc să locuiesc în locul ce se cheamă Nitria". Iar Pafnutie a zis către Epifanie: "Mergi sănătos, îndul-ceşte-te de părinţi, adună iarbă de vară şi mergi în ostrovul Ciprului şi hrăneşte oi spre îmbrăcăminte şi cinsteşte pe copii, ca să fie miei". Acestea zicîndu-le Pafnutie, iarăşi rugîndu-ne, ne-am sărutat unii cu alţii şi am mers fiecare în calea sa.

În locurile cele din împrejurul Leondopoliei, era un bărbat care se socotea de unii bun şi că avea mai înainte cunoştinţa lui Dumnezeu; iar numele lui era Ierax. Despre acesta, Epifanie a auzit în Palestina şi avea dorinţă să-l vadă. Asemenea şi Ierax auzise despre Epifanie, dar el era afară de Leondopoli, ca la o milă de acel loc. Ierax învăţa că trupul nu se va scula, ci un altul oarecare în locul lui; deoarece acesta se va risipi în pămînt, căci este scris: "Pămînt eşti şi în pămînt vei merge". Şi iarăşi zicea, că copiii nu vor fi desăvîrşiţi cu vîrsta în veacul cel ce va să fie. Deci, intrînd noi în mănăstirea lui, am aflat mulţime de oameni învă-ţîndu-se de la dînsul; căci, de cînd s-a lepădat de lume, nici de untdelemn nu se împărtăşea, nici de vin. El, după ce a văzut pe Epifanie, a întrebat de unde este; şi, înştiinţîndu-se că este palestinian, l-a întrebat de nume. Atunci, aflînd că se numeşte Epifanie, s-a îngrijit foarte mult, căci venise ştire în Egipt despre Epifanie că este înţelept şi are mai înainte cunoştinţă.

Deci, după ce l-a întrebat pe Epifanie de unde este şi cum se numeşte şi după ce a aflat toate acestea, învăţa iarăşi poporul. Ei, venind să tîlcuiască Învierea, ziceau despre trup că nu va învia. Atunci Epifanie, scîrbindu-se, a zis către Ierax: "Pune-ţi zăvor la gura ta şi învaţă-te a nu huli despre nădejde". Şi, după cuvîntul lui Epifanie, Ierax a rămas mut şi nemişcat din loc. Deci, cei ce se învăţau de dînsul, văzînd minunea pe care a făcut-o Sfîntul asupra lui Ierax, s-au înspăimîntat. Şi, luînd Epifanie din dumnezeieştile Scripturi, a început a-i învăţa pe toţi cele despre Înviere. Deci, a trecut timp ca la trei ceasuri şi Ierax stătea mut. După aceasta a zis Epifanie către dînsul: "Grăieşte cuvîntul cel adevărat şi ascultă credinţa cea întemeiată". Atunci Ierax a dat răspuns, zicînd către Epifanie că a greşit şi că se va pocăi de socoteala aceea fără de rînduială.

Plecînd noi din Leondopoli, am mers în Tebaida cea de sus. Acolo era un bărbat drept, cu numele Ioan; şi, intrînd la el, ne-a primit cu multă dragoste. Unii din cei din locurile acelea, duceau la Ioan pe un tînăr legat, ca să rămînă la el; dar tînărul acela era supărat de duhul necurat. Deci, după ce a văzut pe Epifanie, i-a zis cu glas mare: "De ce ai venit aici, Epifanie, robul lui Dumnezeu?" Şi a petrecut de la ceasurile şase pînă la nouă, strigînd aşa. Deci, deodată rupînd legăturile, a alergat la Epifanie şi, apucîndu-se de picioarele lui, a strigat: "Eliberează-mă pe mine pentru Dumnezeu, pe Care tu Îl cinsteşti!" Dar Epifanie zise duhului rău, să nu iasă din om, ca să nu cunoască Ioan cele despre Epifanie. Epifanie a zis tînărului: "Scoală, omule, ce-mi faci supărare?" Atunci îndată s-a sculat tînărul sănătos, ieşind din el necuratul duh. Şi am petrecut trei zile la Ioan, bărbatul cel minunat şi împodobit cu viaţa îmbunătăţită; şi, ridicîndu-se de acolo, ne-am coborît în Vucoli şi am stat acolo şapte ani, dar şi acolo, lui Epifanie, îi făceau oamenii multă supărare prin întîlnirea cu ei.

Deci, odată un filosof cu numele Evdemon, a venit la Epifanie şi au ridicat cuvinte între ei şi au stat zece zile vorbind unul cu altul. Căci Epifanie arăta lui Evdemon adevărul din Scripturile cele de Dumnezeu insuflate, iar Evdemon, prin ceata cea nefolositoare se împotrivea celor ce zicea Epifanie. Evdemon avea un copil, care era chior de un ochi. Deci, Epifanie a zis către Evdemon: "Iată, filosofule, cu toate că eşti împodobit cu cuvinte, cu bogăţie şi ai mulţi zei, pentru ce nu te-ai îngrijit de copilul tău, ca să fie amîndoi ochii lui sănătoşi?" Filosoful a rîs de aceasta, zicînd lui Epifanie: "Dacă în toată lumea cea de sub cer, numai copilul lui Evdemon ar fi avut un ochi, aş fi avut dreptate să mă îngrijesc de el; iar dacă sînt mulţi care umblă pe pămîntul acesta fără nici un ochi, ce-i pasă lui Evdemon pentru aceasta?" Epifanie a zis către Evdemon: "Dacă ar fi fost, o, filosofule, numai copilul tău orb, ce ai fi putea să faci pentru tămăduirea lui?"

Evdemon a răspuns: "Nimic altceva, decît aş fi socotit de multe ori şi aş fi zis, că nimeni nu este în toată lumea ca copilul meu". Epifanie i-a zis: "Filosofule, nu lua aminte la cele ce se grăiesc despre mine, ca ceva vrednic de rîs, căci Dumnezeu este în mijlocul nostru. Adu pe copilul tău chior şi vezi slava lui Dumnezeu". Epifanie, zicînd acestea, apucă de mînă pe copilul lui Evdemon şi, pecetluind de trei ori ochiul lui care nu vedea, îndată a văzut. Evdemon, văzînd ceea ce a făcut Epifanie, l-a rugat, zicînd: "Dascăle, de ai dragoste către noi, voiesc şi eu să mă fac creştin". Iar el i-a zis: "Ascultă, o, filosofule, cele despre bunul şi milostivul Dumnezeu, în care cred creştinii: Altădată a eliberat pe poporul israelit, care era în robia lui Faraon, împăratul Egiptului, şi l-a izbăvit de el, şi ca pe uscat l-a trecut pe mare în pustie şi l-a dus în pămîntul în care curgea lapte şi miere.

Altădată îl ruga pe acest popor, care era nesupus şi avea neaducere aminte de cele către Dumnezeu, prin proorocii, zicînd: "Poporul Meu, ce ţi-am făcut ţie? Sau cu ce te-am nedreptăţit? Sau cu ce te-am supărat pe tine? Răspunde-mi?" Drept aceea, înţelepte Evdemon, gata este Dumnezeu să primească pe toţi cei ce vin la El cu chip bun şi, chiar de ar fi făcut cineva prea multe păcate, i se vor ierta lui. Deci, du-te, înţelepte Evdemone, intră în cetate şi să nu te ruşinezi de a cădea înaintea episcopului, căci Hristos iubeşte smerenia; de aceea a venit cu multă smerenie la noi".

Evdemon, ascultînd cuvintele lui Epifanie, a intrat în cetate şi a căzut înaintea episcopului şi s-a făcut creştin. De atunci, Epifanie s-a făcut vestit în tot Egiptul; şi episcopii au căutat să-l hiroto-nească pe el episcop. Epifanie a zis către mine: "Haide, fiule, să mergem iarăşi în patria noastră!" Deci, am mers iarăşi în patria noastră şi am intrat în mănăstirea marelui Ilarion. Iar marele Ilarion plecase din mănăstire pentru multa supărare ce i se făcuse, şi se dusese din Cipru în locurile cele din jurul Pafiei. Deci, fraţii, văzînd pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare, dar plîngeau pentru marele Ilarion. Şi am stat în mănăstire patruzeci de zile, după care, ieşind, am mers la mănăstirea noastră, care se cheamă Spanidrion, în care Epifanie făcuse egumen pe filosoful Epifanie Edeseanul, şi acesta purta grija mănăstirii de mulţimea fraţilor, căci era şi el bărbat minunat. Deci, văzînd toţi pe Epifanie, s-au bucu-rat foarte şi am stat amîndoi într-un loc în mănăstire trei zile; iar a patra zi mi-a zis: "Fiule, ia-ţi altă chilie şi linişteşte-te într-însa". Şi aşa am făcut. Stăteam în mănăstire, liniştindu-ne.

Făcîndu-se foamete în locul acela, pe pămîntul fenicienilor, s-a adunat mulţime de popor la Epifanie şi îl ruga, zicînd: "Ajută-ne, părinte, ca să nu pierim şi roagă pe Dumnezeu să dea ploaie pe pămînt şi pămîntul să dea rodurile sale". Epifanie a zis către acei oameni: "Ce-mi faceţi mie supărare, căci sînt om păcătos!" Şi iarăşi l-au rugat pe Epifanie, ca să se roage iubitorului de oameni pentru ploaie. Iar el le-a zis: "Acum v-am spus că sînt păcătos". Astfel ei încă şi mai mult rugîndu-l, a venit ceasul al noulea din zi. Deci, Epifanie a zis egumenului: "Porunceşte fraţilor să pună masă acestor oameni, să mănînce, să se veselească şi să se ducă în calea lor". Şi le-a pus masă. Epifanie a intrat în chilia sa, iar ei, mîncînd, soarele trimitea razele sale ca vara; şi deodată s-a făcut întuneric, fulgere, tunete şi ploaie mare s-a vărsat pe pămînt, încît toţi s-au sculat de la masă. Şi nu era nici un loc în toată Fenicia, care să nu fi primit acea binecuvîntare; şi a plouat într-una pe acel loc trei zile.

Deci, apropiindu-se acei bărbaţi de chilia lui Epifanie, îl rugau, zicînd: "Să opreşti prin gura ta ploaia cea din cer". Epifanie le-a zis: "Ce socotiţi, fiilor, acestea asupra mea? Căci om sînt, ca şi voi, şi ştie Făcătorul de bine ce ne trebuie nouă. Oare voiţi să vă duceţi în calea voastră?" Ei au răspuns: "Da, părinte". El, ieşind din chilie, toţi s-au adunat şi l-au înconjurat; iar Epifanie a zis egumenului: "Porunceşte să pună masa oamenilor, să mănînce, să bea şi să se ducă în calea lor". Şi după ce au şezut toţi la masă, au cerut de la Epifanie să-i binecuvinteze, şi cum a zis Epifanie: "Bine este cuvîntat Domnul...", îndată ploaia a stat pe pămînt. Epifanie, văzînd iarăşi supărarea cea mare care i se făcea în mănăstire, iarăşi a căutat să plece de acolo.

Deci, cînd au făcut episcopii adunare pentru alegerea de episcop, şi-au adus aminte de Epifanie. În mijlocul episcopilor era şi un monah, bărbat evlavios, tînăr cu vîrsta, dar desăvîrşit în întreaga înţelepciune, cu numele Polivie. Şi acesta cunoştea pe Epifanie. Episcopii au zis către el: "Ia un dobitoc iute la picioare şi du-te în mănăstirea Spanidrion, de vezi dacă este acolo Epifanie şi, înapoindu-te, vesteşte-ne nouă; dar să nu spui la nimeni aceasta, nici chiar lui Epifanie". Deci Polivie, venind în mănăstire, a intrat şi s-a închinat lui Epifanie. A zis Epifanie lui Polivie: "Pentru ce ai venit aici, fiule Polivie?" Iar el a zis către Epifanie: "Eu, părinte, vreau să spun adevărul". A zis Epifanie către Polivie: "Fiule Polivie ai alergat şi ai venit, fiind trimis de cuvioşii bărbaţi pentru iscodire, nu ascunde fiule, că minciuna este lucru rău; ci spune adevărul, că Dumnezeu este în mijlocul nostru, fă-te slujitor iscusit al adevărului, că Epifanie umblă din loc în loc, suspinînd şi tremurînd pentru păcatele sale. Vino dar, Polivie, rămîi aici şi trimite dobitocul tău preoţilor, lăsîndu-i să caute pe cei vrednici de acele locuri". Zicînd Epifanie aceasta, îndată Polivie a primit cuvîntul lui şi, învoindu-se cu însoţitorul său, a trimis dobitocul episcopilor.

Cel ce venise, a dus pe Epifanie în Cipru. În noaptea aceea, luîndu-mă pe mine şi pe Polivie, am ieşit din mănăstire şi am mers în Ierusalim, ca să ne închinăm vieţile noastre, cinstitei Cruci. Intrînd în cetate şi stînd trei zile, a zis Epifanie către mine şi către Polivie: "Veniţi să mergem, ca de marele Ilarion, părintele vostru, să ne binecuvîntăm, că am auzit că este în Cipru".

Pogorîndu-ne noi în Cezareea, am aflat acolo o corabie cipri-otă, în cetatea Pafiei. Deci, Epifanie, a întrebat pe conducătorul corabiei unde locuieşte marele Ilarion; iar el i-a spus că într-o peşteră dimprejurul cetăţii Pafiei şi corabia noastră merge acolo. Deci, în acea noapte, am intrat în corabie şi am călătorit pînă la Pafa. După ce am ieşit din corabie, întrebînd, am ajuns la marele Ilarion. Intrînd noi la dînsul s-a făcut mare bucurie de întîlnire, rămînînd în acel loc două luni. Ilarion avea multă supărare de la cei ce veneau la dînsul.

După ce Epifanie a judecat să ieşim din Pafa, Ilarion a zis către Epifanie: "Fiule, unde vrei să mergi?" Şi Epifanie a zis: "În Ascalon, în Gaza şi în celălalt pămînt". Ilarion a zis către Epifanie: "Fiule, mergi în Salamina, că vei afla acolo loc de locuit". Epifanie n-a voit să asculte cuvintele lui Ilarion. Deci, Ilarion iarăşi a zis către Epifanie: "Ţi-am zis ţie, fiule, că acolo se cade să te duci şi să locuieşti; deci, nu avea împotrivire la cuvintele mele, ca nu cumva să te împărtăşeşti de primejdia mării". Apoi, sărutîndu-ne şi pogorîndu-ne noi la mare, am aflat două corăbii: una mergînd către Ascalon şi cealaltă către Salamina. Deci, suindu-ne în corabia celui ce avea să meargă către Ascalon, s-a făcut mare furtună pe mare şi corabia era în primejdie să se sfărîme. Şi din această pricină am făcut trei zile pe mare, deznădăjduiţi fiind de noi înşine, şi în ziua a patra corăbierii au împins corabia spre valurile ce o purtau asupră-i şi ne-a scos la cetatea Salamina. Ieşind din corabie zăceam pe pămînt mai mult morţi de necaz şi de foame; iar corabia a rămas în acel loc să o dreagă, fiind stricată de valuri.

Deci, făcînd noi trei zile, cu darul lui Dumnezeu ne-am venit în stare bună, şi iarăşi voia Epifanie să mergem la acel loc, adică la Ascalon; fiindcă episcopul locului, adică al cetăţii salaminilor, ieşise din această viaţă. Pentru aceea erau adunaţi toţi episcopii ostro-vului aceluia, spre a hirotoni pe cel ce ar fi putut să păstorească turma lui Hristos. Ei au stat acolo, adunaţi cîteva zile şi se rugau lui Hristos, ca să le descopere pe cel ce ar fi putut să fie vrednic de preoţie. Şi era în cetatea ce se numea Chitria, departe de Salamina ca la 20 stadii, un oarecare din episcopi, bărbat cuvios, fiind hirotonit ca episcop, de cincizeci şi opt de ani.

Acesta s-a învrednicit şi de mărturisire şi pătimind mult pentru Hristos, s-a eliberat pentru mărturisirea Fiului lui Dumnezeu. Despre acesta se zicea, că a fost ţinut împreună cu Gelasie, episcopul cetăţii salaminilor spre a mărturisi numele lui fiind Papos, pus de părinţi la naşterea sa; pe acesta îl aveau toţi episcopii ca pe un părinte, pentru mărturisirea cea întru Hristos, pentru anii episcopiei, şi avea încă şi cunoştinţa lui Dumnezeu. Acestui episcop i s-a descoperit despre Epifanie, ca să se fie hirotonit episcop al bisericii salaminilor. Atunci, fiind vara şi vremea strugurilor, după ce Epifanie a judecat ca să mergem de la cetatea Salaminilor, a zis către mine şi către Polivie: "Fiilor, să mergem în tîrg, să ne cumpărăm struguri ca să avem în corabie". Venind noi în tîrg şi tocmindune cu vînzătorul, Epifanie a ales doi struguri frumoşi şi a zis vînzătorului: "Cît ceri pentru aceşti doi struguri?" Epifanie avea obiceiul de a nu se împotrivi; iar vînzătorul îi spuse preţul strugurilor şi el scoase argintul să plătească. În acel timp veni Cuviosul Papos rezemat de doi diaconi, împreună cu trei episcopi şi, apropiindu-se de Epifanie, el avea în mîini strugurii şi preţul lor. Atunci a zis un oarecare din cei ce stăteau de faţă: "Iată, vin episcopii aici". Deci, Papos a zis către Epifanie: "Părinte, lasă strugurii vînzătorului şi urmează-ne în biserică".

Aducîndu-şi el aminte de dumnezeiescul cuvînt, care strigă şi zice: Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie, în casa Domnului vom merge, a urmat lor în biserică. Papos a zis către Epifanie: "O, părinte, fă rugăciune". Aceasta pentru ca Epifanie să se facă cunoscut că este cleric. Şi a zis Epifanie către Papos: "Părinte, iartă-mă, că nu sînt cleric". Papos a zis către Epifanie: "Vezi, o, fiule, ca să nu te lepezi înaintea acestor sfinţi părinţi, ca cel ce a ascuns talantul". Iar Epifanie a zis către el: "Nu părinte, nu sînt cleric!" Atunci Papos i-a dat pace; iar un oarecare din diaconi apucîndu-se de capul lui Epifanie, l-a dus către Papos, spre jertfelnic cu sila, încît s-au adunat mulţi ca să-l păzească la jertfelnic. Deci, l-a hirotonit pe el mai întîi diacon, apoi l-a hirotonit preot şi a făcut slujba; după aceea l-a hirotonit episcop. După terminarea slujbei bisericii ne-am suit în episcopie şi a zis Papos către Epifanie: "Vino şi îndeamnă pe părinţi ca să ne împărtăşim de masă şi să ne veselim pentru hirotonia ta". Iar Epifanie, suferind cu greu şi scîrbindu-se în cugetul său, plîngea; iar Papos a zis către Epifanie: "O, fiule Epifanie, se cădea ca noi să tăcem, dar îmi dai pricină să mă fac nebun ca să arăt cele făcute. Pentru că aceşti părinţi adunaţi aici, au dat slavă lui Dumnezeu pentru vestirea episcopului şi au aruncat osteneală asupra mea, toţi zicînd către mine păcătosul: "Roagă-te lui Dumnezeu cu osîrdie şi se va descoperi ţie!"

Iar eu, închinîndu-mă într-o căscioară, rugam pe Mîntuitorul pentru una ca aceasta. Atunci un fulger a străbătut în chilie şi am auzit un glas către mine păcătosul: "Pape, Pape, ascultă!" Iar eu, înfricoşîndu-mă, am zis: "Ce-mi porunceşti, Domnul meu?" Şi a zis către mine cu blîndeţe: "Scoală şi ia cu tine pe unul din diaconi şi pogoară-te în tîrg; că, iată, vei afla acolo un monah, care cumpără struguri de la un vînzător şi are cu dînsul doi monahi. Faţa lui se aseamănă cu capul Proorocului Elisei, pe acesta hirotoneşte-l episcop; dar să nu-i spui lui, ca nu cumva să fugă; iar numele lui se cheamă Epifanie". Iată m-am făcut nebun, fiule! Vezi ce faci! Tu m-ai silit pe mine la aceasta! Deci, ia aminte de tine, că eu am fost trimis şi ceea ce am fost dator să fac, am făcut! Eu sînt nevinovat pentru toate acestea, cum vei vedea".

Auzind acestea Epifanie, a căzut pe faţa sa şi s-a închinat episcopului Papos, zicînd: "Nu te mînia, părinte, că sînt om păcă-tos şi nu sînt vrednic pentru măsura preoţiei!" Şi închinîndu-se, îi îndemna pe ei la prînz; iar după ce au prînzit, s-a dus fiecare la biserica sa.

După trei zile, un oarecare bărbat cinstit, cu numele Eugno-mon, a fost aruncat în temniţă de oarecare om strălucit al cetăţii, pentru o datorie de o sută de arginţi. Numele celui ce îl aruncase se chema Dracon. Acest Eugnomon, fiind roman, nu avea pe nimeni care să-l izbăvească din temniţă. Auzind Epifanie despre aceasta, a mers la Dracon ca să izbăvească din temniţă pe Eugno-mon romanul. Şi a zis Dracon către Epifanie: "Mergi, străinule de legea noastră, şi adu-mi cei o sută de arginţi, care îmi este dator prietenul tău". Dracon era foarte bogat şi sălbatic cu obiceiurile. Deci, Epifanie a mers la episcopie, unde se găseau o sută de arginţi în păstrare pentru slujba bisericii, pe care, luîndu-i, a mers şi i-a dat lui Dracon, şi astfel a eliberat pe străinul acela. Un diacon oarecare, cu numele Harin, despre care mărturiseau mulţi că este fără de rînduială, a ridicat pe toţi clericii contra lui Epifanie, zi-cînd: "Veniţi să alungăm pe străinul acesta, ca nu cumva să mă-nînce toată averea bisericii şi atunci noi vom fi vinovaţi păcatului".

Acest Harin era foarte bogat şi căuta să gonească pe Epifanie ca, în locul lui, să fie el episcop. Deci, s-a pus asupra lui Epifanie, zicînd aceste cuvinte: "Nu ţi-a fost ţie destul, Epifanie, că ai venit aici neavînd nici rasă şi ai luat Biserica şi încă îi risipeşti averile ei ca un străin? Oare cine va suferi acestea? Ori dă cei o sută de arginţi ai Bisericii, sau du-te în patria ta!" Deci, romanul cel eliberat de Epifanie s-a dus în Roma şi, vînzînd toate ale sale, a adus banii lui Epifanie, iar romanul acela a petrecut cu Epifanie pînă în ziua morţii lui. Epifanie, luînd cei o sută de arginţi, i-a dat lui Harin, zicînd către dînsul: "Primeşte cei o sută de arginţi pe care i-am dat pentru străinul acela". Harin fiind foarte lacom, a luat arginţii de la Epifanie şi, chemînd pe toţi clericii, le-a zis: "Veniţi şi luaţi cei o sută de arginţi pe care i-a risipit Epifanie, că eu i-am cerut pe toţi de la dînsul". Deci, clericii nu s-au învoit la socoteala cea rea a lui Harin şi au zis către dînsul: "Du-te şi-i dă pe ei de la cine i-ai luat". Iar acesta nu i-a dat pe ei lui Epifanie. Astfel multe şi grele supărări a făcut Harin lui Epifanie; dar el pentru nici una nu s-a mîniat asupra lui.

Altădată, fiind praznic la episcopie, Epifanie avea la masă pe toţi clericii; şi era obişnuit să ţină în mîinile sale Sfînta Evanghelie şi să înveţe ziua şi noaptea dumnezeiescul cuvînt. Deci Epifanie, învăţînd la masă pe cei ce prînzeau, o pasăre, ce se numeşte corb, a croncănit tare. Iar Harin, pe cînd Epifanie vorbea dumnezeiescul cuvînt, a zis celor ce prînzeau: "Cine din voi cunoaşte ce a zis corbul?" Deci, corbul iarăşi a croncănit cu acelaşi glas şi Harin a zis iarăşi: "Cine din voi cunoaşte ce grăieşte corbul?" Şi iarăşi, Epifanie, învăţînd pe toţi la prînz, cu al treilea glas a croncănit corbul. Şi a zis lui Harin celor de la prînz: "Am zis vouă, cine din voi ştie ce croncăneşte corbul?" Atunci Epifanie cu nimic scîrbindu-se, a zis lui Harin cu multă blîndeţe: "Eu ştiu ce a zis corbul!" Iar Harin i-a zis lui: "Arată-mi mie şi vei fi stăpîn peste toate ale mele". Epifanie i-a zis lui Harin: "Corbul a zis ca să nu mai fii diacon".

Deci, din cuvîntul lui Epifanie a căzut tremur peste Harin şi n-a mai vorbit, nici n-a mai mîncat sau băut ceva, ci, purtîndu-l pe el slugile lui, l-a dus în casa sa şi l-a pus pe pat; iar a doua zi de dimineaţă a murit în acel loc. El avea o soţie foarte credincioasă, dar fii nu avea. Aceea a adus lui Epifanie toate averile sale, pe care a făcut-o şi diaconiţă a Bisericii. Ea avea o mînă slăbănoagă de zece ani; deci, cum a apucat-o pe ea Epifanie, ca să o pecetluiască cu semnul cinstitei Cruci, îndată s-a făcut sănătoasă şi s-a uşurat de durere. De atunci, adică din ziua în care a vorbit Epifanie cu Harin, toţi clericii au luat hotărîrea de la Domnul, împreună cu cuvîntul lui, ca să se supună lui Epifanie cu frică şi cu cutremur.

Fericitul Epifanie păzea şi aceasta: în ceasul aducerii de jertfă, niciodată nu săvîrşea sfînta jertfă, pînă ce nu vedea vedenia, adică pogorîrea Sfîntului Duh peste Sfintele Daruri. Deci, odată, zicînd de trei ori cuvîntul, nu s-a făcut vedenia. Plîngînd el şi rugîndu-se să i se vestească pricina, întîi a căutat la diaconul cel din stînga, care ţinea ripida, şi cum s-a uitat la el, a văzut pe fruntea lui lepră. Aceasta era arătată tuturor, că acel diacon era vinovat cu ceva. Deci, Epifanie a întins mîna şi a luat ripida din mîna diaconului, zicînd către dînsul cu blîndeţe: "Du-te la casa ta şi să nu te împărtăşeşti acum de dumnezeieştile Taine". El îndată a ieşit şi s-a dus la casa lui. Iar Epifanie a dat ripida altui diacon. După aceea, începînd a zice dumnezeieştile cuvinte cu frică şi cu lacrimi, îndată a văzut vedenia.

Apoi, după terminarea Sfintei Liturghii, Epifanie a chemat şi l-a întrebat pe diacon, voind să ştie pricina. El a spus că în noaptea aceea s-a culcat lîngă femeia sa. Atunci Sfîntul Epifanie a chemat toată preoţimea şi a zis către dînşii cu blîndeţe: "Fiilor, cîţi v-aţi învrednicit de hirotonie, dezlegaţi paşii voştri să nu umble în aceste lucruri şi să urmaţi Sfîntului Pavel, care propovăduieşte în biserici şi zice: Cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. De atunci, Sfîntul Epifanie n-a mai hirotonit pe cei ce aveau femeie, ci numai pe acei bărbaţi cuvioşi şi văduvi, care vieţuiau viaţa singuratică.

Aceasta este slava Dumnezeului tuturor, Cel ce ne-a dat viaţa, şi Care slăveşte pe cei ce Îl slăvesc, după cum zice dumnezeiescul cuvînt: "Numai pe cei ce Mă slăvesc, îi voi slăvi; iar cel ce Mă defaimă, se va necinsti".

Deci, s-a întîmplat că s-a îmbolnăvit cuviosul părinte Ioan, ucenicul sfîntului, de o boală din care a şi murit; şi, zăcînd el pe patul său, m-a chemat şi a zis către mine: "Fiule, Polivie". Eu am zis către dînsul: "Ce voieşti, părinte?" El mi-a zis: "Fiindcă Epifanie opreşte de a se scrie minunile acelea, pe care Dumnezeu le-a săvîrşit prin dînsul, ia hîrtiile acestea şi scrie tu, fiule, cele ce vor urma din ziua de astăzi; căci pînă astăzi eu am scris cele ce am văzut pe Epifanie făcînd, fără să ştie el, că îi va adăuga lui Dumnezeu anii vieţii şi vei petrece lîngă dînsul. Dar vezi să nu te leneveşti, fiindcă şi eu am scris acestea, fiind îndemnat de Dumnezeu, deoarece mă duc în cale, după cum se duc toţi cei de pe pămînt". După aceasta, Ioan a zis către mine: "Cheamă pe Cuviosul părintele nostru Epifanie". M-am dus şi l-am chemat. Şi, intrînd el înăuntru, a zis către Ioan: "Părinte Ioane, te leneveşti a te ruga pentru păcătosul Epifanie". Ioan a zis către Sfîntul Epifanie: "Părinte, fă rugăciune că am să vorbesc ceva cu tine". Făcînd Epifanie rugăciune şi zicînd toţi "Amin", a zis Ioan către el: "Apropie-te de mine, părinte!" Şi s-a apropiat de dînsul. Apoi Ioan a zis către Epifanie: "Părinte, puneţi mîinile tale pe ochii mei şi sărută-mă, că mor!" Epifanie şi-a pus mîinile pe ochii lui şi l-a sărutat şi Ioan îndată şi-a dat sufletul. Atunci Epifanie a căzut pe grumazul lui Ioan, l-a plîns şi s-a mîhnit de sfîrşitul lui.

Odată, Epifanie, căzînd cu faţa la pămînt, ruga pe Dumnezeu ca să-i ajute să zidească o biserică nouă, căci cea dintîi era mică pentru cei ce intrau într-însa. Pe cînd era el cu faţa la pămînt şi se ruga lui Dumnezeu pentru trebuinţa bisericii, s-a auzit către dînsul glasul lui Dumnezeu, poruncindu-i să înceapă acel lucru fără de îndoială, făgăduindu-i tot ajutorul. Atunci Epifanie, nelenevindu-se, a mers şi a făcut rugăciune în locul unde urma să se ridice biserica. Şi erau cei mai mari peste zidirea bisericii, şaizeci, încă şi mai mulţi lucrători pentru slujirea acestora; şi mai erau atunci în cetate şi bărbaţi elini bogaţi, cu bani şi cu averi.

Acolo mai era un om oarecare ce se numea Dracon, iar de cei mai mulţi se numea "marele Dracon". El avea un fiu, care se numea tot Dracon. Acesta, îmbolnăvindu-se de o cumplită arsură la coasta cea dreaptă şi tatăl lui cheltuind mult cu doctorii, nimic nu s-a folosit la sănătate. Deci, marele Dracon arăta multe rele către Epifanie, prin cuvinte şi prin lucruri; iar Epifanie, dacă îl vedea vreodată, întîi el i se închina. Odată, Epifanie trecea printr-un loc unde erau adunaţi mulţi bogaţi şi vorbeau între ei vorbe urîte. Acolo era şi marele Dracon împreună cu fiul său cel bolnav, care, văzînd pe Epifanie, a început a-l batjocori. Iar Epifanie, apropiindu-se şi închinîndu-se înaintea acestora, a apucat de mînă pe Dracon cel mic şi a zis: "Dracone, fă-te sănătos!" Şi îndată, împreună cu cuvîntul lui Epifanie, Dracon s-a făcut sănătos. Văzînd toţi s-au înspăimîntat. Atunci marele Dracon, văzînd ceea ce a făcut Epifanie, de frică şi de cutremur n-a mai putut să meargă la casa lui pe picioare, după obicei; ci, ducîndu-l slugile, l-au pus pe pat.

A doua zi dimineaţa, a venit femeia lui Dracon şi a rugat pe Epifanie să meargă să facă rugăciune, ca să se ridice acela. Ducîndu-se Epifanie în casa lui Dracon şi rugîndu-se, îndată s-a sculat de pe patul său. A doua zi, luînd cinci mii de arginţi, i-au adus lui Epifanie. Iar el a zis: "Fiule, mie îmi este destul o hăinişoară pentru trup şi pîini proaste cu apă de băut! Ce-mi aduci mie greutate, nevrînd eu să te îngreuiez? Dar, de voieşti să te slăveşti, du-te şi stai lîngă biserica lui Dumnezeu şi dă aceşti bani celor ce se trudesc şi se ostenesc acolo!" Aşa a făcut Dracon, apoi a rugat pe Epifanie de l-a botezat pe el şi pe femeia lui.

Un oarecare elin, adică păgîn, cu numele Sinesie, fiind şi el bogat, avea un fiu, unul născut, ca de treisprezece ani. Peste acesta a năpădit o patimă, care îi înconjurase grumajii, îl sugrumase şi a murit. Din această pricină era plîns şi bocet în casa lui. Atunci un creştin oarecare, anume Ermie, a zis maicii copilului: "Doamnă, roagă-te să vină aici marele Epifanie, că va învia copilul vostru". Ea, crezînd, a trimis îndată pe Ermie la Epifanie, fiindcă Ermie era prieten cu el. Deci, Ermie, ducîndu-se, a zis către Epifanie: "Părinte, domnul meu Sinesie m-a trimis la tine, să te aduc la casa lui şi să te rogi lui Dumnezeu ca să înviezi pe fiul său, care a murit". Atunci, Epifanie m-a luat şi pe mine şi am venit în casa lui Sinesie. Şi cum Epifanie a intrat în casă, femeia lui Sinesie a căzut la pămînt, zicînd către Epifanie nişte cuvinte ca acestea: "Ai venit aici, mare doctor al creştinilor, arată-mi meşte-şugul tău să vedem, să luăm cercare fiind tămăduiţi şi aşa să ne apropiem de Hristosul tău".

După ce femeia a zis acestea, Epifanie a zis către dînsa: "De vei crede în Cel răstignit şi înviat, vei vedea pe copilul tău umblînd". Femeia a zis: "Nimic altceva nu se află în gîndul meu, decît numai să iau aminte la Cel răstignit!" Atunci, apropiindu-se de pat şi cu mîna dreaptă ştergînd grumajii copilului, a zis către dînsul cu faţa lină: "Evstorghie!" Şi îndată copilul şi-a deschis ochii şi a stat pe pat. Atunci s-au înspăimîntat toţi cei din casă. Deci, văzînd maica lui Evstorghie minunea ce s-a făcut prin Epifanie în casa sa, a luat trei mii de arginţi şi i-a dat lui Epifanie. Iar el a zis către dînsa: "O, Elefteria, eu n-am trebuinţă de aceşti bani, ci zi soţului tău, Sinesie, să-i ducă la biserica lui Hristos, Care a sculat pe fiul tău şi să-i dea celor ce se ostenesc acolo". Aşa a făcut Sinesie şi s-a botezat el, femeia lui şi fiul său, care, fiind mort, l-a înviat Epifanie.

Odată, fiind noi singuri în casă, Epifanie a zis către mine: "Fiule, Polivie, fiindcă Biserica are trebuinţă de preot, în locul părintelui nostru Ioan, te voiesc pe tine să fii în rînduiala aceluia". Iar mie, căzîndu-mi greu pentru cele grăite şi lepădîndu-mă cu prea multe cuvinte, a sosit vremea bisericii şi, intrînd noi toţi cu Sfîntul Epifanie în biserică, am avut gînd să fug, socotind grea sarcina preoţiei. Deci, cînd am ajuns la altar, Epifanie, apucîndu-mă de mînă, mi-a zis: "Rămîi în locul acesta, pînă va sosi vremea". Toţi cei ce au auzit cuvîntul acesta s-au înspăimîntat. Atunci eu n-am mai putut să-mi mai mut piciorul din locul acela, parcă eram pironit cu cuie. Şi cînd s-a împlinit toată slujba, atunci a trimis pe unul din diaconi şi m-a adus la jertfelnic şi m-a hirotonit preot; iar după ieşirea din biserică, de frică am căzut la pat şi am zăcut pînă ce a venit Epifanie şi a făcut rugăciune şi îndată m-am sculat.

Altădată a venit un diacon de la Ierusalim şi a spus lui Epifanie despre Ioan, episcopul Ierusalimului, că este iubitor de argint şi, încuind banii, nu-i dă celor ce au trebuinţă. Acest Ioan locuise în mănăstirea marelui Ilarion, cînd Epifanie a locuit împreună cu el. Deci, Epifanie a scris o scrisoare lui Ioan, ca să miluiască pe cei ce au trebuinţă; dar Ioan n-a făcut nimic din cele scrise în scrisoare. Şi nu după multă vreme, Epifanie a zis către mine: "Vino dar, fiule, să mergem în Ierusalim şi, închinîndu-ne, ne vom întoarce înapoi!" Plecînd noi din Cipru, am ajuns cu corabia în Cezareea lui Filip şi de acolo am mers la Ierusalim, unde, rugîndu-ne, am mers la episcopie. Ioan, văzînd pe Epifanie, s-a bucurat foarte mult şi a zis Epifanie lui Ioan: "Frate, dă-mi casă ca să petrec aici cîtăva vreme!" Şi ne-a dat o casă foarte bună. Deci, în fiecare zi, Ioan chema pe Epifanie la masă şi ne ospăta cu bucate şi băuturi scumpe de multe feluri; iar săracii erau lipsiţi de acestea. Deci, oarecînd, Epifanie a zis către Ioan: "O, părinte Ioane, dă-mi argint spre slujbă, căci am să hrănesc nişte bărbaţi din Cipru şi astfel să mă fălesc înaintea acestora cu argintul tău, că cele prea bune din casa ta le dai robului tău spre slava ta şi voi fi lăudat pentru lucrurile tale; numai ţine minte acelea care mi le dai, ca să ţi le dau pe urmă".

Atunci Ioan a adus şi a pus înaintea lui Epifanie mult argint. Iar Epifanie i-a zis: "O, părinte, mai este la tine spre păstrare şi alt argint?" Ioan a zis către Epifanie: "Destul îţi este acesta spre slujba ta, părinte". Epifanie i-a zis: "Părinte, adu şi pe acela, ca să fim de mirare la oaspeţi". Iar el, aducînd şi pe celălalt, Epifanie i-a zis: "Dă-mi pe cele ce fac slăviţi pe cei liberi". Şi a zis Ioan către Epifanie: "Toate cele ce veselesc pe oamenii tăi primeşte-le şi slujeşte celor de la prînz".

Epifanie, luînd acea mulţime de argint, ca la o mie cinci sute de litre, am mers în casa cea dată nouă de Ioan ca să găzduim. Şi era un cumpărător de argint cu numele Asterie, care venise în Ierusalim din Roma pentru neguţătorie. Epifanie, chemîndu-l pe acesta şi arătîndu-i argintul s-a tocmit cu el. Şi l-a vîndut lui, luînd de la el aur. Epifanie, luînd aurul, îl împărţea noaptea şi ziua celor ce aveau trebuinţă. Trecînd cîteva zile, Ioan a zis lui Epifanie: "Dă-mi argintul, pe care ţi l-am dat spre slujbă". Epifanie a zis către Ioan: "Frate, îngăduieşte-mă puţin, căci am să hrănesc pe oaspeţi şi toate ţi le voi da". Deci, mai trecînd iarăşi cîteva zile, Ioan a zis lui Epifanie, cînd stăteam noi în biserică unde este Lemnul cel mîntuitor al Sfintei Cruci: "Încă odată îţi zic, dă-mi argintul care ţi l-am împrumutat!" Atunci Epifanie a zis lui Ioan cu linişte: "Ţi-am spus, părinte, că ţi-l voi da". Deci, Ioan, umplîndu-se cu multă mînie, s-a apucat şi s-a ţinut de rasa lui Epifanie, trăgîndu-l de dînsa şi zicîndu-i: "Nu vei ieşi, nu vei şedea şi nu vei fi în pace, pînă ce nu-mi vei da tot argintul, pe care l-ai luat de la mine, nedreptule Epifanie! Dă Bisericii cele ale Bisericii!" Pentru toate acestea, Epifanie nu s-a tulburat, ci avea aceeaşi linişte întru dînsul ca şi mai înainte. Astfel a stat Ioan vreme de două ceasuri, ţinînd şi ocărînd pe Epifanie şi toţi cei ce stăteau de faţă, au obosit de a mai asculta cuvintele cele aspre ale lui Ioan. Deci Epifanie, nemîhnindu-se deloc, a suflat în faţa lui Ioan, care îndată a orbit, şi pe toţi cei ce stăteau de faţă i-a cuprins o frică mare. Atunci Ioan a căzut înaintea lui Epifanie, ca să se roage lui Dumnezeu să-i redea vederea. Iar el i-a zis: "Du-te şi închină-te cinstitei Cruci, şi îţi va da ceea ce ceri". El stătea nemişcat, rugîndu-se lui Epifanie, care, învăţîndu-l, şi-a pus mîna pe el şi s-a deschis ochiul lui cel drept. Deci, Ioan îl ruga şi pentru cel stîng.

Atunci Epifanie i-a zis: "Lucrul acesta nu este al meu, căci Dumnezeu l-a închis şi Dumnezeu l-a deschis. El a făcut astfel după cum a voit, ca noi să ne înţelepţim". Iar Ioan, după ce a fost certat şi pedepsit, s-a făcut drept şi cuvios în toate.

După acestea, ieşind noi din cetate ca să mergem în Cipru, erau într-un loc doi comedianţi; iar Epifanie, trecînd prin locul acela, i-a zis unul dintre aceia: "Cuvioase părinte Epifanie, cercetează pe mortul acesta şi aruncă-i un acoperămînt". Epifanie, auzind acestea, a stat spre răsărit, făcînd rugăciune pentru cel mort, apoi, dezbrăcîndu-se de haină, a aruncat-o mortului spre îmbrăcare. Apoi, Epifanie, urmîndu-şi călătoria, a zis cel ce a grăit cuvintele către cel ce s-a prefăcut că este mort: "Scoală, că a trecut prostul acela!" El, nedîndu-i răspuns, iarăşi l-a strigat. Dar după ce l-a văzut că este cu adevărat mort, şi-a zis în sine: "Mă voi duce şi voi spune acelui străin pricina, ca să învieze pe acesta".

Deci, alergînd pe urma noastră, a căzut la pămînt, rugîndu-se lui Epifanie şi zicînd: "Mă rog şi mă cuceresc sfinţiei tale, ajută-ne şi cruţă nebunia noastră! Căci, cînd am zis către tine: "Îmbracă pe cel mort...", după priceperea aceluia am grăit cuvintele şi ai trecut de la noi. O, părinte, nu puţine cuvinte am grăit şi eu către prietenul meu; dar nu era nici glas, nici auzire. Vino, deci, părinte, şi înviază pe cel mort şi ia haina pe care am luat-o de la tine. Şi a zis Epifanie către cel ce grăia: "Mergi, fiule, şi-l îngroapă pe dînsul; căci întîi a murit şi atunci ai cerut haina". Deci, iarăşi pogorîndu-ne noi în Cezareea, am intrat în corabie şi am mers în Cipru, unde ne-au primit pe noi fraţii cu bucurie mare.

Deci, era acolo un legiuitor oarecare cu numele Isaac, bărbat evlavios, care păzea cu dinadinsul legea mozaică. Acesta lipindu-se de Epifanie şi învăţîndu-se de dînsul credinţa cea dreaptă, s-a luminat. Şi petreceam toţi trei într-o casă.

Odată, sora împăraţilor Arcadie şi Onorie, avînd o patimă şi fiind în Roma, a auzit de Epifanie că tămăduieşte Dumnezeu prin el pe cei bolnavi. Pentru aceasta a trimis în Cipru, ca să aducă la Roma pe Epifanie. Deci, trimişii, ajungînd în Cipru, au arătat scrisorile ce le aveau la episcopie. Şi era acolo un bărbat elin bogat şi foarte gîngav, cu numele Faustinian, care era potrivnic lui Epifanie şi care a găzduit pe bărbaţii cei trimişi la Epifanie. Acestora le zicea Faustinian: "Pentru ce luaţi aminte ca la Dumnezeu, la amăgitorul acesta? Căci, vorbeşte cuvinte seci şi este prea rău în cuvinte". Mergînd Epifanie într-o zi unde erau meşterii cei ce lucrau biserica, se aflau acolo şi bărbaţii cei trimişi, care stăteau cu Faustinian în locul acela. Unul din zidari, căzînd de la înălţime mare şi venind peste capul lui Faustinian, cel căzut n-a pătimit nici un rău, dar Faustinian a căzut cu faţa la pămînt şi a rămas mort. Apropiindu-se Epifanie de Faustinian, l-a apucat pe el de mînă, zicînd: "Scoală, fiule, întru numele Domnului şi du-te sănătos la casa ta!" Şi îndată s-a sculat Faustinian şi s-a dus sănătos la casa lui. Auzind femeia acestuia de ceea ce s-a făcut, a luat o mie de arginţi şi i-a adus lui Epifanie. Şi a zis Epifanie către femeie: "Du-te, fiică, şi dă-i celor ce se ostenesc la biserică, şi vei avea comoară la Cel Preaînalt". Şi femeia a făcut astfel.

Deci, trimişii împăratului sileau pe Epifanie să meargă în Roma. Acolo era un cleric din ritori, cu numele Filon, bărbat cuvios. Şi, fiindcă era trebuinţă să pună episcop pe scaunul cetăţii Carpasiului, Epifanie l-a hirotonit pe acesta, din descoperirea lui Dumnezeu, ca episcop pe scaunul cetăţii şi al bisericii Carpasiului. Iar cînd Epifanie a voit să meargă în Roma, a chemat pe cel mai înainte zis, Filon episcopul, şi lui i-a dat stăpînirea bisericii Constanţiei, ca de va fi trebuinţă de clerici, el să-i hirotonească.

Luîndu-mă Epifanie pe mine şi pe Isaac, ne-am dus în Roma şi, intrînd în cetate, era plîns şi bocet mare în palatul cel împărătesc, pentru că sora împăraţilor Arcadie şi Onorie, avînd o patimă la mîna cea dreaptă, multe doctorii folosind, cu nimic nu a ajutat-o. Acea boală mînca cu totul cărnurile ei. Iar ea, fiind cuprinsă de multă durere, a silit pe împăraţi, adică pe Arcadie şi Onorie, să poruncească doctorului să-i dea otravă, ca mai degrabă să treacă din viaţa aceasta. Deci, cei ce ne-au adus pe noi în Roma, au intrat şi au vestit împăraţilor; iar ei au poruncit lui Epifanie să intre înăuntru. Iar Epifanie, ca şi cum nu s-ar fi întîlnit cu astfel de oameni, a intrat fără temere în palatul împărătesc şi s-a apropiat de împăraţi, unde era şi sora acestora, zăcînd pe pat.

Împăraţii, văzînd pe Epifanie, s-au sculat îndată de pe scaune. Şi a zis Epifanie împăraţilor: "Fiilor, această cinste daţi-o lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, şi veţi vedea pe sora voastră întru sănătate bună; nu vă nădăjduiţi în stăpînire şi veţi fi păziţi de Domnul!" Însă împăraţii se îndoiau şi se tulburau de cuvintele lui Epifanie. Atunci Epifanie a zis împăraţilor: "Fiilor, de ce vă îndoiţi pentru cele ce vă grăiesc? Veţi vedea darul lui Dumnezeu prin cele ce se grăiesc". Şi, apropiindu-se Epifanie de pat, unde zăcea sora împăraţilor, a zis către ea cu blîndeţe: "Fiică, nu te îndoi pentru patima ta! Ai nădejde spre Dumnezeul Cel viu şi vei vedea sănătatea ta în ceasul acesta; crede în Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit şi vei umbla în ceasul acesta, fiindcă a încetat durerea trupului tău. Slăveşte pe Dumnezeu, Cel ce ţi-a dat darul să-L ai pe Hristos în mintea ta neîncetat, şi-ţi va fi ţie zid în toată vremea vieţii tale!"

Acestea zicîndu-le Epifanie, a apucat-o pe ea de mînă şi, pecetluind-o de trei ori cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a uşurat de dureri. Văzînd împăraţii ceea ce a făcut Epifanie, s-au înduplecat în sufletele lor ca să-l iubească şi să-l asculte şi să creadă toate cele ce le grăia el, rugîndu-l să fie împreună cu ei în Roma şi să le fie părinte. Pentru aceasta Epifanie îi învăţa şi îi întărea în toate zilele.

Odată, pe fiul surorii împăraţilor care a fost tămăduită de Epifanie, s-a întîmplat de l-a găsit mort pe pat, nefiind bolnav, încît s-a făcut mare plîns în palatul împărătesc. Deci, împăraţii au zis către Epifanie: "Părinte, roagă-te pentru copil, ca să-l dai viu maicii lui". Şi a zis Epifanie: "Credeţi că pot să fac eu aceasta?" Şi i-au zis lui împăraţii: "Credem că după cum ai vindecat boala de la maica copilului, astfel şi pe copil îl vei pune viu înaintea maicii lui". Şi le-a zis lor Epifanie: "De va învia fiul surorii voastre, veţi crede şi vă veţi boteza în numele Celui răstignit?" Împăraţii au zis: "De vei învia pe copil, noi vom crede şi ne vom boteza!" Atunci, apropiindu-se Epifanie de patul copilului şi pecetluind tot trupul lui cu semnul Sfintei Cruci şi rugîndu-se Celui ce omoară şi înviază, a zis către copil: "Scoală, fiule, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit!" Şi îndată copilul a şezut pe patul lui. Atunci, crezînd împăraţii că Epifanie a înviat pe copil prin rugăciune, l-au rugat să-i lumineze cu Sfîntul Botez. Iar Epifanie a zis către dînşii: "Întru toate primesc dreapta voastră credinţă, pentru că Dumnezeu este Cel ce vă ridică spre aceasta. Însă fără învoirea episcopului Romei nu pot face aceasta, ca nu cumva să se scîrbească asupra mea". Deci, împăraţii, îndată au chemat pe episcopul romanilor şi i-au povestit toate. Auzind episcopul aceasta de la împăraţi, s-a bucurat foarte mult şi i-a dat voie să-i boteze.

După ce au intrat în botezător, ca să se boteze de Epifanie şi, făcîndu-se toată slujba cea mai înainte de botezare, a intrat întîi Arcadie şi lua aminte. Şi, iată, trei bărbaţi, purtînd haine albe, ţineau pe Epifanie, unul la dreapta, altul la stînga şi celălalt urmînd înapoia lui, şi s-a înfricoşat cu frică mare. Deci, Epifanie a cunoscut din faţa lui Arcadie că vedenie a văzut şi a zis către dînsul: "Ia aminte de sineţi, fiule, şi fii păzind cele ce le vezi". Epifanie avea un obicei, că pînă nu se tulbura apă, nu băga pe nimeni în scăldătoare. După ce s-a luminat Arcadie, a băgat şi pe Onorie şi a văzut aceeaşi vedenie. După aceea, s-a pogorît sora lor, Procliani, cu fiul ei, care era femeia unuia din patricieni.

După ce s-au botezat ei, Epifanie a petrecut cu ei şapte zile, învăţîndu-i. Iar după şapte zile, cînd şi-au schimbat ei hainele cele nou luminate, a zis Epifanie împăraţilor: "Fiilor, rămîneţi în linişte, că lupul nu vă va mai stăpîni pe voi. A fugit de la voi durerea, scîrba şi suspinarea. Fiţi cu luare aminte la Înviere şi nu vă mîhniţi pentru cei ce ies din această viaţă. Că cei ce au crezut lui Hristos, s-au îmbrăcat în Hristos şi pe El îl au în ajutor; şi va cere copilul, care a murit şi a înviat, luînd darul Sfîntului Botez, să se ducă la Mîntuitorul şi să-L vadă în mare slavă, lăudîndu-se de îngeri". A doua zi, cînd Epifanie era în palatul împărătesc şi învăţa pe împăraţi, s-a făcut în mijlocul nostru bună mireasmă. Epifanie a zis împăraţilor: "Fiii luminii, sculaţi-vă şi vă rugaţi!" Iar copilul zăcea pe pat. Atunci Epifanie, făcînd rugăciune, au auzit toţi din palat, ca şi cum mult popor ar fi zis: "Amin", şi copilul îndată şi-a dat sufletul. Rămînînd noi un an întreg la Roma, Epifanie a făcut şi alte multe semne acolo.

Cînd a hotărît Sfîntul Epifanie să mergem în Cipru, au zis împăraţii către el: "Părinte, ia mult aur pentru trebuinţa Bisericii, ca să dai celor ce au trebuinţă". Epifanie le-a zis: "Fiilor, faceţi voi ceea ce doriţi şi eu mă voi bucura pentru darea voastră; iar mie nu-mi daţi greutate, deoarece Dumnezeul meu le dă toate tuturor, hrănind pe toţi în această viaţă". Împăraţii i-au adus mult aur, dar Epifanie n-a primit, şi a zis să ne aducă în corabie cîteva pîini spre împărtăşirea noastră. Deci, plecînd de la Roma, am ajuns în Cipru după patruzeci de zile, unde fraţii ne-au primit cu mare bucurie.

Sfîntul Epifanie avea obiceiul să iasă noaptea la gropniţele unde zăceau moaştele sfinţilor mucenici şi acolo ruga pe Dumnezeu pentru fiecare din cei ce se necăjea. Precum un prieten, rugîndu-se de alt prieten, dobîndeşte ceea ce îl roagă, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta cererile lui. Într-o vreme, făcîndu-se foamete mare şi neaflîndu-se pîine în tîrg, Faustinian cel nemilostiv avea multe magazii pline cu grîu şi cu orz. Acesta, luînd aur, dădea fiecăruia din cei ce aveau trebuinţă, trei măsuri pe arginţi şi astfel era multă strîmtorare în cetate. A zis Epifanie către Faustinian: "O, prea-bunule, dă-mi grîu spre hrana oamenilor şi eu îţi voi da datoria tuturor". Iar nemilostivul Faustinian, auzind nişte cuvinte ca acestea, a zis lui Epifanie: "Du-te şi roagă pe Dumnezeul pe Care tu Îl cinsteşti şi îţi va da grîu pentru hrana prietenilor tăi".

Epifanie, ieşind într-o noapte la gropniţe, ruga pe Dumnezeu să hrănească pe cei ce se strîmtorau. Şi era o capişte veche, care se numea "întemeierea lui Die". Se zice că de această capişte, dacă s-ar fi apropiat cineva din oameni, îndată îl apuca moartea. Deci, pe cînd Epifanie se ruga lui Dumnezeu, pentru cei ce se necăjeau, a auzit un glas: "Epifanie, să nu te superi". Iar el a zis: "Cine este, Doamne?" Şi a zis către dînsul: "Mergi în capiştea ce se numeşte "Întemeierea lui Die". Acolo se vor risipi peceţile uşilor şi, intrînd înăuntru, vei afla aur mult; să-l iei şi, cumpărînd tot grîul şi orzul lui Faustinian, să dai hrană celor ce au trebuinţă. Epifanie, mergînd la capişte şi apropiindu-se de intrare, îndată au căzut peceţile şi uşile s-au deschis şi, intrînd înăuntru, a aflat mult aur. Deci, luîndu-l, l-a dat lui Faustinian, zicînd: "Ia banii şi dă-mi mie grîul". Iar iubitorul de bani şi pierzătorul Faustinian, primind aurul, i-a dat din grîu cîte trei măsuri şi Epifanie dădea grîu fiecăruia cît avea trebuinţă; iar banii n-au lipsit pînă ce a cumpărat toate bucatele care le adunase Faustinian.

Din această pricină s-a făcut multă îmbelşugare tuturor oamenilor; iar în casa lui Faustinian multă strîmtorare. Răul şi silnicul Faustinian, fiind strîmtorat prin iubirea lui de bani, ocăra, socotind că această sărăcie a venit asupra casei lui de la Epifanie. Deci, avînd corăbiile lui, a mai luat şi alte cinci şi, dînd bani lui Lorin credinciosul său, l-a trimis în Calabria, ca să cumpere de acolo grîu spre hrana casei lui. Ducîndu-se corăbiile şi umplîndu-se de grîu şi de alte feluri de bucate, au mers pe mare patru luni, avînd grîul de la o sută de stadii, de la Constanţia. În dreptul locului ce se numeşte Diansitiriu, s-a pornit furtună pe mare şi s-au primejduit toate corăbiile lui Faustinian, care erau încărcate cu grîu, încît tot grîul l-a scos marea la ţărmuri. Auzind Faustinian aceasta, s-a pogorît îndată la mare şi, văzînd cu ochii cele ce i s-a făcut, avîndu-şi mormîntul deschis, adică gura sa, a început ticălosul a huli pe Cel Înalt şi a aduce lui Epifanie ocări ca acestea: "Iată, vrăjitorul şi înşelătorul acesta, nu numai pe pămîntul cel uscat lucrează rău casei mele, ci şi pe mare, trimiţînd diavoli, opreşte de a intra cele pentru slujba casei mele. O, ce vînt a adus înşelătorul acesta aici!"

Zicînd acestea şi mai multe decît acestea, s-a dus în casa sa, temîndu-se de Epifanie. Deci, adunîndu-se toţi din cetate, bărbaţi, femei şi copii, au luat grîul şi l-au dus la casele lor, adunîndu-şi cheltuiala lor, unul pentru un an, altul pentru doi ani. Ticălosul Faustinian, avînd femeie care săvîrşea lucruri bune, aceasta în ascuns de bărbatul ei a trimis lui Epifanie două mii de arginţi, ca să-i dea grîu pentru hrana casei sale. Şi a zis Epifanie către femeie: "Ţine arginţii în casa ta şi ia grîu cît îţi trebuieşte şi, cînd roadele vor umple pămîntul, atunci să-mi dai cele ce ai luat". Aşa a făcut femeia.

În episcopie era un diacon, cu numele Savin, avînd meşte-şugul a scrie frumos. Acesta era blînd şi împodobit cu dreaptă viaţă. Toţi monahii în episcopie eram optzeci, însă Savin strălucea mai mult între noi. Pe acesta l-a pus Epifanie judecător al lucruri-lor bisericeşti. Deci, odată, s-au judecat de Savin doi bărbaţi, unul bogat şi altul sărac; iar bogatul avea mai multă dreptate decît săracul. Deci, Epifanie, stînd într-un loc ascuns şi ascultînd judecata, a auzit pe Savin, miluind mai mult şi plecîndu-se la judecată spre cel sărac. Atunci Epifanie, venind în mijloc, a zis lui Savin cu faţa lină: "Du-te, fiule, scrie frumos şi, avînd pomenire de dumnezeieştile Scripturi, du-te desăvîrşit la judecată şi auzi pe Făcătorul de bine, strigînd şi zicînd: "Să nu cauţi la faţa omului cînd faci judecată".

Deci, de atunci Epifanie judeca pe toţi cei ce veneau să se judece, că de dimineaţă pînă la ceasul al noulea asculta pe cei ce se judecau şi de la al noulea pînă dimineaţă, nu se mai vedea de nimeni dintre oameni.

Între fraţii care erau la episcopie, era şi unul semeţ la faţă, avînd foarte frumos meşteşugul scrierii; iar numele lui era Rufin. Acesta era unit cu Faustinian şi în fiecare zi aducea multe ocări asupra lui Epifanie; iar el cu multă blîndeţe domolea semeţia lui. Din pricina lui Faustinian şi din lucrarea diavolului, care lucra între ei, acesta a căutat să omoare pe Epifanie, unindu-se Faustinian cu monahul şi zicînd către dînsul ticălosul: "De vei ucide pe înşelătorul acesta, vei şedea tu pe scaun". Rufin era cel mai de pe urmă diacon al bisericii, de aceea el avea slujbă să împodobească scaunul episcopului. Deci, luînd un cuţit ascuţit, l-a pus drept pe şezătura scaunului, şi deasupra lui acoperămîntul scaunului. Epifanie, vrînd să şadă pe scaun, a zis către cel ce a făcut vicleşu-gul: "Fiule, ridică acoperămîntul de pe scaun". Iar el, neascultînd cuvîntul lui Epifanie, luînd acoperămîntul ce acoperea cuţitul, a căzut cuţitul la picioarele lui Rufin diaconul şi s-a înfipt în piciorul lui cel drept. Atunci Epifanie a zis către Rufin: "Încetează de neorînduiala ta, fiule, ca nu cumva să te primejduieşti, nu după multă vreme. Deci, ieşi din biserică, că nu eşti vrednic să te împărtăşeşti cu dumnezeieştile Taine". Ieşind Rufin din biserică, s-a dus la episcopie şi după trei zile şi-a sfîrşit viaţa.

În vremea aceea, împăratul Teodosie, nu ştiu din ce pricină îmbolnăvindu-se de picioare, de la genunchi în jos, s-a slăbit foarte tare şi a zăcut pe pat timp de şapte luni. Acesta a trimis soli la Epifanie în Cipru, ca să vină la împărăteasca cetate a lui Constantin şi să ajute celui ce se chinuia. Ajungînd cei trimişi de către împărat, necazul şi lacrimile fraţilor opreau pe Epifanie să nu iasă din Cipru; căci, dacă ieşea, toţi fraţii îşi rugau moartea; iar cei trimişi de către împărat sileau pe Epifanie să meargă la cetatea cea împărătească, Sfîntul Epifanie le-a zis lor: "Mergeţi, fiilor, la împărat şi eu voi veni după voi". Ei au zis: "Nu te mînia, părinte, că este porunca împăratului, şi nu putem să facem altfel, ca nu cumva să ne primejduim, mai ales că împăratul, aflîndu-se în boală, aşteaptă venirea ta".

Deci, de abia a înduplecat pe Epifanie să meargă cu dînşii. Epifanie, chemînd pe Filon, iubitorul de Dumnezeu episcop, i-a poruncit lui să poarte grija de trebuinţa bisericească. După aceea s-au adunat toţi părinţii şi fraţii şi, învăţîndu-se de la Epifanie cele ce se cuvin, i-a sărutat pe toţi şi a plecat către cetatea împără-tească. Deci, intrînd noi în cetatea lui Constantin, i s-a vestit împăratului venirea lui Epifanie; iar el a poruncit să intrăm în palatele împărăteşti. Epifanie mergea cu multă îndrăzneală la împărat; iar el, nemaiputînd să grăiască de durere, zăcea pe pat.

După ce Epifanie s-a apropiat de împărat, acesta i-a zis: "Părinte, roagă-te pentru mine ca să mă fac sănătos!" Epifanie a zis împăratului: "Rabdă, fiule, întru Cel răstignit şi vei avea aceasta totdeauna; să ai pe Dumnezeu în minte şi nici un rău nu te va stăpîni pe tine; fă-te milostiv spre cei necăjiţi şi vei fi miluit de Dumnezeu; fii ca un împărat, cinstind mai mult pe Cel ce ţi-a dat ţie darul". Epifanie, zicînd acestea împăratului, s-a apropiat de el şi, atingîndu-se de picioarele lui, l-a pecetluit de trei ori cu semnul Sfintei Cruci şi a zis împăratului: "Scoală, fiule, de pe pat, că a încetat durerea de la picioarele tale".

Auzind acestea împăratul, îndată s-a sculat, nemaiavînd nici un rău la picioarele sale, şi a zis către Epifanie: "Porunceşte-mi, părinte, orice şi te voi asculta pe tine întru toate". Epifanie a zis împăratului: "Să ai cuvîntul lui Dumnezeu în sufletul tău şi nu vei avea trebuinţă de mine". Acestea şi multe altele zicînd Epifanie împăratului, a sosit vremea prînzului, şi a zis Epifanie către împărat: "Mergi, fiule, la masă şi binecuvintează pe Făcătorul de bine". Epifanie era vesel şi cuviincios, avînd cuvînt îndulcit cu dumnezeiasca sare. Deci, cînd fiica lui Teodosie a căzut în patimă la Roma, adică sora lui Arcadie şi Onoriu, atunci şi ei au mers în Roma şi au stat cu dînsa vreme de cinci ani, că acolo era măritată cu bărbat. Auzind atunci împăratul Teodosie că Epifanie a venit în Roma şi a tămăduit pe fiica lui şi pe fiul ei, fiind mort, l-a înviat, şi că, împreună cu aceştia, a botezat pe Arcadie şi Onoriu, s-a bucurat foarte mult şi pentru aceea i-a scris lui ca unui tată. Deci, cînd eram în cetatea lui Constantin, a venit Arcadie şi Onoriu de la Roma şi s-a bucurat foarte mult.

Din porunca împăratului, Faustinian a fost adus de la Cipru, fiind pîrît că a grăit de rău pe împărat şi din porunca lui a fost pus sub pază. Epifanie, auzind acestea, a mers în locul acela unde era ţinut Faustinian şi i-a zis lui: "De-ţi este trebuinţă o, fiule, să grăieşti prin noi cuvînt la împărat şi te vei elibera din această închisoare". Faustinian a zis lui Epifanie: "Du-te, înşelătorule, şi înşeală bărbaţii proşti, iar cuvintele acestea nu le grăi lui Faustinian. Ai venit aici ca să te bucuri prin cuvintele tale de primejdia mea. Fugi de aici în Cipru, du-te în Fenicia şi acolo fă-ţi neîncetat vrăjile şi răutăţile tale". Deci, după ce Faustinian a zis aceste ocări lui Epifanie, m-a luat pe mine şi am mers în palatele împărăteşti, ca să luăm voie de la împărat şi să plecăm în Cipru. După aceea, împăratul a rugat pe Epifanie ca să mai zăbovească în împărăteasca cetate încă cîteva zile; însă Epifanie i-a spus că nu poate să mai stea; dar în cele din urmă împăratul a înduplecat pe Epifanie prin cuvinte. Deci, a doua zi a intrat oarecare din cei ce spun răspunsurile în palatele împărăteşti şi a spus că Faustinian Ciprianul şi-a săvîrşit viaţa.

Epifanie, auzind acestea, a plîns pe Faustinian. Atunci împăratul a voit ca toate averile lui Faustinian să le trimită în vistieria împărătească, mai ales că nu avea fii. Iar Epifanie a zis împăratului: "Fiule, vezi să nu faci păcat, că femeia lui Faustinian este cinstitoare de Dumnezeu din inimă, pleacă-te cuvintelor lui Epifanie şi-ţi va fi darul de la Cel Preaînalt". Atunci împăratul a dat lui Epifanie toată stăpînirea peste lucrurile lui Faustinian. Apoi Epifanie a zis către împărat: "Fiule, am pe Dumnezeu, Care îmi dă cele de trebuinţă, iar acestea toate, cu voia femeii lui, să le dăm celor ce au trebuinţă". Epifanie, zicînd acestea, împăratul a răspuns: "Părinte, cere cele ce ai de trebuinţă şi îţi voi da cu toată plăcerea". Epifanie a zis către împărat: "Fiule, păzeşte cuvintele mele şi totdeauna să mă ai în sufletul tău".

Zicînd el acestea, împăratul a ieşit din palat împreună cu noi şi a rugat pe Epifanie să-l binecuvinteze. Deci Epifanie, făcînd rugăciunea, a binecuvîntat pe împărat şi l-a sărutat, apoi împăratul s-a întors în palatul lui cu pace. Iar noi, intrînd în corabie, am ajuns după nouă zile în Cipru, şi ne-au primit fraţii cu bucurie mare. Aici am găsit pe femeia lui Faustinian, plîngînd pe bărbatul ei; iar Epifanie a mîngîiat-o de toată mîhnirea ei şi ea s-a plecat cuvintelor lui. Apoi l-a rugat să-i dea pecetea cea întru Hristos. După ce a botezat-o a hirotonit-o diaconiţă a Bisericii şi, cu voia lui Epifanie, împărţea toate lucrurile ei la cei ce aveau trebuinţă.

Odată, Epifanie a vorbit cu Aetie, episcopul valentinianilor - că erau în Constanţia mulţi adepţi ai eresului acesta - şi Aetie, pornindu-se cu prea multe cuvinte şi grăind multe hule asupra Celui Preaînalt, Epifanie a zis către dînsul: "Aetie, răucredinciosule, pune strajă gurii tale şi nu mai grăi cuvinte fără de rînduială". Deci, îndată a amuţit Aetie, după cuvîntul lui Epifanie, şi din ziua aceea n-a mai putut să grăiască nici un cuvînt. Văzînd cei ce împărtăşeau eresul lui, că l-a amuţit prin cuvînt, toţi au căzut înaintea lui Epifanie şi au lepădat credinţa lor, făcîndu-se dreptcredincioşi. Astfel, Aetie a petrecut şase zile negrăind şi în a şaptea zi şi-a sfîrşit viaţa. Erau încă şi alte multe eresuri în latura Ciprului, ca acestea: sofişti, sabeliani, nicolaiteni, simoniani, vasilidiani, carpocratiani. Pentru aceştia Epifanie a scris epistole împăratului Teodosie ca, din porunca împăratului, să-i izgonească din ostrov, că între dînşii erau bărbaţi bogaţi, cărora le erau încre-dinţate dregătorii de obşte şi, astfel fiind, smerea pe cei credincioşi.

Primind împăratul scrisoarea lui Epifanie, a scris astfel: "Oricine nu se va pleca părintelui Epifanie, episcopul ţării Ciprului, prin dumnezeieştile cuvinte, să iasă din ostrov şi să locuiască unde va voi. Iar dacă unii, fiind prieteni şi fii ai pocăinţei, vor mărturisi părintelui cel de obşte că, fiind rătăciţi, vor să vină la calea adevărului, să rămînă în ostrov, învăţîndu-se de la părintele cel de obşte". Deci, această poruncă împărătească aducîndu-se şi arătîndu-se de un om al împăratului, mulţi dintre dînşii s-au alăturat lui Epifanie; iar cei ce nu s-au aplecat, îndată au fost izgoniţi din ostrov. Astfel, turma cea cuvîntătoare a bunului păstor a fost curăţată de lupii cei răpitori.

Sfîntul Epifanie, petrecînd în arhierie şi în osteneli ani îndelungaţi şi ajungînd la adînci bătrîneţi, s-a apropiat de fericitul său sfîrşit. Dar mai înainte de sfîrşit, a fost trebuinţă să se ostenească la împărăteasca cetate pentru nişte pricini ca acestea: Eudoxia, soţia împăratului Arcadie, care după tatăl său, Teodosie, a împărăţit la Răsărit, sfătuindu-se împreună cu Teofil arhiepiscopul Alexandriei, la izgonirea cea nevinovată a preasfinţitului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, despre care s-a scris pe larg în viaţa Sfîntului Ioan Gură de Aur, au pornit pe Epifanie cu scrisorile lor amăgitoare, să vină la dînşii la sobor, pentru că Teofil scrisese lui Epifanie foarte multe scrisori asupra lui Ioan, cum că el se împărtăşeşte de ideile lui Origen, şi pentru aceea împărăteasa s-a pornit să-l surghiunească. Deci, Epifanie, îndată s-a plecat lui Teofil; căci nu ştia că Teofil are urîciune asupra lui Ioan.

Deci, Sfîntul Epifanie, luîndu-mă pe mine şi pe Isaac, am venit în cetatea lui Constantin. Dar, intrînd noi în cetate, era mare tulburare pentru Ioan; căci el era mult iubit de cetăţeni. Dar unele mănăstiri şi locaşuri care luau bani şi cele de trebuinţă de la împărăteasa, nu voiau să primească pe Ioan.

Deci, intrînd noi într-una din mănăstiri, au silit pe Epifanie să le hirotonească un diacon, căci aveau nevoie la slujba bisericească. Făcînd acestea şi auzind Ioan, a scris o epistolă lui Epifanie. Asemenea şi Epifanie a scris împotriva lui Ioan. Şi a auzit şi împărăteasa că s-au învrăjbit Ioan cu Epifanie.

Atunci împărăteasa Eudoxia a chemat pe Epifanie şi i-a zis: "Părinte Epifanie, toată împărăţia romanilor este a mea şi toată preoţia bisericilor de sub împărăţia mea este a ta; fiindcă Ioan este străin de buna rînduială a preoţiei şi se poartă fără de rînduială împotriva împăraţilor, avînd în el oarecare eres. Pentru aceasta, de multe zile mă supără gîndul să fac sobor şi să-l lepăd din această rînduială, ca pe un nevrednic de preoţie şi să pun altul pe scaun, care va putea să ţină preoţia, ca astfel împărăţia mea să fie în pace întru toate". Pe cînd împărăteasa grăia acestea către Epifanie, trupul îi tremura din multa ei mînie. Apoi a zis către dînsul: "Fiindcă sfinţia ta eşti aici din voia lui Dumnezeu, nu este trebuinţă să dau de osteneală pe ceilalţi părinţi; deci, pe care ţi-l va descoperi Dumnezeu, fă-l episcop; iar pe Ioan scoate-l din Biserică".

Epifanie a zis către împărăteasă: "Fiică, fără pomenire de rău, ascultă pe părintele tău". Împărăteasa a zis către Epifanie: "Orice-mi vei porunci sfinţia ta, eu te voi asculta ca din gura lui Dumnezeu". Epifanie a zis către împărăteasă: "Dacă se prihăneşte Ioan şi se mustră pentru eresul care zici, şi nu mărturiseşte că a greşit, este nevrednic de preoţie; atunci, orice va porunci stăpînirea voastră, voi face. Iar dacă, pentru ocara voastră, voiţi să izgoniţi pe Ioan din Biserică, Epifanie nu se învoieşte la aceasta. Pentru că firea împăraţilor este să ocărască şi să ierte, fiindcă şi voi aveţi Împărat în cer, Căruia îi greşiţi după obicei şi vă iartă vouă, dacă şi voi veţi ierta celor ce vă ocărăsc pe voi, după cum zice Evanghelia: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este". Atunci împărăteasa a zis către Epifanie: "De vei face împiedicare, părinte Epifanie, de a se izgoni Ioan, voi deschide capiştile idolilor, voi face pe oameni să li se închine lor şi voi face pe cele din urmă mai rele decît cele dintîi". Cînd ea grăia acestea cu amărăciune, au curs lacrimi din ochii ei. Epifanie a zis: "Fiică, eu sînt nevinovat de această judecată".

Epifanie, zicînd acestea, m-a luat pe mine şi am ieşit din palatul împărătesc; iar Isaac, fiind bolnav, n-a intrat împreună cu noi la împărăteasă. Deci, a străbătut vestea prin toată cetatea, zicînd că marele preot Epifanie, episcopul Ciprului, a intrat la împărăteasă şi a surghiunit pe marele Ioan. Isaac, auzind acestea, a fugit de Epifanie, intrînd într-o mănăstire şi a rămas acolo, fără să ştim noi. Epifanie plîngea pentru Isaac şi se ruga lui Dumnezeu să-i arate unde petrece. Atunci i-a arătat. Şi am mers la el, dar Isaac s-a întors de la Epifanie, zicînd: "Nu mai voiesc să fiu cu tine, pentru păcatul pe care l-ai făcut asupra lui Ioan". Stînd noi în mănăstire trei zile, de abia am înduplecat pe Isaac să meargă cu noi. Încă şi Sfîntul Ioan Gură de Aur s-a încredinţat că Sfîntul Epifanie s-a învoit la surghiunia lui şi, luînd hîrtie, i-a scris: "Înţelepte Epifanie, tu ai luat parte la surghiunia mea, dar nu vei mai şedea pe scaunul tău". Asemenea încă şi Epifanie a scris împotriva lui Ioan: "Pătimitorule, bate şi biruieşte; şi pentru că ai crezut că m-am învoit la surghiunia ta, în locul în care te-ai surghiunit nu vei ajunge".

Fraţilor, acestea le-am scris, ca să nu arunce cineva prihană asupra lui Epifanie, ca unul ce a făcut atîtea bunătăţi. Era oare cu putinţă, să se coboare el la atîta răutate? Să nu fie! Noi, intrînd în palatul împărătesc, Epifanie a luat voie de la împăraţi să mergem în Cipru. Epifanie, fiind întrebat de împăratul Arcadie de cîţi ani este, el a răspuns: "Sînt de o sută cincisprezece ani, fără trei luni. Astfel, de şaizeci de ani m-am făcut episcop şi am cincizeci şi cinci de ani, fără trei luni în episcopie". Despre acestea l-a întrebat împăratul în ziua cînd aveam să ne suim în corabie.

Suindu-ne în corabie, Epifanie a şezut în pîntecele corabiei împreună cu noi. El avea obiceiul să ţină neîncetat în mîinile sale Sfinta Evanghelie. Deci, suspinînd şi plîngînd de trei ori, a deschis Sfinta Evanghelie şi iarăşi închizîndu-le, a plîns şi a făcut rugăciune. Apoi după rugăciune a şezut în pîntecele corabiei şi a început iarăşi a plînge şi a zice către noi: "O, fiilor, de mă iubiţi pe mine, păziţi poruncile mele şi dragostea lui Dumnezeu va petrece întru voi. Voi ştiţi prin cîte supărări am trecut în viaţa aceasta şi n-am ţinut socoteală de nici un necaz. Ci totdeauna mă bucuram, căutînd la milostivul Dumnezeu, Care nu m-a părăsit pe mine, ci mă păzea de bîntuiala vicleanului; căci, cei ce iubesc pe Dumnezeu, toate le lucrează spre bine. Deci, fiii mei doriţi, altădată fiind eu într-un loc pustiu şi săvîrşind rugăciune la Hristos, ca să mă izbăvească de bîntuiala potrivnicului, au năvălit asupra mea mulţi diavoli, care, apucîndu-mă şi aruncîndu-mă de picioare, mă tîrau pe pămînt; iar unii dintre dînşii, mi-au făcut şi răni. Acestea mi s-au făcut zece zile. De atunci n-am mai văzut în faţă pe diavolul în toate zilele vieţii mele; ci au săvîrşit răutatea lor asupra mea prin oamenii cei răi.

Multe rele mi s-au întîmplat în Fenicia, de la silonienii cei fără de rînduială; în Egipt, de la tiostinenii cei necuraţi; în Cipru, de la valentinenii cei fărădelege şi de la celelalte eresuri. O, fiilor, puneţi mintea voastră şi ascultaţi cuvîntul păcătosului Epifanie: "Nu fiţi poftitori de bani, căci mulţi bani se vor adăuga vouă. Nu urîţi pe nici un om şi veţi fi iubiţi de Dumnezeu. Nu clevetiţi pe fratele vostru, că patima diavolească nu vă va domni pe voi. Întoarceţi-vă de la toate eresurile, ca de la nişte fiare cu venin purtător de moarte, pentru care v-am dat vouă lămuriri în cărţile ce se numesc "Panarii". Întoarceţi-vă şi feriţi-vă de plăcerile lumii, care gîdilă pururea trupul şi gîndul. Aveţi iscusinţă, că este adăugirea satanei, căci de multe ori şi trupul liniştindu-se, gîndul celor fără de luare aminte are nălucire spre cele urîte. Iar cînd mintea noastră se trezeşte şi are pomenire pururea de Dumnezeu, cu lesnire putem să biruim vrăjmaşul".

Epifanie zicînd acestea şi mai multe ca acestea, a chemat pe toţi cei din corabie şi le-a zis: "Fraţilor, ni se cade nouă ca, cu toată tăria, să ne rugăm iubitorului de oameni Dumnezeu să ne păzească pe noi ca nici unul din cei din corabie să nu piară; căci o să se facă un vifor mare. Bucuraţi-vă, deci, că nici o supărare nu se va atinge de toţi cei din corabie!" După acestea, mi-a zis: "Fiule Polivie". Eu i-am răspuns: "Ce este, părinte?" El mi-a zis: "Dacă vom merge la Constanţia, stai şapte zile în cetate; apoi du-te în Egipt şi suie-te în Tebaida cea de sus şi acolo paşte oile lui Hristos. Însă ia seama de tine, fiule, martor îţi pun cerul şi pămîntul, să nu faci într-altfel. Pentru că dacă cuvintele mele nu le vei asculta şi nu te vei duce, cu pierzare vor pieri şi în deşert se vor face ţie toate cîte ai zidit şi vei fi netrebnic înaintea tuturor oamenilor; iar de vei asculta cuvintele mele şi vei păzi porunca Domnului, Care mi-a poruncit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, vei fi binecuvîntat înaintea Lui în toate zilele". Zicînd acestea către mine, m-a sărutat.

Apoi, întorcîndu-se către Isaac, i-a zis: "Fiule Isaac". Iar el a răspuns: "Ce este, părinte?" "Tu, fiule, să rămîi în Constanţia, pînă ce ţi se va porunci ţie; să mergi pe calea drepţilor!" Epifanie zicînd acestea către Isaac, l-a sărutat. Chemînd pe toţi corăbierii, le-a zis: "Să nu vă speriaţi, fiilor, căci multă pornire va face marea, ci rugaţi-vă lui Dumnezeu şi El vă va ajuta". Şi era al unspre-zecelea ceas din zi, cînd Epifanie ne-a învăţat acestea. Şi a zis unuia din corăbieri: "Nu ispiti, ca să nu fii ispitit!" Iar la apusul soarelui s-a ridicat o furtună mare pe mare. Epifanie era în pîntecele corabiei, avînd mîinile întinse şi Evanghelia era pusă pe pieptul lui, ochii deschişi şi glasul lui nu se auzea.

Noi toţi, fiind cuprinşi de frică, socoteam că Epifanie se roagă lui Dumnezeu pentru valul mării. Şi a ţinut viforul două zile şi două nopţi. A treia zi, Epifanie mi-a zis: "Fiule Polivie, zi corăbierilor să aprindă lemne şi să facă cărbuni, iar tu ia tămîie şi adu aici". Şi am făcut aşa. Apoi a zis către mine: "Pune tămîia în căţuie". Atunci el a zis: "Rugaţi-vă, fiilor", şi a făcut şi el rugăciune, după cum zăcea cu faţa în sus, şi după rugăciune ne-a sărutat pe toţi şi a zis: "Mîntuiţi-vă, fiilor, că Epifanie, nu vă va mai vedea pe voi în această viaţă". Şi îndată şi-a dat sufletul, iar viforul mării a încetat numaidecît.

Văzînd acestea am căzut împreună cu Isaac pe grumajii lui şi am plîns cu amar. În acel ceas a căzut întuneric pe ochii noştri. Unul din corăbieri, căruia Epifanie i-a zis, pe cînd era în viaţă: "Nu ispiti, ca să nu fii ispitit", a alergat la picioarele lui Epifanie şi a voit să-i ridice haina să vadă dacă este tăiat împrejur. Iar Epifanie, cum zăcea mort, ridicînd piciorul drept, l-a lovit în faţă şi l-a aruncat din corabie la pisc, rămînînd mort două zile. Deci, în acea zi, luîndu-l corăbierii, l-au dus la Epifanie şi, după ce l-au pus lîngă picioarele lui şi, atingîndu-se, a înviat. Din această pricină a căzut frică peste toţi cei din corabie. Noi, mergînd către Constanţia, la locul ce se numeşte Diansitirion, au ieşit corăbierii din corabie, au înconjurat cetatea şi cu glas tare au strigat: "Bărbaţi fraţi, cei ce locuiţi în Constanţia, mitropolia cu bărbaţi mulţi, pogorîţi-vă la mare în locul ce se numeşte Diansitirion şi luaţi cinstitele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Epifanie, că şi-a sfîrşit viaţa cea omenească.

Atunci a căzut întuneric peste toată cetatea şi oamenii, ţinîndu-se de mîini unul de altul, se pogorau la mare, făcînd mare bocet. Toată împărăţia se tîra în cetate, vărsînd lacrimi pe cale. Atunci trei orbi, ce erau în latura ce se numeşte "Stornici", au pornit pe cale şi nimeni nu le dădea mîna acestora, să ajungă mai degrabă în cetate. Unul din cei trei, cu numele Prosexie a zis: "Sfinte al lui Dumnezeu, Cuvioase Epifanie, fă-ne să vedem, ca şi noi să ne închinăm cinstitelor tale moaşte". Şi îndată au văzut. Intrînd în cetate, s-au închinat cinstitelor moaşte ale cuviosului părinte şi au povestit ceea ce li s-a întîmplat pe cale şi toţi, auzind acestea, slăveau pe Dumnezeu, Cel ce dă unele ca acestea robilor Săi celor vrednici.

Luînd din corabie moaştele, le-au pus în biserică cu multă cinste şi se săvîrşeau minuni de la sfintele moaşte, că cei ce erau bolnavi se tămăduiau de orice boală erau cuprinşi. După zece zile, adunîndu-se din tot ostrovul (insula), arhierei, preoţi, egumeni şi nenumărat popor, au îngropat cu cinste sfintele lui moaşte în acea biserică, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi I Se cuvine slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă - În viaţa Sfîntului Epifanie se pomeneşte de împăraţii Arcadie şi Onorie, fiii marelui Teodosie împăratul, care au fost trimişi să împărăţească în Roma, după moartea împăratului Graţian. Şi care au chemat pe Sfîntul Epifanie ca să tămăduiască pe sora lor de o boală ce o cuprinsese. Deci, mergînd Sfîntul Epifanie în Roma, a tămăduit-o cu rugăciunea; iar pe fiul ei, care murise de năprasnă, l-a înviat şi l-a botezat. Apoi a botezat şi pe mama pruncului şi pe împăraţii Arcadie şi Onorie. De aici poate li se va părea unora că ei ar fi fost închinători de idoli, dar nu este aşa. Pentru că ei erau dreptcredincioşi din copilărie, dar unii din acele vremi aveau obiceiul a nu se boteza de mici, ci primeau Sfîntul Botez după mai mulţi ani. Iar ce le-a zis Sfîntul Epifanie: "Credeţi întru Cel răstignit?", nu le-a zis sfîntul pentru că ei nu credeau, ci pentru că se îndoiau în credinţă, că nu va putea sfîntul prin rugăciuni, să vindece pe sora lor.