Marele între parinti Visarion s-a nascut si a crescut în Egipt. Din tinerete a iubit pe Hristos si a rasarit în inima lui lumina darului lui Dumnezeu. Si s-a pazit curat de toata întinaciunea pacatului, nepatându-si haina cea duhovniceasca, pe care a luat-o de la Sfântul Botez. Si cercetând sfintele locuri de la Ierusalim, a vazut pe Cuviosul Gherasim, care-si petrecea viata în pustiul Iordanului, si caruia îi slujea un leu. Asemenea vazând si pe multi alti parinti care vietuiau acolo prin felurite locuri si care straluceau în fapte bune si, vorbind cu dânsii, a câstigat mult folos sufletului sau.

Iar dupa ce s-a întors la locul sau, si-a dobândit ca parinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Si ducându-se adeseori la el si povatuit fiind de învataturile lui cele folositoare, s-a îndemnat spre viata cea aspra. Si împartindu-si saracilor si manastirilor averea ramasa de la parinti, s-a lepadat de lume si s-a facut monah. Apoi ducându-se într-un loc pustiu, petrecea în liniste, obosindu-se cu multe osteneli. Si omorându-si trupul cu nevointe pustnicesti, se asemana celor fara de trup, fiind în trup. Postirea lui era fara de masura, pentru ca uneori nu mânca toata saptamâna, iar alteori petrecea fara de hrana si fara de bautura patruzeci de zile.

Odata, stând în mijlocul unor maracini si având mâinile, ochii si mintea îndreptate catre cer, a petrecut astfel patruzeci de zile si de nopti în rugaciune gânditoare de Dumnezeu, neclintit ca un stâlp, nici miscându-se câtusi de putin cu trupul din locul acela, nici gustând ceva în acele zile, nici graind ceva catre cineva, nici dormitând, nici slabind din neputinta cea fireasca si nici aplecându-si mintea sa spre cele pamântesti, ci fiind cu totul întraripat de dragostea lui Dumnezeu. Cu ochii cei sufletesti privea neabatut spre El, urmând celor fara de trupuri. De aceea s-a învrednicit si de mari daruri de la El, pentru ca i s-a dat lui atâta dar de faceri de minuni, cât si sfintilor prooroci de demult.

Si s-a asemanat lui Moise; ca precum Moise a prefacut de demult în pustie apele cele amare întru dulceata cu lemnul aratat de Dumnezeu, ca sa adape pe Israel cel însetat, tot astfel si Cuviosul Visarion a îndulcit amaraciunea apei de mare, prin rugaciune si prin însemnarea sfintei cruci, ca sa adape pe ucenicul lui cel slabit de sete. Caci odata, umblând el cu ucenicul lui în pustie pe marginea marii, acesta a însetat de osteneala drumului si de zaduful zilei si zicea catre sfântul: „Parinte, îmi este tare sete". Iar cuviosul, facând rugaciune si însemnând marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „In numele Domnului, ia apa si bea". Iar ucenicul luând apa din mare cu vasul ce-1 purta, a vazut ca apa este dulce la gust si rece, ca si cum ar fi curs dintr-un izvor viu. Deci, bând din destul si racorindu-se, a luat si în vasul sau. Si vazând aceasta Cuviosul Visarion, a zis ucenicului: „Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apa?" Raspuns-a ucenicul: „Iarta-ma, parinte! Am luat apa ca sa nu însetez iarasi pe cale!" Atunci staretul a zis: „Dumnezeu, Cel ce este în acest loc, este în tot locul; si, precum aici, asa si în tot locul poate sa dea apa dulce celui însetat". Iar numele ucenicului era Dula.

Cuviosul Visarion s-a asemanat si lui Isus al lui Navi; caci precum acela biruind oarecând pe amorei, a oprit soarele în calea sa, tot asa a facut si acesta, caci mergând el cu ucenicul la alt staret, se apropia soarele spre apus si calea era înca departata; deci Sfântul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Rogu-ma Tie, Doamne, porunceste ca sa stea soarele pâna ce voi merge la robul tau". Si asa s-a facut, ca n-a apus soarele pâna ce a sosit cuviosul la acel staret.

Cuviosul a fost asemenea si cu Sfântul Prooroc Ilie, pentru ca în vreme de seceta, ploaie îndestulata a pogorât din cer pe pamânt; si aceasta nu s-a facut o data sau de doua ori, ci de mai multe ori. El se asemana înca si cu proorocul Elisei; caci precum acela a trecut apele Iordanului, despartindu-le cu cojocul lui Ilie, tot asa si acesta, cu rugaciunile sale, a întarit firea apelor sub picioarele sale si umbla pe deasupra apelor ca pe uscat; pentru ca Nilul - râul cel mare - îl trecea ca pe uscat si oriunde pe cale întâlnea pâraie, le trecea cu picioarele neudate.

Si petrecând Cuviosul Visarion oarecând în Schit, a fost adus la biserica un om îndracit si se faceau rugaciuni pentru el în biserica ca sa se izbaveasca de duhul cel necurat, dar nu iesea dracul din el, caci era cumplit foarte. Atunci clericii au zis între ei: „Ce sa facem cu îndracitul acesta?" Si unii au zis: „Nimeni nu poate sa-1 izgoneasca pe dracul acesta, decât numai avva Visarion; si de-1 vom ruga pe el pentru aceasta, apoi nici în biserica nu va voi sa vina. Deci sa facem asa: El vine de dimineata în biserica mai înainte decât toti, iar noi, apucând înainte de venirea lui, sa punem pe omul cel îndracit în locul lui si sa-i zicem staretului: ŤParinte, desteapta pe cel ce doarme!ť"

Si au facut clericii asa. Si intrând Cuviosul Visarion în biserica, dupa obiceiul sau, a vazut pe acel om sezând în locul lui. Atunci el a stat aproape de cel îndracit si nu voia sa-1 goneasca din locul lui pe cel ce sedea. Iar dupa ce s-a început pravila bisericii, clericii au zis catre staret: „Parinte, desteapta pe cel ce doarme". Iar parintele apropiindu-se de acel om, 1-a clatinat, zicându-i: „Scoala-te si te du de aici!" Si îndata dracul a iesit din om, gonit prin cuvântul sfântului. Si sculându-se omul, a început a multumi lui Dumnezeu, ca s-a izbavit de îndracire si s-a facut sanatos din acel ceas. în acest fel au pornit clericii pe Sfântul Visarion spre acea facere de minuni, ca sa izgoneasca pe diavol, pentru ca acest cuvios parinte nu voia sa faca minuni la aratare, ca sa nu fie slavit de oameni, si fugea de laudele oamenilor, fiind smerit si socotindu-se pe sine pacatos.

Odata, un frate din schit a cazut într-o greseala si preotul îi poruncea lui sa iasa afara din biserica, ca unul ce nu era vrednic sa fie împreuna cu fratii în soborul bisericesc. Iar Cuviosul Visarion, sculându-se, a iesit si el împreuna cu cel ce gresise, zicând: „Si eu am gresit!" Intr-acest fel a fost smerenia acestui sfânt parinte.

Ucenicii lui mai spuneau de el ca patruzeci de ani nu s-a culcat pe coaste ca sa se odihneasca; ci, sezând sau stând, primea câte putin somn. El sfatuia pe ucenicii sai sa fie treji, ca rara dormitare sa se pazeasca pe sine totdeauna de cursele vrajmasului, si le zicea: „Se cade monahului sa fie tot ochi ca si Heruvimii si Serafimii; si, când cineva petrece în pace neavând razboaie, atunci mai mult sa se pazeasca si sa se smereasca în fata lui Dumnezeu, ca nu cumva, parându-i-se ca sta, sa cada mai cumplit, caci pentru prea marea încredere în sine, multi s-au dat la razboi. Si de multe ori, pentru neputinta noastra, Dumnezeu nu lasa sa vina asupra noastra razboaie, ca sa nu pierim desavârsit".

Toata viata acestui sfânt parinte era asemenea pasarilor cerului, pentru ca nimic nu a câstigat din cele pamântesti, nici nu avea chilia sa, nici vreo adapostire deosebita; ci, trecând din loc în loc, mergea ca un drumet ratacit prin pustie, prin surpaturi si prin vai, neîngrijindu-se deloc de nevoile trupesti, nici de hrana, nici de haine; având pe trup îmbracaminte numai o ruptura de haina, cât sa nu-i fie trupul gol cu totul. Ziua era ars de zaduful soarelui, iar noaptea de ger. Rareori i se întâmpla vreodata sa intre sub vreun acoperamânt, ci petrecea ca o pasare prin munti, iubind singuratatea, ridicându-si mintea spre Unul Dumnezeu si adâncindu-si gândurile într-însul. Totdeauna îi ieseau pâraie de lacrimi din ochi si scotea dese suspine din adâncul inimii; si toate zilele vietii lui si le-a petrecut plângând si tânguindu-se.

Si ajungând la adânci batrâneti, s-a mutat la viata cea neîmbatrânita si a trecut de la plângere la bucuria cea vesnica, prin ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava în veci. Amin.