În părţile Ciliciei a fost un sat care se numea Sisan. În el vieţuiau părinţii cuviosului, creştini fiind, Susotion şi Marta, cărora le-a dat Dumnezeu acest binecuvîntat rod, pe care l-au numit Simeon şi, după obiceiul creştinesc, l-au spălat prin baia botezului. Deci creştea pruncul, nu atît întru învăţătura cărţii, ci mai ales în simplitatea şi în nerăutatea inimii. Însă înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu şi în cei simpli se sălăşluieşte şi pe cei neştiutori îi alege, ca să se ruşineze înţelepciunea veacului acestuia.

Cînd era de treisprezece ani, urmînd să fie păstor al oilor cuvîntătoare, păzea oile necuvîntătoare ale tatălui său. Prin aceasta el s-a asemănat lui Iacob, lui Moise şi lui David, care de la păstoria oilor au venit la dumnezeieştile descoperiri. În vreme de iarnă, cînd oile nu se scoteau la păşune, fericitul copil mergea la biserică. Intrînd cu părinţii săi într-o zi de duminică, lua aminte la cîntare şi la citire, precum singur a spus mai pe urmă episcopului Teodorit. Auzind Sfînta Evanghelie fericind pe cei săraci, pe cei blînzi şi pe cei curaţi cu inima, a întrebat pe un cinstit bătrîn care stătea aproape: "Ce înseamnă cuvintele ce se citesc?". Iar acesta, fiind povăţuit de Duhul lui Dumnezeu, şi-a deschis gura şi multe ceasuri l-a învăţat, arătîndu-i calea duhovnicească a curăţiei şi dragostei de Dumnezeu, care duce spre desăvîrşirea vieţii celei îmbunătăţite. Deci a căzut sămînţa cea bună în pămînt bun, căci îndată a răsărit în el dorinţa cea rîvnitoare spre Dumnezeu şi a crescut voinţa sa neschimbată spre calea cea strîmtă care duce la Dumnezeu. Astfel, şi-a pus în minte ca îndată să lase toate şi să caute pe Cel pe care l-a dorit.

Închinîndu-se acelui cinstit bătrîn şi mulţumindu-i pentru folositoarea lui învăţătură, i-a zis: "Tu îmi eşti tată şi mamă, învăţător de lucruri bune şi povăţuitorul mîntuirii mele !". Apoi a ieşit repede şi nu s-a mai întors acasă, ci s-a dus la un loc deosebit, potrivit pentru rugăciune. Acolo, fiind singur, a căzut cu faţa la pămînt în chipul crucii, făcînd rugăciune cu plîngere către Dumnezeu, ca să-i arate calea spre mîntuire. Astfel, zăcînd mult la rugăciune, a adormit şi a văzut o vedenie ca aceasta: I se părea că sapă o temelie şi a auzit un glas, zicîndu-i: "Sapă mai adînc". Şi a săpat mai adînc. Iar cînd a încetat din cauza ostenelii, socotind că este destul, iar a auzit glas poruncindu-i să sape tot mai adînc, şi aşa se ostenea săpînd. Dar şi a treia oară, cînd încetă din lucru, acelaşi glas îl trezi din nou la osteneală. Apoi i-a zis: "Încetează, este destul. Iată: acum de voieşti să zideşti, zideşte, ostenindu-te cu stăruinţă, că fără osteneală nimic nu vei putea spori"! Această vedenie s-a săvîrşit cu dînsul cînd a pus o asemenea temelie întru smerenie, spre zidirea sa şi a altora. Căci se vedea că faptele lui cele bune întrec firea omenească.

După vedeniile acestea, sculîndu-se, s-a dus la o mînăstire ce era în ţara aceea unde era egumen fericitul Timotei şi, căzînd la pămînt, zăcea înaintea porţii fără hrană şi fără băutură, răbdînd 7 zile. În ziua a 8-a, ieşind egumenul, l-a întrebat de unde este, unde merge, cum se numeşte, dacă n-a făcut ceva rău şi dacă nu fuge de mînia stăpînilor săi. Iar el a căzut la picioarele egumenului şi i-a zis cu lacrimi: "Părinte, nu sînt din cei ce au făcut ceva rău înaintea oamenilor, ci caut să slujesc lui Dumnezeu cu toată osîrdia. Deci, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi-mi porunceşte să intru în mînăstire şi să slujesc la toţi!".

Atunci egumenul, mai înainte văzînd în el dumnezeiasca chemare, l-a luat de mînă şi l-a dus în mînăstire, zicînd fraţilor: "Învăţaţi-l pe el obiceiul, pravila călugărească şi rînduielile noastre". Astfel, fiind primit în mînăstire, se supunea tuturor şi le slujea. A învăţat şi Psaltirea toată pe de rost în puţină vreme. Apoi s-a călugărit, avînd 18 ani de la naştere, şi s-a făcut călugăr iscusit. Căci îndată, fiind strîmtorare în viaţa călugărească, a ajuns la atîta înălţime duhovnicească, încît pe toţi călugării de acolo i-a întrecut; căci fraţii mîncau, unii o dată pe zi spre seară, alţii a treia zi, iar el toată săptămîna o trecea nemîncînd. Părinţii lui l-au căutat pretutindeni timp de doi ani. Dar Dumnezeu, acoperindu-l, nu l-au aflat şi mult plîngînd pentru dînsul atît se mîhneau, încît tatăl său a murit din acea întristare. Însă el, aflînd tată pe Dumnezeu, înaintea Lui s-a aruncat din tinereţe.

Petrecînd fericitul în acea lavră, a mers odată la fîntînă să scoată apă şi, luînd de la găleată funia foarte aspră, împletită din crengi de finic, şi-a înfăşurat cu dînsa tot trupul său gol de la coapse pînă la grumaz, încît îi făcea răni pe trup. După zece zile a putrezit trupul său din cauza rănilor, căci se rosese carnea pînă la oase, şi era cuprins de viermi şi mirosea greu. Deci ziseră fraţii către egumen: "De unde ne-ai adus pe omul acesta, că nu putem să-l suferim pentru mirosul greu ce iese dintr-însul? Nimeni nu poate să stea aproape de el, iar cînd umblă, viermii cad din trupul lui şi aşternutul îi este plin de viermi".

Auzind acestea egumenul s-a mîhnit şi, înţelegînd că sînt adevărate cele spuse, l-a întrebat pe fericitul Simeon: "Spune-mi, fiule, de unde iese mirosul acesta greu?" Iar el tăcea şi căuta în jos. Întristîndu-se egumenul, a poruncit să i se dezbrace cu sila haina de pe el. Şi era haina lui de păr însîngerată, iar funia de finic se îngropase adînc în carnea trupului său.

Văzînd egumenul acestea, s-a spăimîntat şi toţi care erau acolo cu mare osteneală au putut să scoată de pe dînsul aceea. Iar el, răbdînd vitejeşte, zicea: "Lăsaţi-mă pe mine ca pe un cîine împuţit, că sînt vrednic de aceasta, pentru păcatele mele." Iar egumenul i-a zis: "Ai optsprezece ani, deci care sînt păcatele tale?" Simeon răspunse: "Părinte, Proorocul grăieşte: întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea (Psalm 50,6)." Auzind egumenul acestea, s-a minunat de socoteala lui, că fiind tînărul neînvăţat, avea o astfel de frică de Dumnezeu. Însă îl învăţa ca să nu-şi facă o chinuire ca aceasta. Nu este de folos, zicea el, să începi ceva mai presus de putere. Destul este ucenicului să fie ca dascălul său." Şi abia în multe zile a putut să se tămăduiască de acele răni.

După tămăduire, văzînd egumenul şi fraţii că Simeon trăieşte ca mai înainte, obosindu-şi trupul, i-a poruncit să iasă din mînăstire, ca nu cumva alţi fraţi mai neputincioşi, vrînd să-i urmeze pilda, să-şi fie singuri pricinuitori de moarte. Deci, ieşind el, umbla prin pustie şi prin munţi. Apoi, aflînd o fîntînă fără apă în care petreceau jivine şi fiare necurate, s-a aşezat acolo şi se ruga lui Dumnezeu. După o vreme, a văzut egumenul într-o noapte în vis popor mult cu arme şi cu lumînări înconjurînd mînăstirea şi întrebînd: "Unde este robul lui Dumnezeu, Simeon? Arătaţi-l pe el că este iubit lui Dumnezeu. Iar de nu, vă vom arde pe voi cu întreaga mînăstire, pentru că acela este mai mare decît voi şi multe minuni va face Dumnezeu printr-însul pe pămînt!"

Deşteptîndu-se egumenul din somn, a povestit fraţilor acea vedenie înfricoşată, cum a fost într-o cercetare plină de spaimă pentru Simeon. Apoi a trimis să-l caute pretutindeni şi aflînd pe nişte păstori păscînd oile, i-a întrebat despre el. Şi, înştiinţîndu-se de la dînşii că este în acea fîntînă pustie, a mers cu sîrguinţă acolo şi a strigat: "Aici eşti, robule al lui Dumnezeu?" Iar el a răspuns: "Lăsaţi-mă pe mine, sfinţilor părinţi, să-mi dau duhul, căci a slăbit sufletul meu, pentru că am mîniat pe Dumnezeu!" Iar ei, nevrînd, l-au tras afară din fîntînă şi l-au adus în mînăstire, unde s-a nevoit fericitul cîtăva vreme. După aceea, ieşind în taină din mînăstire, umbla prin munţi şi prin pustie. Apoi, povăţuindu-se de duhul lui Dumnezeu, a mers la un munte care era aproape de satul ce se numea Talanissa. Acolo a aflat o chilie mică săpată în piatră, în care, închizîndu-se, s-a nevoit trei ani. După aceasta, aducîndu-şi aminte de Moise şi de Ilie, care au postit patruzeci de zile, a gîndit să se ispitească pe sine cu un post ca acela.

Atunci, un duhovnic mai mare al părinţilor acelora, anume Vassos, avînd putere peste preoţi, umbla prin cetăţi, prin sate şi pe la biserici, ajungînd şi la dînsul în satul Talanissa. Pe acela l-a rugat Simeon să-i astupe uşa chiliei timp de patruzeci de zile, nelăsîndu-i înăuntru nimic de mîncare. Ci acela n-a voit să facă aceasta, zicîndu-i: "Nu se cade omului să se ucidă pe sine cu post fără de măsură, pentru că aceasta nu este faptă bună, ci mai ales păcat." Atunci i-a zis cuviosul: "Pune-mi dar, părinte, pîine şi apă, ca, de îmi va fi nevoie, să gust şi să-mi întăresc puţin trupul cu hrană." Deci a făcut Vassos aşa, punîndu-i pîine şi apă înăuntru, şi, astupînd uşa cu pietre, s-a dus în calea sa. Apoi trecînd acele patruzeci de zile, s-a întors la cuviosul şi, dînd la o parte pietrele, a deschis uşa chiliei şi l-a găsit pe Simeon la pămînt, zăcînd ca un mort, iar pîinea era întreagă, asemenea şi apa, precum le pusese, nici măcar atingîndu-se de dînsele acest postitor. Deci, luînd Vassos un burete, i-a spălat şi i-a răcorit gura, împărtăşindu-l cu dumnezeieştile Taine. După aceasta, primind Simeon hrană uşoară, s-a întărit. Despre astfel de înfrînare spunea Vassos multora, spre folosul lor.

În acea strîmtă chilie de piatră petrecînd Simeon trei ani, s-a suit într-un deal mai înalt al muntelui. Apoi ca să nu iasă de acolo, a luat un lanţ de fier lung de douăzeci de coţi şi cu un capăt şi-a ferecat piciorul, iar pe celălalt capăt l-a ferecat de o piatră. Aşa totdeauna căutînd cu ochii spre cer, cu mintea privea spre cele mai presus de ceruri. Auzind despre dînsul fericitul Meletie, păstorul Bisericii Antiohiei, a mers şi, văzîndu-l aşa ferecat, a zis: "Poate omul şi fără de obezi să se stăpînească pe sine şi nu cu fierul, ci cu voia şi cu înţelegerea să se lege pe sine la un loc." Auzind aceasta, cuviosul Simeon s-a folosit şi, scoţîndu-şi obezile, s-a legat pe sine cu voia liberă, surpînd gîndurile şi toată înălţarea care se ridică deasupra înţelegerii lui Dumnezeu, ca să fie singur de voie legat al lui Iisus Hristos.

Ieşind prin toate părţile vestea despre el, se adunară la Simeon toţi, nu numai cei ce vieţuiau aproape, ci şi din părţile cele mai îndepărtate, cărora le trebuiau multe zile de cale. Unii îşi duceau la dînsul pe bolnavii lor, iar alţii cereau sănătate bolnavilor care zăceau acasă; alţii de ispite şi de necazuri erau cuprinşi şi alţii de diavoli munciţi, dar fiecare dintre ei nu se întorcea în deşert, ci primeau, unul tămăduire, altul mîngîiere, altul folos, întorcîndu-se cu bucurie la locurile lor şi preamărind pe Dumnezeu. Căci fericitul aşa învăţa, cînd tămăduia pe cineva: "Preamăreşte pe Dumnezeu care te-a tămăduit şi nicidecum să nu îndrăzneşti a zice că Simeon te-a tămăduit, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău." Şi puteai să vezi la dînsul, adunîndu-se ca rîurile de pretutindeni felurite popoare, seminţii şi limbi: ismailiteni şi perşi, armeni şi iberici, ispani, britani şi italieni. Aşa preamărea Dumnezeu pe acela care Îl preamărea pe El, căci atîta mulţime de popoare se aduna şi toţi căutau să se atingă de el, cerînd binecuvîntare.

Supărîndu-se fericitul de o cinstire ca aceea şi de neodihnă, a aflat un alt chip de scăpare din gîlcevile omeneşti. A socotit să-şi zidească un stîlp şi să stea pe el, ca cei ce voiau a se atinge de dînsul să nu poată; deci a zidit stîlpul şi pe el o chiliuţă strîmtă de doi coţi, unde, suindu-se, petrecea în post şi în rugăciuni. El a devenit, astfel, întîiul stîlpnic. Şi era acel stîlp de şase coţi înălţime. Stînd pe dînsul cîţiva ani, i-au făcut lui oamenii altul, avînd înălţimea de 12 coţi. Apoi, după multă vreme, la 22 de coţi i-au ridicat înălţimea stîlpului; după aceea la 36. Aşa se suia Cuviosul spre cele cereşti, ca pe nişte trepte prin feluriţi stîlpi, multe suferind pe ei, udîndu-se de ploaie, arzîndu-se de zăduf şi îngheţînd de frig. Mîncarea lui era linte muiată şi apă drept băutură. Încă i-au făcut lui oamenii şi două îngrădiri de piatră lîngă stîlp.

Aşa vieţuind sfîntul, auziră de el părinţii din pustie şi s-au minunat de străina lui nevoinţă, că pînă atunci nimeni nu-şi aflase o viaţă ca aceea, adică să stea pe stîlp. Deci, vrînd ei să ispitească duhul ce era într-însul, au trimis un sol, zicînd: "Pentru ce nu mergi pe calea Părinţilor, ci altă cale nouă ai aflat? Pogoară-te de pe stîlp şi urmează viaţa Părinţilor pustnici de demult!" Au mai învăţat Părinţii pustnici pe trimişi că, de s-ar arăta nesupus, şi de nu ar voi să se pogoare, apoi cu sila să-l tragă jos de pe stîlp. Iar de ar asculta şi de ar voi să se pogoare, să-l lase să stea aşa precum a început. Pentru că din aceasta, ziceau ei, se va cunoaşte că viaţa cea nouă începută de el este de la Dumnezeu, dacă se va arăta ascultător, precum s-a şi făcut.

Deci, ajungînd trimişii şi spunîndu-i cele hotărîte de soborul sfinţilor părinţi pustnici, cuviosul îndată a păşit cu piciorul pe scară, vrînd să se pogoare. Atunci trimişii îi strigară: "Nu te pogorî, sfinte părinte, ci te nevoieşte precum ai început. Acum ştim că lucrul tău cel început este de la Dumnezeu, Care să-ţi fie ajutător pînă la sfîrşit". A mers la dînsul şi Domnin, patriarhul Antiohiei, care a fost după Sfîntul Meletie, şi văzînd o viaţă ca aceea s-a minunat şi, multe vorbind cu dînsul pentru folosul sufletului, a făcut acolo liturghie şi s-au împărtăşit amîndoi cu dumnezeieştile Taine. Apoi s-a întors patriarhul la Antiohia, iar cuviosul mai mult se nevoia, într-armîndu-se împotriva nevăzutului vrăjmaş.

Atunci diavolul, cel ce urăşte binele, s-a prefăcut în înger luminos şi s-a arătat sfîntului aproape de stîlp cu caretă şi cu cai de foc, ca şi cum s-ar fi pogorît din cer, şi îi zicea: "Ascultă, Simeoane, Dumnezeul cerului şi al pămîntului m-a trimis la tine, precum mă vezi cu careta şi cu caii, să te iau la cer precum pe Ilie, că vrednic eşti de o cinste ca aceasta pentru sfinţenia vieţii tale. Iată a venit ceasul tău, ca să-ţi mănînci roadele ostenelilor tale şi să primeşti cununa podoabei din mîna Domnului. Deci, vino, robule al Domnului, fără zăbavă să vezi pe Făcătorul tău şi să te închini Lui; să te vadă pe tine îngerii şi arhanghelii, cu proorocii, cu apostolii şi mucenicii care doresc să te vadă".

Acestea şi altele asemenea lor zicînd diavolul, n-a cunoscut sfîntul înşelăciunea vrăjmaşului. Deci, zicînd: "Doamne, pe mine, păcătosul, voieşti să mă iei la cer?", a mişcat piciorul drept să păşească în careta de foc. Apoi, întinzînd şi mîna dreaptă, s-a însemnat cu Sfînta Cruce, şi, îndată, diavolul cu careta şi cu caii s-a stins, spulberîndu-se ca praful de vînt. Cunoscînd Simeon diavoleasca înşelăciune, se căia, iar pe piciorul cu care voia să păşească în careta lui greu l-a pedepsit, stînd numai în piciorul acela un an întreg. Diavolul, nesuferind o nevoinţă ca aceea, a lovit piciorul cuviosului cu o rană cumplită şi a putrezit de pe el carnea şi curgea din rană puroi cu viermi pe stîlp spre pămînt. Iar el, ca un alt Iov răbdînd, punea viermii pe rană, zicînd: "Mîncaţi, ceea ce Dumnezeu v-a dat vouă!"

În vremea aceea, un boier dintre saracini, pe nume Vasilic, auzind multe despre Sfîntul Simeon, a venit la dînsul şi vorbind împreună, mult s-au folosit şi a crezut în Hristos. Apoi văzînd un vierme căzînd pe pămînt, l-a luat în mîna sa şi a ieşit. Deci a trimis în urma lui cuviosul, zicînd: "Pentru ce au luat cinstitele tale mîini puturosul vierme ce a căzut din putredul meu trup?" Iar Vasilic, deschizîndu-şi mîna, a aflat un mărgăritar de mult preţ şi a zis: "Nu este acesta vierme, ci mărgăritar". Şi i-a grăit cuviosul: "După credinţa ta s-a făcut ţie"... Şi aşa saracinul, luînd binecuvîntare, s-a dus la locul său.

După mulţi ani maica lui, Marta, aflînd despre dînsul, a venit să-l vadă şi plîngea mult lîngă uşă. Simeon, însă, n-a voit să se vadă cu dînsa, ci i-a trimis răspuns, zicînd: "Să nu mă superi, maica mea, acum că de vom fi vrednici, în acel veac ne vom vedea!" Iar ea avea mai mult dor să-l vadă. Fericitul a trimis la dînsa iarăşi, rugînd-o să aştepte puţin în tăcere. Ea, culcîndu-se acolo înaintea uşii ogrăzii, şi-a dat Domnului duhul ei. Şi îndată, cunoscînd sfîntul sfîrşitul ei, a poruncit să o aducă înaintea stîlpului şi, văzînd-o, s-a rugat pentru dînsa cu lacrimi. Rugîndu-se el, sfîntul ei trup se lumina şi-i strălucea faţa, şi toţi cei ce vedeau se minunau, lăudînd pe Dumnezeu, şi o îngropară înaintea stîlpului său. Şi cînd făcea rugăciune, o pomenea pe ea de două ori în toată ziua. După aceasta, iarăşi au schimbat credincioşii stîlpul sfîntului şi i-au făcut altul de patruzeci de coţi înălţime, pe care a stat cuviosul pînă la fericitul său sfîrşit.

Locul acela unde Cuviosul Simeon şi-a rînduit minunata sa viaţă nu avea apă aproape, ci se aducea de departe. Pentru aceasta multă mîhnire aveau oamenii ce veneau şi dobitoacele lor. Văzînd cuviosul strîmtorarea ce li se făcea din neajungerea apei, s-a rugat lui Dumnezeu cu stăruinţă să le dea apă, precum oarecînd lui Israil celui însetat în pustie. Pe la al zecelea ceas din zi, deodată s-a cutremurat pămîntul şi a crăpat în partea de răsărit a ogrăzii lui. Acolo s-a descoperit ca o peşteră mai presus de nădejde, avînd multă apă. Poruncind sfîntul să sape mai mult în locul acela ca de şapte coţi, îndată a început a ieşi apă îndestulătoare.

Oarecînd, a fost adusă la sfîntul o femeie care, însetînd noaptea, a băut împreună cu apa un şarpe mic şi acela a crescut în pîntecele ei şi s-a făcut mare. Şi era chipul acelei femei ca iarba de verde şi mulţi ani doftorii au purtat grijă de dînsa, dar n-au putut s-o tămăduiască. Iar fericitul a zis: "Daţi-i să bea din apa locului acesta". Deci, bînd ea, a ieşit dintr-însa un şarpe mare şi, tîrîndu-se pe dinaintea stîlpului, îndată a crăpat.

În acea vreme, venind unii creştini de departe la cuviosul pentru rugăciune şi fiind arşiţă, s-au abătut din cale la umbra unui copac să se odihnească puţin. Şezînd acolo cu alinare a căzut alăturea din mers o cerboaică îngreuiată şi strigară spre dînsa, zicînd: "Cu rugăciunile Sfîntului Simeon, te jurăm pe tine să stai puţin". Şi a stat cerboaica în loc. O, ce minune! că şi fiarele la numele sfîntului se făceau blînde şi ascultătoare. Iar ei, prinzînd-o, au ucis-o şi, luîndu-i pielea, şi-au făcut lor bucate din carnea ei şi, după ce au mîncat, îndată, pedepsindu-se de mînia lui Dumnezeu, şi-au pierdut glasul omenesc şi ca nişte cerbi au început a răcni. Deci, alergînd, au mers la Sfîntul Simeon, ducînd cu dînşii pielea aceea, ca o vădire a păcatului lor. Şi au petrecut acolo doi ani şi abia a putut să-i tămăduiască şi să vorbească omeneşte. Iar pielea cerboaicei aceleia au spînzurat-o lîngă stîlp, spre mărturie multora a faptei rele ce s-a făcut.

În muntele acela, în care sfîntul îşi ducea viaţa, se încuibase un balaur înfricoşat, nu prea departe de stîlp, pentru care nici iarba nu creştea în locul acela. Acelui balaur i s-a înfipt odată în ochiul drept un lemn ca de un cot şi i-a pricinuit lui durere multă. Iar în una din zile s-a tîrît la stîlpul cuviosului şi, zăcînd înaintea uşii ogrăzii, cu totul se gîrbovea, plecîndu-şi capul ca şi cum s-ar smeri şi milă cerînd de la Sfîntul Simeon. Deci, căutînd sfîntul spre dînsul, îndată a căzut din ochiul lui lemnul şi a rămas balaurul acela acolo trei zile, zăcînd înaintea uşii ca o oaie, şi toţi fără de frică intrau şi ieşeau, nevătămînd pe nimeni. Apoi vindecîndu-i-se ochiul, s-a dus la culcuşul său, în văzul tuturor, mirîndu-se de minunea aceea prea mare.

În părţile acelea era un pardos, fiară mare şi cumplită, ucigînd pe oameni şi pe dobitoace; şi nu îndrăznea nimeni să treacă prin locul acela unde locuia fiara, pentru că multe supărări făcea celor dimprejur. Mergînd lumea, a spus cuviosului de aceasta. Iar el le-a poruncit să ia pămînt din ograda sa şi apă de la locul acela şi, ducîndu-se împrejurul locului unde era fiara, să presare de departe şi să stropească. Ascultînd mulţimea pe sfîntul, a făcut aşa şi nu după multe zile, văzînd că nu se arăta fiara nicăieri, s-a dus s-o caute şi au aflat-o moartă, zăcînd pe pămîntul acela presărat cu ţărînă din ograda cuviosului, şi toţi au preamărit pe Dumnezeu.

Încă o altă fiară cuvîntătoare, mai cumplită decît cea dintîi, s-a arătat în acele părţi. Un oarecare tîlhar din Antiohia, Ionatan cu numele, care ucidea mulţi oameni pe drumuri şi prin case, năvălind tîlhăreşte şi fără veste, nimeni nu putea să-l prindă, deşi mulţi îi pîndeau calea, pentru că era puternic. Iar cînd s-a pornit toată Antiohia şi a trimis ostaşi să-l prindă, el, neputînd să se ascundă de dînşii, ca un leu de la faţa mulţimii ce-l urmărea, a alergat în ograda Cuviosului Simeon, şi apucîndu-se de stîlp ca desfrînata de picioarele lui Hristos, plîngea cu amar. Deci a strigat sfîntul către dînsul de sus: "Cine eşti, de unde şi de ce ai venit aici?" El a zis: "Eu sînt Ionatan tîlharul care am făcut toate răutăţile. Am venit să mă căiesc de păcatele mele!" Grăind acestea, au năpădit de la Antiohia ostaşii ce-l izgoneau, strigînd către Cuviosul: "Dă-ne, părinte, pe acest tîlhar, că iată şi fiarele din cetate sînt gata să-l mănînce!" Le-a răspuns fericitul Simeon: "Fiii mei, nu eu l-am adus aici, ci Dumnezeu Care voieşte pocăinţa lui l-a povăţuit. De veţi putea intra înăuntru, apucaţi-l, căci eu nu pot să-l scot de la voi, că mă tem de Acela ce l-a trimis la mine".

Auzind ostaşii acestea şi neîndrăznind să intre în ogradă, nici să zică cuvînt împotrivă, s-au întors cu frica şi au spus toate acestea în Antiohia. Iar tîlharul a stat şapte zile lîngă stîlp, căzînd cu rugăciune către Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele şi plîngînd cu amar, încît şi cei ce erau acolo se umileau văzînd pocăinţa lui. După şapte zile a strigat către sfînt: "Părinte, îmi porunceşti să mă duc?" Iar părintele i-a zis: "Oare vrei să te întorci din nou la lucrurile tale cele rele?" Iar el a răspuns: "Ba nu, părinte, că a sosit vremea mea". Vorbind aşa cu dînsul, şi-a dat duhul lui Dumnezeu. Iar ucenicii Sfîntului Simeon, vrînd să îngroape pe tîlhar lîngă ogradă, mai marii oştilor veniră de la Antiohia după el şi începură a striga: "Dă-ne nouă, părinte, pe vrăjmaşul nostru, pentru care toată cetatea s-a cutremurat!" A răspuns Cuviosul: "Cel ce l-a adus pe el la mine, Acela cu mulţime de oaste cerească a venit şi l-a luat la Sine curăţit prin pocăinţă, deci nu mă mai supăraţi pe mine!" Auzind acestea acei dregători şi văzînd pe tîlhar adormit, s-au înspăimîntat şi au lăudat pe Dumnezeu care nu voieşte moartea păcătosului. Şi întorcîndu-se, au spus în cetate cele ce au auzit şi au văzut de la Cuviosul.

Nu se cuvine a tăcea şi aceasta, că preacuviosul părintele nostru Simeon, stînd pe stîlp ca o făclie în sfeşnic, lumină lumii s-a arătat, luminînd neamurile păgîne întunecate cu idoleasca închinare şi povăţuindu-le la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Slava minunatului dar al lui Dumnezeu aşa lucrînd întru dînsul, deşi stătea la un loc, pe mulţi la credinţă i-a adus, ca şi cum cineva ar străbate lumea învăţînd şi propovăduind. Căci razele îmbunătăţitei sale vieţi şi ale învăţăturii celei dulci ca un soare le revărsa. Că puteai să vezi acolo iviriţi, perşi şi armeni primind dumnezeiescul Botez. Apoi arabi venind pîlcuri, cîte două şi trei sute; ba uneori şi cîte o mie, care se lepădau cu lacrimi de rătăcirea părinţilor lor, iar pe idolii pe care de mulţi ani îi cinsteau şi se închinau lor, îi aduceau lîngă stîlp, îi sfărîmau şi cu picioarele îi călcau, primind Legea creştină. Apoi, învrednicindu-se de dumnezeieştile Taine, se întorceau cu bucurie mare, luminaţi cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii.

Un oarecare Filarh, mai mare peste ostaşi, avînd o rudă bolnavă, a rugat pe Sfîntul Simeon să-i dea tămăduire. Iar Sfîntul, poruncind să-l aducă înaintea stîlpului, l-a întrebat dacă se leapădă de credinţa cea rea a părinţilor săi. Iar acela a zis: "Mă lepăd". Iarăşi l-a întrebat Sfîntul: "Crezi în Tatăl şi în Fiul şi în Sfintul Duh?" Iar el a mărturisit că acest adevăr îl crede fără îndoială. Atunci i-a zis Sfîntul: "Scoală-te". Şi îndată tînărul s-a sculat sănătos, ca şi cum niciodată n-ar fi avut vreo durere. Spre încredinţarea sănătăţii lui, a poruncit fericitul tînărului aceluia să ia pe umerii săi pe Filarh, fiind mare cu trupul, şi să-l ducă în tabăra lui, lucru pe care l-a şi făcut, luîndu-l în spate ca pe un snop. Văzînd această minune toţi, au dat laudă lui Dumnezeu, Care a făcut lucruri minunate prin Simeon.

Cuviosul avea şi darul proorociei, pentru că a proorocit seceta, foametea şi moartea cea năpraznică mai înainte cu doi ani. De asemenea, a spus că aveau să vină lăcustele după treizeci de zile, şi toate proorocirile lui s-au împlinit. Oarecînd a văzut în vedenie două toiege pogorîndu-se din cer. Unul a căzut spre răsărit, iar altul spre apus. Această vedenie a spus-o celor care erau lîngă dînsul, proorocind că perşii şi sciţii se vor scula cu război împotriva stăpînirii greceşti şi romane. Pentru aceasta cu multe lacrimi şi cu neîncetată rugăciune făcea milostiv pe Dumnezeu, ca să-Şi întoarcă mînia cea dreaptă şi să nu trimită pedeapsa aceea asupra creştinilor. Rugîndu-se lui Dumnezeu, toată puterea persană ce stătea gata de război, cu voia Lui a contenit. Căci începînd a se certa perşii între ei, singuri de voia lor au încetat luptele.

S-a spus oarecînd Cuviosului Simeon că împăratul Teodosie cel Tînăr a dat evreilor biserica pe care o luaseră creştinii. Atunci Sfîntul a trimis îndată o scrisoare împăratului, învăţîndu-l şi înfricoşîndu-l cu mînia lui Dumnezeu, netemîndu-se de puterea împărătească. Citind-o împăratul, s-a temut şi iarăşi a poruncit creştinilor să-şi ia biserica înapoi, iar pe eparhul acela care l-a sfătuit să dea evreilor biserica l-a alungat din dregătorie, trimiţînd rugăminte Cuviosului să facă pentru dînsul rugăciune către Dumnezeu. Soţia aceluiaşi împărat, Evdochia, dupa moartea soţului ei căzînd în eresul lui Eutihie, Cuviosul a sfătuit-o prin scrisori şi, după patru ani, a întors-o la credinţa ortodoxă. După întoarcerea ei, alţi patru ani trăind în pocăinţă, s-a învrednicit de fericitul sfîrşit în Ierusalim şi a fost îngropată în biserica Sfîntului întîiului mucenic Ştefan, zidită de dînsa. După Teodosie cel Tînăr, luînd împărăţia Marchian, adeseori cerceta pe Cuviosul Simeon în taină şi mult se folosea de dînsul.

Împărăteasa perşilor, auzind de minunata sfinţenie a Cuviosului Simeon, a trimis la dînsul, cerînd binecuvîntare, şi a luat untdelemn binecuvîntat de dînsul, pe care îl avea ca un mare dar şi-l păzea cu cinste. O împărăteasă a ismailitenilor, fiind stearpă, a trimis la dînsul, cerînd rugăciune, ca prin sfintele lui rugăciuni să poată a se numi mamă de copii. Şi s-a făcut aşa că degrabă i s-a dezlegat nerodirea ei şi a născut un fiu, pe care, luîndu-l, a pornit pe cale la Cuviosul. Dar auzind că nu este cu putinţă femeilor să meargă la Cuviosul, căci nici pre mama sa nu a lăsat-o să vină la dînsul, a trimis pe fiul ei prin mîinile slugilor sale pentru binecuvintare, zicînd: "Acesta este, părinte, rodul sfintelor tale rugăciuni, deci binecuvîntează rodul acesta!"

Ce să zicem pentru nevoinţele lui cele nespuse? Că precum întrec puterea omenească, aşa şi a le spune nu se poate. Eu mai înainte de toate - zice Teodorit - mă minunez de răbdarea lui, că noaptea şi ziua stătea neacoperit şi toţi îl vedeau. S-a întîmplat oarecînd că erau luate uşile şi o mare parte din zidul de deasupra risipit de vechime şi pînă ce zidul şi uşile s-au înnoit, Sfîntul era văzut de toţi multă vreme. Atunci puteai să vezi o privelişte nouă şi minunată, pentru că uneori stătea nemişcat multă vreme, iar alteori făcea dese închinăciuni, aducînd rugăciuni lui Dumnezeu. Oarecare din cei care stăteau înainte, a spus: "Am vrut, zice, să-i număr închinăciunile pe care le făcea neîncetat, şi am numărat o mie două sute patruzeci şi patru, apoi am slăbit, neputînd mai mult să privesc la înălţimea stîlpului, şi am încetat a număra. Însă Sfîntul nu a slăbit de la închinăciuni. Deoarece primea hrană o dată pe săptămînă şi aceea foarte puţină şi uşoară, se făcuse uşor şi lesnicios spre acele dese închinăciuni.

Din multa stare în picioare i se făcuse la un picior o rană netămăduită şi mult sînge curgea dintr-însa. Însă rana nu a putut să-l rupă pe el de la gîndirea la Dumnezeu şi pe toate le răbda cu vitejie mucenicul cel de bunăvoie. Rana aceea a fost silit oarecînd s-o arate pentru nişte pricini ca acestea: Un preot din Arabia, om bun şi însuflat de Dumnezeu, a venit la dînsul, zicînd: "Te întreb pe tine, prin singur adevărul care trage la sine neamul omenesc, să-mi spui mie: eşti om, sau o fire fără de trup?" I-a răspuns Cuviosul: "Pentru ce mă întrebi pe mine de acestea?" Iar el a zis: "Am auzit despre tine că nici nu mănînci, nici nu bei, nici nu dormi, că acestea sînt fireşti omului şi nu poate să fie viu fără hrană, fără băutură şi fără somn." Deci a poruncit Cuviosul să se urce preotul la dînsul pe stîlp, şi l-a lăsat să pipăie şi să vadă acea rană putrezită, plină de viermi, pe care văzînd-o preotul şi auzind de hrana lui foarte puţină, căci mînca o dată pe săptămînă, s-a minunat de răbdarea şi de nevoinţa Sfîntului. După atîta nevoinţă, după atîtea faceri de minuni şi viaţă îmbunătăţită, era aşa de blînd şi de smerit, ca şi cum ar fi fost mai mic şi mai netrebnic decît toţi oamenii. Către toţi arăta faţă luminoasă şi cuvînt de dragoste, precum la boier, aşa şi la slugă; precum la bogat, aşa şi la sărac şi la cel mai de pe urmă. Căci nu era la dînsul căutare în faţă şi toţi nu se puteau sătura de vederea cea cu sfîntă podoabă a feţei lui şi de cuvintele cele dulci ale vorbirii lui, pentru că rugăciunea lui era plină de darul Sfîntului Duh. Avînd darul înţelepciunii, în toate zilele adăpa inimile celor ce-l ascultau prin rîul învăţăturilor şi mulţi povăţuindu-se de învăţătura lui, părăseau toate cele pămînteşti şi ca nişte întraripaţi se înălţau în sus; unii se duceau în mînăstiri, alţii în pustiu, iar alţii voiau să vieţuiască lîngă dînsul. Rînduiala cea de toate zilele a vieţii cuviosului acestuia era în acest fel: noaptea toată şi ziua, pînă la ceasul al nouălea, stătea la rugăciune; după al nouălea ceas dădea învăţătură celor ce se întîmplau acolo; apoi asculta nevoile şi cererile tuturor celor ce veneau la dînsul şi pe bolnavi îi tămăduia cu rugăciunea. După aceea îmblînzea certurile şi pricinile omeneşti şi făcea pace. Apoi apunînd soarele, iar se întorcea la rugăciune. Avînd atîtea osteneli, nu înceta a purta grijă de partea bisericească, risipind necredinţa păgînilor, biruind hulele evreilor şi pierzînd învăţăturile ereticilor. Iar pe împăraţi şi pe boieri şi pe toate stăpînirile îi învăţa prin scrisorile sale înţelepte şi folositoare, spre frica de Dumnezeu, spre milostivire şi dragoste şi îi îndemna spre apărarea Bisericii lui Dumnezeu, învăţînd mult pe toţi pentru folosul sufletesc.

Aşa ducîndu-şi minunata viaţă, care era cu greutate de purtat firii omeneşti, s-a apropiat de sfîrşitul său, avînd de la naştere mai mult de o sută de ani - precum scriu cei vrednici de credinţă despre Sfîntul Simeon Stîlpnicul cel desăvîrşit întru bunătăţi, înger pămîntesc şi om ceresc. Pentru fericitul său sfîrşit aşa scrie Antonie, ucenicul lui: "A fost - zicea el - într-o zi de Vineri, după ceasul al nouălea, cînd aşteptam de la dînsul obişnuită învăţătură şi binecuvîntare, dar n-a mai privit de pe stîlp spre noi. Asemenea şi sîmbătă şi Duminică a încetat a ne da, după obicei, părintescul său cuvînt. Deci eu m-am înfricoşat şi m-am suit pe stîlp şi iată stătea Cuviosul cu capul plecat în jos, ca la rugăciune, şi mîinile strînse la piept. Părîndu-mi-se că face rugăciune, am stat tăcut. Apoi, mergînd înaintea lui, am zis: "Părinte, binecuvîntează-ne, că iată poporul de trei zile şi trei nopţi stă aproape, aşteptînd binecuvîntare de la tine." Iar el nu mi-a răspuns. Şi iarăşi am zis către dînsul: "Pentru ce, părinte, nu răspunzi fiului tău, care este în ascultare? Oare te-am scîrbit cu ceva? Întinde-mi acum mîna ta să o sărut" şi nu mi-a răspuns. Apoi, stînd înaintea lui ca o jumătate de ceas, m-am îndoit şi gîndeam: "Oare nu cumva s-a dus la Domnul?" Am plecat şi nu era suflare, fără numai mult miros ieşea din trupul lui ca din felurite aromate binemirositoare. Atunci, cunoscînd că s-a odihnit întru Domnul, m-am temut şi am plîns cu amar.

Deci, apropiindu-mă de dînsul, l-am aşezat şi i-am învelit moaştele şi i-am sărutat ochii, barba, gura şi mîinile lui, zicînd: "Cui mă laşi pe mine, părinte? Unde voi auzi învăţăturile tale cele dulci? Unde mă voi sătura de îngereştile tale vorbe, sau ce răspuns voi da pentru tine popoarelor care aşteaptă binecuvîntarea ta? Ce voi zice bolnavilor cînd vor veni aici să ceară tămăduiri? Şi cine nu va plînge văzînd stîlpul tău gol, nevăzîndu-te pe tine, luminătorul nostru? Şi cînd mulţi vor veni de departe, căutîndu-te pe tine, şi nu te vor afla, oare nu se vor tîngui? Vai mie, acum te văd, iar dimineaţă de mă voi duce în dreapta sau în stînga, nu te voi afla.

Deci, plîngînd eu aşa peste dînsul, din amărăciunea sufletului am adormit şi mi s-a arătat Cuviosul ca un soare, zicîndu-mi: "Nu voi lăsa stîlpul, nici locul, nici muntele acesta binecuvîntat! Deci pogoară-te tu şi dă binecuvîntare poporului. Pentru că eu, iată, m-am odihnit precum Domnul a voit şi să nu le spui lor, ca să nu fie gîlceavă, ci să trimiţi degrab în Antiohia, spunîndu-le pentru mine. Iar ţie ţi se cade să slujeşti la acest loc şi-ţi va răsplăti ţie Domnul după osteneala ta!"

Apoi m-am deşteptat din somn şi, tremurînd, am zis: "Nu mă uita pe mine, părinte, întru sfîntă odihna ta!" Şi am căzut la picioarele lui şi am sărutat sfinţii lui paşi şi, luînd mîna lui, am pus-o pe ochii mei, zicînd: "Binecuvîntează-mă, părinte!" Şi iarăşi am plîns foarte. Apoi, sculîndu-mă, m-am şters de lacrimi ca să nu înţeleagă cineva lucrul, m-am coborît şi am trimis în taină un frate credincios în Antiohia la patriarhul Martirie, spunîndu-i despre mutarea Cuviosului. Şi a venit degrabă patriarhul cu trei episcopi, asemenea şi Ardaborie eparhul, cu ostaşii săi şi mulţime de popor, nu numai din Antiohia, ci din toate cetăţile şi satele dimprejur şi de prin mînăstiri, călugări cu lumînări şi cu tămîieri; şi din saracini s-au adunat multă mulţime degrabă ca rîurile, pentru că a străbătut vestea într-un ceas pretutindeni, purtîndu-se ca de un duh.

Deci, s-au suit patriarhul cu episcopii pe stîlp şi, luînd cinstitele moaşte le-au coborît jos şi le-au pus lîngă stîlp, plîngînd tot poporul. Încă şi mulţimea păsărilor, precum se vedea de către toţi, zburînd împrejurul stîlpului, strigau, ca şi cum ar plînge pentru sfîrşitul unui luminător ca acesta al lumii; iar glasul plîngerii a tot poporul se revărsa la şapte stadii şi cele dimprejurul locului aceluia, munţii, cîmpiile şi copacii, se vedea că se întristează şi plîng. Pentru că pretutindenea văzduhul era întunecos şi un nor întunecat se purta pe deasupra. Eu am văzut pe un înger arătîndu-se lîngă sfintele lui moaşte şi era faţa lui ca fulgerul, hainele ca zăpada iar el vorbea cu şapte bătrîni. Am auzit glasul lor, dar ce anume grăiau n-am înţeles, pentru că frica şi spaima mă cuprinseră."

În acea zi în care s-a mutat Cuviosul Simeon, ucenicul şi următorul sfintei lui vieţi, Cuviosul Daniil - care, cu puţin mai înainte de acea vreme, la gura Mării Negre, aproape de Constantinopol, avea să se suie pe stîlp - a văzut mulţime de oşti cereşti din acele părţi lîngă stîlpul Cuviosului Simeon mergînd de la pămînt spre cer, iar în mijlocul lor ridicînd sufletul vesel al Sfîntului Simeon. Dar nu numai Cuviosul Daniil, ci şi fericitul Axentie, cel ce din pustie la soborul cel din Calcedon a fost chemat, a văzut aceeaşi vedenie, fiind atunci în Bitinia. Iar cînd s-au pus cinstitele moaşte ale Sfîntului Simeon pe patul gătit pentru moarte, patriarhul, vrînd să ia de binecuvîntare puţini peri din barba lui sfîntă, şi-a întins mîna şi îndată i s-a uscat. După ce s-a făcut multă rugăciune pentru dînsul către Dumnezeu şi către plăcutul lui, i s-a însănătoşit mîna. Apoi, luînd sfintele moaşte cu psalmi şi cu cîntări, le-au dus în Antiohia şi a ieşit toată cetatea în întîmpinare. Şi era acolo un om mut şi surd de patruzeci de ani. Acesta, cum a văzut sfîntul trup al Cuviosului, îndată i s-a dezlegat legătura auzului şi a limbii, şi, căzînd înaintea sfintelor moaşte, a strigat: "Bine ai venit, robule al lui Dumnezeu, că, iată, venirea ta m-a vindecat pe mine !"

Primind antiohienii trupul sfîntului mai de preţ decît aurul şi argintul l-au dus în biserica cea mare, făcîndu-se multe minuni şi tămăduiri la mormîntul lui.

După cîţiva ani au zidit o biserică în numele Cuviosului Simeon Stîlpnicul şi au mutat acolo sfintele lui moaşte.

Cuviosul s-a săvîrşit în timpul împărăţiei lui Leon cel Mare, după mărturia lui Gheorghe Kedrinos şi a celorlalţi, în al patrulea an al împărăţiei lui, adică anul 460 de la Naşterea lui Hristos. Împăratul Leon trimitea la antiohieni dorind să-i dea moaştele Cuviosului să le aducă la Constantinopol. Dar ei, nevrînd să se lipsească de un ajutător ca acesta, au zis trimişilor împărăteşti: "De vreme ce cetatea noastră nu are ziduri de piatră căci au căzut, risipindu-se, atît de mînia împărătească, cît şi de cutremurul cel mare al pămîntului sfărîmîndu-se, pentru aceasta sfîntul trup al lui Simeon aici l-am adus, să ne fie nouă zid şi apărare". Mai tîrziu o parte din moaştele Sfîntului Simeon s-au adus la Cuviosul Daniil Stîlpnicul, după a lui rugăminte, precum scrie de aceasta în viaţa acelui sfînt.

Pe locul unde era stîlpul Cuviosului Simeon au zidit credincioşii biserică în numele lui, foarte frumoasă, în chipul crucii, şi au aşezat mînăstire mare. Deci s-a împlinit făgăduinţa Cuviosului Simeon pe care a spus-o lui Antonie ucenicul său, în vedenie, că nu va părăsi locul său. Căci minunile acolo nu se împuţinau şi tămăduirile bolnavilor izvorau. În toţi anii la ziua pomenirii lui se arăta o stea mare deasupra stîlpului şi toată partea aceea o strălucea. Pentru arătarea stelei aceleia, mulţi scriitori de istorii mărturisesc, iar mai ales Evagrie Scolasticul care a văzut acea stea cu ochii săi.

Să nu tăcem şi aceasta de care acelaşi Evagrie scrie, că locul acela sfînt nicidecum nu era umblat de femei, şi nu puţină pază se făcea pentru aceasta, ca să nu îndrăznească a se atinge de prag picior femeiesc, unde nici maicii Cuviosului Simeon nu i-a fost slobod să intre. Se spune că o femeie s-a îmbrăcat bărbăteşte, ca fiind necunoscută să intre în biserica Sfîntului. Şi cînd s-a atins de pragul bisericii, îndată a căzut moartă înapoi. Că deşi mergeau acolo femeile, precum scrie Nichifor, însă nu îndrăzneau să se apropie de ogradă, ci stăteau departe şi îşi făceau rugăciunile lor privind la stîlp, şi nu se lipseau de darul Cuviosului. Cele ce mergeau cu credinţă şi primeau ajutor şi felurite tămăduiri se întorceau cu bucurie, mulţumind Unuia în Treime Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

Deci de voieşti, cititorule, să ştii ceva mai mult despre minunile Sfîntului, citeşte în Prolog, la septembrie, ziua întîi; în Limonar, pentru Mina diaconul din Rait, căruia i-a curs ochiul în vremea slujbei, după proorocia Sfîntului; şi pentru preotul cel lovit de duh necurat şi care, după nouă ani, a primit tămăduire de la Cuviosul; şi pentru alt preot care a legat dobitoacele cele necuvîntătoare cu numele Sfîntului Simeon.

Iar pentru anii lui, cîţi a stat pe stîlp, unii scriitori nu se potrivesc. Unii au scris că 47 de ani, iar alţii numai 40. Unii, precum Teodorit, a scris viaţa Sfîntului mai înainte de sfîrşitul lui, şi singur s-a sfîrşit ca mai înainte. Noi însă aflăm nu numai de la vechii scriitori de ani, ci şi din singură numărarea anilor, că a stat pe feluriţi stîlpi 50 de ani. Despre aceasta şi în cartea care se numeşte "Ospăţ sufletesc", în cuvîntul dintîi, care este în Duminica a doua după Rusalii, se mărturiseşte. Pentru că toţi anii Cuviosului au fost 103, precum în trifoloul Lvovului s-a scris. Căci s-a tuns în rînduiala călugărească la 10 ani de la naştere, trei ani a vieţuit închizîndu-se în chilie de piatră aproape de satul Talanissa, apoi s-a suit la înălţimea muntelui şi pe stîlp, avînd puţin mai mult de 20 de ani. Deci unde i-a trecut pe ceilalţi ani care în numărul cel de o sută merg, dacă nu pe stîlp?