Sfântul Simeon s-a născut, conform mărturiei Cuviosului Nichita Stithatul, în Paflagonia, în localitatea Galata, în anul 949, într-o familie care aparținea nobilimii provinciale bizantine, familie influentă în afacerile politice ale vremii. Încă din copilărie, Simeon a venit - adus de tatăl său - la Constantinopol, la un unchi, care ocupa o funcție importantă la curtea împărătească.

Unchiul său, numit Vasile, avea intenția să-l prezinte pe nepotul său împăratului, dar tânărul Simeon refuză această onoare. De asemenea, el refuză să-și continue instuirea în școli superioare. După moartea unchiului său, întâmplată în anul 963, Simeon încearcă, cu toate că era foarte tânăr, să intre în Mănăstirea Studion, unde are o primă întâlnire cu Simeon Evlaviosul, care devine părintele lui duhovnicesc. De fapt, deși Simeon continuă să trăiască în lume până la 977, va rămâne toată viața sub influența lui Simeon Evlaviosul. În 976, Simeon revine în patria sa, unde-și reglementează chestiunile familiale.

Cuviosul Simeon intră ca frate începător, la Mănăstirea Studion, la vârsta de aproape 27 de ani, și este încredințat, de către egumenul Petru, lui Simeon Evlaviosul, vechiul său părinte duhovnicesc, și devine imediat ucenicul său credincios, arătând o mare râvnă în a-l asculta și a îndeplini datoriile vieții ascetice. Această atașare aparte, pe care Sfântul Simeon o va simți față de părintele său duhovnicesc, va provoca nemulțumire în rândul călugărilor. Starețul îl cheamă de mai multe ori pe fratele Simeon și îi cere să se conformeze mai mult rânduielilor chinoviale și să părăsească pe părintele său. Datorită refuzului său categoric, Simeon este izgonit din mănăstire.

Sfântul Simeon intră din nou, ca începător, într-o mică mănăstire vecină - Mănăstirea Sfântul Mamas, din Xerochercos - dar rămâne sub călăuzirea duhovnicească a lui Simeon Evlaviosul, care nu părăsește Mănăstirea Studion. Aici, Sfântul Simeon a depus curând făgăduința monahală și a fost hirotonit preot, în 980, de către egumenul Antonie. Puțin după aceea, Antonie moare și Sfântul Simeon - după trei ani de ședere - este instalat în fruntea mănăstirii, prin decretul patriarhului Nicolae Hrisoverghi. Acum începe pentru Simeon o perioadă de viață duhovnicească intensă, închinată rugăciunii și desăvârșirii lăuntrice, dar și o activitate accentuată de ordin administrativ. El reface zidurile pe jumătate ruinate ale mănăstirii, dar și disciplina între monahi.

În anul 1005, cuviosul Simeon, dornic de o viață închinată și mai intens preocupărilor duhovnicești netulburate, cu învoirea patriarhului Serghie, se retrage de la egumenie. Paralel cu aceasta, el intensifică cultul părintelui său duhovnicesc, început de la 978, după moartea lui; îi compune diferite imne și îi închină o zi de pomenire, în fiecare an. Aceasta l-a adus în conflict cu Ștefan, fostul mitropolit de Nicomidia, care îl pârăște patriarhului. Adus în fața Sinodului, Simeon a fost condamnat la exil, în anul 1009. El a fost condamnat pentru acest cult închinat părintelui său duhovnicesc abia la 16 ani după practicarea lui, datorită pizmei lui Ștefan al Nicomidiei - așa cum mărturisește Cuviosul Nichita.

Debarcat în portul Hrisopolis (Scutari), pe malul răsăritean al Bosforului, cuviosul Simeon se retrage într-un loc pustiu unde era un schit ruinat, cu hramul Sfintei Macrina. Aici Sfântul Simeon trece către Domnul, în ziua de 12 martie 1022, după ce fusese înainte reabilitat de către patriarh și după ce strânsese acolo, în jurul lui, un mic grup de monahi.

Sfântul Simeon Noul Teolog este unanim considerat astăzi drept teologul mistic prin excelență al Bisericii bizantine. Editate, traduse și studiate, scrierile sale se bucură în ultimele decenii de un interes crescând din partea a numeroși creștini. Ele sunt o lectură favorită a monahilor dar și a creștinilor simpli doritori de desăvârșire duhovnicească, râvnitori să se aprindă de focul Duhului și lumina lui Hristos, care iradiază năvalnic cu forța vieții dumnezeiești din cuvintele sale insuflate de har.

Operele Sfântului Simeon se împart în patru categorii mari și anume: Cateheze: "Cuvântări" și "Cuvântări ascetice"; Cuvântări teologice și etice; Capete; Imne.

După cuviosul Nichita, Simeon a început să scrie pe când era încă începător, la Mănăstirea Studios, adică în anul 977, la vârsta de 28 de ani. Primele sale opere au fost scrisorile de îndrumare pe care le trimitea elevilor săi. Dar, la Mănăstirea Sfântul Mamas, începe în mod clar activitatea sa literară. Așa cum precizează Nichita, doi ani după intrarea sa în această mănăstire, fiind hirodonit preot și ales egumen (adică în anul 979, la vârsta de treizeci de ani ), "Duhul dezleagă limba sa și spune cuvinte de bine în mijlocul Bisericii lui Hristos".

Apoi, în prima perioadă a egumeniei sale, inainte de revolta monahilor, "cu toate că fusese cu totul neștiutor al științelor profane, el vorbea despre Dumnezeu ca Ucenicul cel iubit și compunea în timpul nopților întregi scrieri teologice". Nichita enumeră apoi scrierile Sfântului Simeon menționând explicit printre ele Catehezele: "Câteodată, el compunea într-un ritm liber Imnele iubirii dumnezeiești, câteodată el scria pagini de exegeză care reflectă o gândire profundă". Vedem, deci, că de la treizeci la cincizeci de ani, între anii 980-998, Simeon fusese ocupat să scrie principalele lucrări, între altele Imnele și Catehezele. Aceste date sunt, de altfel, confirmate de conținutul însuși al Catehezelor.

În timpul celei de-a doua perioade a șederii sale la Sfântul Mamas, care se termină prin demisia sa de la egumenie în 1005 și exilul său în 1009, Simeon își continuă activitatea literară. Vorbind despre această perioadă notează în special redactarea Capitolelor. "Ajuns la asemenea măsură a unirii cu Duhul, scrie el, el actualizează capitole ascetice asupra virtuților și a viciilor care le sunt opuse; acesta era fructul propriei sale filosofii practice și al cunoștințelor sale dumnezeiești".

Cu ocazia conflictelor care s-au ridicat între Ștefan al Nicomidiei și Simeon, acesta din urmă a scris încă opere polemice și apologetice. Nichita vorbește despre asta în Viața, însă aceste lucrări nu s-au păstrat. Parcurgând apoi ultima perioadă a vieții Sfântului Simeon, aceea a exilului la Hrisopolis, pe malul asiatic al Bosforului, unde reconstruise mica mănăstire delăsată a Sfintei Macrina (1009-1022), Nichita semnalează, printre scrierile din această perioadă, Imnele și lucrările polemice. De aici înainte, de asemenea, el compune discursurile sale apologetice și antieretice la fel de puternice.

S-a spus privitor la învățătura Sfântului Simeon că ea nu se încadrează Parinților anteriori lui și că ar fi în exclusivitate mărturia unei experiențe personale. În esența ei, însă, învățătura Sfântului Simeon respectă învățătura părinților anteriori. Astfel, găsim în opera sa aceeași învățătură despre curățirea de patimi, despre dobândirea virtuților și a nepătimirii, ca prima treaptă a urcușului duhovnicesc, aceeași învățătură despre contemplarea nepătimașă a rațiunilor dumnezeiești ale lucrurilor prin care omul revine la starea naturii lui - învățătură precizată mai ales de către Sfântul Maxim Mărturisitorul - și aceeași învățătură despre unirea cu Dumnezeu sau cu Hristos prin Duhul Sfânt - care e, în tradiția patristică, a treia treaptă și ultima a urcușului duhovnicesc.

La aproape o mie de ani de la mutarea sa la Domnul, nedreptatea făcută memoriei bisericești a Sfântului Simeon Noul Teolog prin uitarea și ignorarea operei și a vieții sale vreme îndelungată, este reparată astăzi, iar personalitatea sa teologică își reocupă locul cuvenit între cei trei Teologi prin excelență ai Bisericii, alături de Sfântul Ioan Evanghelistul și Sfântul Grigorie de Nazianz.