Sfântul Cuvios Serafim de Sarov s-a născut la 19 iulie 1759 în orașul Kursk, Regiunea Nijni Novgorod, în Rusia, primind la botez numele de Prohor. Părinții săi, Isidor și Agatia Moșnin, erau oameni înstăriți, Isidor era comerciant, însă evlavioși și foarte milostivi. Rămas orfan de tată la trei ani, micuțul Prohor a fost crescut de mama sa.

Încă din copilărie s-a bucurat de vădita ocrotire a Maicii Domnului. La șapte ani, din neatenție, a căzut din turnul clopotniță al catedralei din oraș, catedrală închinată icoanei Maicii Domnului din Kazan. Oricine s-ar fi zdrobit căzând de la o asemenea înălțime, însă el nu a pățit nimic.

Altă dată, pe la zece ani, s-a îmbolnăvit greu, încât nimeni nu mai spera în însănătoșirea lui. Maica Domnului i s-a arătat în vis, făgăduindu-i că îl va tămădui. Scoțându-se în procesiune pentru secetă icoana Maicii Domnului și începând îndată ploaie mare, alaiul a trebuit să scurteze drumul și să treacă prin curtea familiei Moșnin. Atunci mama a scos copilul și s-a trecut cu icoana peste el, după care el s-a făcut sănătos.

Cu cât trecea timpul, cu atât se dovedea mai mult că tânărul Prohor nu era pentru lumea aceasta. La șaptesprezece ani, a primit binecuvântarea mamei pentru a îmbrăca haina monahală, dăruindu-i totodată și o cruce de care Sfântul Cuvios Serafim de Sarov nu s-a despărțit niciodată.

După primirea binecuvântării pentru calea monahală, între anii 1776-1778, Sfântul Serafim a mai locuit vreme de doi ani în casa părintească. În acest timp, deși lucra ca angajat al fratelui său, aflăm că exersa rugăciunea minții, ca pregătire pentru viața monahală ce avea să urmeze.

Sfântul Serafim a mers pe jos la Lavra Pecerska din Kiev. L-a vizitat pe Cuviosul Dositei de acolo, care l-a binecuvântat să meargă în Mănăstirea Sarovului și acolo să caute mântuire. În ajunul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, pe 20 noiembrie 1778, tânărul Prohor a intrat în Mănăstirea Sarovului. Aici a petrecut în ascultare și felurite nevoințe, ceea ce i-a atras mare dragoste și respect din partea celorlalți părinți.

Încă din prima zi în mănăstire Serafim avea hrană și odihnă puțină. El mânca o dată în zi, foarte puțin, iar miercurea și vinerea nu mânca defel.

După ce a primit binecuvântare de la părintele său duhovnicesc, a început tot mai des să se retragă în singurătatea pădurii pentru rugăciune și meditație.

În anul 1780, cuviosul s-a îmbolnăvit grav, zăcând la pat și având tot trupul umflat. Fără să cârtească a răbdat această suferință vreme de trei ani. Nu a primit să fie chemat vreun doctor, ci a cerut să fie împărtășit des cu Sfintele Taine. Odată a cerut ca obștea să facă rugăciune pentru el. În acel timp, cuviosului i s-a arătat însăși Maica Domnului însoțită de Sfinții Apostoli Petru și Ioan. Arătând către el, Maica Domnului a zis: Acesta este din neamul nostru! Apoi, atingându-l, îndată în partea dreaptă a trupului lui s-a făcut o deschizătură, pe unde s-a scurs toată materia care-i umfla trupul. La scurt timp s-a vindecat cu totul, însă cicatricea a rămas spre mărturie, și era atât de adâncă încât ucenicul sfântului își amintește că în ea îi încăpea pumnul mâinii. Pe locul minunatei arătări a Maicii Domnului părinții au ridicat o biserică unde cuviosul s-a împărtășit des cu Sfintele Taine până la sfârșitul vieții.

După opt ani petrecuți ca frate, Prohor s-a învrednicit a primi chipul îngeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai târziu a fost hirotonit ierodiacon.

Serafim a făcut cinste numelui său prin puterea de foc a rugăciunii pe care o avea. Cu excepția timpului foarte scurt în care se odihnea, restul timpului și-l petrecea în biserică. Prin nevoința în rugăciune și la slujbele bisericești s-a învrednicit să vadă îngerii cântând și slujind în biserică. În timpul Sfintei Liturghii din Joia mare, el L-a văzut pe Însuși Domnul Iisus Hristos intrând în biserică înconjurat de alaiul îngeresc și binecuvântând pe cei ce se rugau. După această vedenie minunată sfântul nu a putut grăi o perioadă de timp.

În anul 1793, pe când avea treizeci și cinci de ani, a fost hirotonit ieromonah. Curând după aceasta, împlinind șaisprezece ani de mănăstire, cu binecuvântarea bătrânului său, egumenul Pahomie, Sfântul Serafim s-a retras la pustie, într-o chiliuță din desișul pădurii, aflată pe malul râului Sarovka, la câțiva kilometri de mănăstire. Aici și-a făcut o grădină de zarzavat și a adus doi stupi, iar ziua și-o petrecea muncind, în rugăciune neîncetată și citind Noul Testament, cu precădere Sfintele Evanghelii. După cum chiar el a mărturisit unui ucenic al său, seara obișnuia să plece din chilia sa și, pe o piatră anume, priveghea toată noaptea în rugăciune, iar dimineața se întorcea la chilie și priveghea pe o altă piatră, toată ziua. Aceasta nevoință a ținut-o sfântul vreme de o mie de zile și o mie de nopți.

Sfântul a numit dealul său Muntele Athos, iar altor zone în care se retrăgea le-a dat denumiri de Locuri Sfinte ca: Ierusalim, Betleem, Nazaret, Iordan, Tabor, pârâul Cedrilor, Golgota și Muntele Măslinilor. Aceste denumiri îi făceau sfântului actuale evenimentele legate de iconomia mântuirii și viața Mântuitorului Hristos. Animalele sălbatice din pădure - urși, iepuri, lupi, vulpi și altele - veneau la coliba sfântului. Maica stareță a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, a văzut cum sfântul a hrănit un urs chiar din mâna lui. "Fața marelui părinte era minunat de luminoasă și veselă având o strălucire îngerească", povestea ea.

În anul 1804, trei tâlhari, crezând că sfântul primește bani de la oameni, au vrut să-l prade. Au venit când lucra în grădină. Deși ar fi putut opune rezistență (avea un topor în mâini), Sfântul și-a a dus aminte de cuvintele Domnului: "Toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26:52). A lăsat toporul pe pământ și le-a zis: "Faceți ce vreți", iar tâlharii l-au bătut, lăsându-l aproape mort. Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în fața căreia se ruga mereu Sfântul Serafim de Sarov. Cuviosul a ajuns cu mare greutate la mănăstire a doua zi. Acolo, Maica Domnului i s-a arătat din nou și l-a vindecat întocmai cum o mai făcuse odinioară.

A rămas totuși gârbov până la sfârșitul zilelor sale și se mișca cu greutate, sprijinindu-se într-un toiag. După un timp, când tâlharii au fost prinși, sfântul a depus mărturie în favoarea lor.

Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieții lui îndreptate spre cer și să înceapă, din 1807-1810 a petrece în tăcere, în deplină singurătate. Odată însănătoșit, se reîntoarse în "pustia" sa și, nemaiputând veni la mănăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate un cuvânt, rămânând așa până când omul se îndepărta. El a reușit astfel să-și păstreze mintea înălțată la Dumnezeu fără întrerupere și fără abatere.

În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni, nu avea decât un sac cu pietre drept așternut, un trunchi de copac drept scaun și o icoană închipuind-o pe "Fecioara mângâietoare", numită de el "Bucuria bucuriilor", în fața căreia ardea în permanență o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind și interpretând în fiecare săptămână întreg Noul Testament, rugându-se fără încetare și cu inima priveghind.

Spre sfârșitul vieții, Sfântul Serafim a avut o viziune minunată cu Maica Domnului, ceea de l-a determinat să devină părinte duhovnic. A început să primească pe oricine venea la el pentru ajutor sau cuvânt de folos. Mii de oameni din toate colțurile și de toate felurile veneau la ușa sfântului ca să se îmbogățească din harul său, pe care l-a primit prin multele și grelele nevoințe. Tuturor se arăta smerit, bucuros și deschis. Obișnuia să-i primească pe toți cu cuvintele: "Bucuria mea!" Pe mulți îi sfătuia să dobândească pacea sufletului și atunci se vor mântui oamenii din jurul lor. Indiferent ce rang aveau oamenii care veneau la el, sfântul se închina în fața lor și le săruta mâinile a binecuvântare. Nu avea nevoie să-i spună omul de ce a venit pentru că vedea înlăuntrul sufletului fiecăruia. Obișnuia să spună că veselia nu este un păcat deoarece aceasta înlătură tristețea, din care se naște deznădejdea și nimic nu este mai groaznic decât aceea.

Datorită darului înainte vederii, el citea în inimile păcătoșilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide și știa să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea și mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvânt pe care i-l descoperea Dumnezeu, și acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor.

A vindecat în chip minunat pe mulți, ungându-i cu uleiul din candela sa sau dându-le să bea din izvorul numit mai apoi "izvorul lui Serafim", aflat în apropierea mănăstirii, în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-și petreacă după-amiezile. I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, pentru morți și vii, încât îi era cu neputință să-i pomenească pe toți; de aceea aprindea pentru fiecare o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită și luminată de sute de lumânări, închipuind sufletele credincioșilor.

Dumnezeu i-a dăruit de asemenea, darul profeției și el a prezis cele viitoare, atât pentru anumiți oameni, cât și pentru țara sa, ca războiul Crimeii, foametea și groaznica încercare care a răvășit Biserica și poporul rus un secol mai târziu; dar el își ascundea, din smerenie, profețiile în spatele unor cuvinte tainice, astfel încât ele nu erau înțelese decât după împlinirea evenimentelor.

"Dacă ați ști", spuse el odată unui călugăr, "ce bucurie și dulceață îl așteaptă în Rai pe un suflet drept! Ați fi de acord să îndurați în această viață toate necazurile, persecuțiile și umilința cu mulțumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru tot restul vieții am fi bucuroși să îndurăm numai ca nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El".

Când Sfântul Cuvios Serafim de Sarov a luat în grijă mănăstirea de maici Diveevo, el mărturisea: "Nici o piatră nu s-a pus în Diveevo fără voia Maicii Domnului și nu s-a primit vreo soră în mănăstire, nici nu s-a pus vreo rânduială, fără consimțământul ei". Pe calea pe care a pășit Maica Domnului, Sfântul Serafim a pus să se sape un șanț, ce stă mărturie până astăzi, închipuind urmele pașilor Maicii Domnului.

Minunata transfigurare a sfântului a fost povestită de un ucenic, cu mare evlavie pentru sfântul, pe nume Motovilov. Întâmplarea s-a petrecut iarna, într-o zi noroasă. Motovilov stătea pe un trunchi în pădure iar Sfântul Serafim se afla în fața lui, povestindu-i despre sensul vieții creștine și explicându-i motivul vieții creștinilor pe pământ.

"Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune pe care le săvârșim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt și le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână," spunea el.

"Părinte", îl întrebă Motovilov, "cum aș putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu?"

Sfântul Serafim a început să-i explice prin pilde din viețile sfinților și apostolilor dar ucenicul tot nu pricepea. Atunci bătrânul îl apucă de umeri hotărât și-i spuse: "Dragul meu frate, amândoi ne aflăm acum întru Duhul Sfânt." Atunci parcă i s-au luminat ochii lui Motovilov care a văzut cum fața bătrânului strălucea ca soarele. Inima i s-a umplut de liniște și bucurie, trupul i-a fost străbătut de căldură ca și când ar fi fost vară și în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobișnuită, dar mai ales de fața sfântului care strălucea. Dar sfântul i-a spus: "Nu te teme, dragă frate, că n-ai putea nici măcar să mă vezi dacă nu ai fi și tu în plinătatea Sfântului Duh. Să mulțumim Domnului că ne-a miluit astfel."

Atunci a înțeles Motovilov cu mintea și cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului.

Cu 1 an și 10 luni înainte de sfârșitul vieții, de Buna Vestire, Sfântul Serafim s-a învrednicit s-o vadă pe Împărăteasa Cerului încă odată, însoțită de Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Ioan Evanghelistul și 12 mucenițe fecioare. Preasfânta Născătoare îi făgădui să aibă mereu în grija sa pe surorile de la Diveevo și, plecând, Preasfânta Fecioară îi zise: "În curând vei fi cu noi". Maica Eupraxia de la Diveevo a fost și ea de față, pentru că Părintele Serafim a chemat-o.

Ajuns la vârsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfântul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie și cu fața strălucind de lumină. La întâi ianuarie 1833, după ce s-a împărtășit, el s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzând în fața fiecăreia o lumânare și i-a binecuvântat pe toți frații, zicându-le: "Lucrați pentru mântuirea voastră; vegheați! Cununile vă sunt pregătite". Apoi, după ce merse să-și vadă mormântul dinainte pregătit, se închise în chilie și, îngenunchind și cântând imnele Învierii, își dădu duhul în mâinile lui Dumnezeu în aceeași noapte.

Astfel, în data de 2 ianuarie 1833, Sfântul Serafim de Sarov a fost aflat adormit întru Domnul în chilia sa, la rugăciune, în genunchi, cu mâinile încrucișate pe piept în fața icoanei Maicii Domnului "Umilenia", la vârsta de 78 de ani.

Prin moștenirea duhovnicească pe care a lăsat-o posterității, Sfântul Serafim reprezintă o poartă deschisă spre trăirea adevărată a credinței prin harul Duhului Sfânt. Puținele însemnări care s-au păstrat despre viața sa confirmă faptul că "acest mare sfânt își revărsa dragostea dumnezeiască către toți cei care îl vizitau, țărani și nobili, mireni și monahi". Simpla sa prezență îi întărea, veselea duhovnicește și vindeca pe toți cei care îl întâlneau.

Sfântul Cuvios Serafim de Sarov a fost învrednicit de darul facerii de minuni și de harisma vederii în Duhul. Izvorul minunilor sale nu a încetat nici după ce a părăsit această lume. Sute de mărturii și însemnări confirmă prezența tămăduitoare a sfântului în viața credincioșilor care îi cereau ajutorul. Așa s-au născut primele pagini scrise și cele dintâi consemnări despre minunile Sfântului Serafim de Sarov. Ele au stat la baza documentației oficiale, înaintată soborului arhieresc al Bisericii Ruse ca mărturii pentru canonizarea sa din 19 iulie 1903. Aproximativ 300000 de credincioși au participat la aflarea și mutarea sfintelor sale moaște în Catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Sarov. În acea noapte, în toate bisericile din Rusia a fost oficiată o slujbă de priveghere. La deschiderea raclei în care se aflau moaștele Sfântului Serafim, ce a avut loc pe 19 iulie 1903, au fost prezenți numeroși membri ai clerului și ai familiei regale: însuși țarul Nicolae al II-lea (prăznuit pe 4 iulie) a fost una dintre persoanele care au purtat moaștele în procesiune.

S-a împlinit astfel prorocia cuviosului făcută cu 70 de ani mai înainte care spunea: "În mijlocul verii, la Sarov vor răsuna cântări ca la Paști".