Sfântul Romil s-a născut din părinţi evlavioşi în jurul anului 1300, în oraşul Vidin, aflat pe malul Dunării. Tatăl său era grec de origine, iar mama sa bulgară. Prenumele său era Raicu, şi încă de la vârstă fragedă a dat dovadă de dragoste pentru învăţat, uimindu-şi dascălii prin inteligenţa şi înţelepciunea sa.

A fugit în taină din patria sa pentru a deveni monah la Mănăstirea Maicii Domnului Hodighitria de la Târnovo. Avea ca ascultare îngrijirea bisericii, datorie pe care o împlinea cu mare evlavie.

În acea vreme, venind din Muntele Athos, s-au retras în ţinutul Paroriei (Stranţa de astăzi) Sfântul Grigorie Sinaitul şi ucenicii săi. Cum fusese înştiinţat de faima acestui părinte al rugăciunii inimii şi al vieţii isihaste, Roman a primit binecuvântarea de a se aşeza sub îndrumarea duhovnicească a acestuia dimpreună cu un alt frate, pe nume Ilarion (1340). Vânjos, Roman împlinea lucrările cele mai grele, dând dovadă de ascultare desăvârşită faţă de părintele nostru Grigorie. Avea în grijă şi pe cei bolnavi, mai ales pe un bătrân arţăgos care, din pricina sănătăţii sale şubrede, avea nevoie tot timpul de peşte proaspăt. Roman avea cu el o răbdare fără margini. Până şi în toiul iernii mergea la râul din apropiere pentru a prinde peşte într-o copcă pe care o făcea în gheaţă. Toate aceste virtuţi au făcut din el un mucenic de voie, care şi-a jertfit în toată vremea sufletul pentru dragostea de aproapele său. Când a murit bătrânul şi, la puţină vreme după aceea, şi Sfântul Grigorie, Roman şi Ilarion s-au aşezat sub ascultarea unui alt părinte duhovnicesc. Dar nu pentru mult timp, căci nişte tâlhari i-au silit să meargă în apropiere de Stara Zagora, unde părintele lor duhovnicesc a murit la rândul său.

Atunci Roman l-a ales pe Ilarion, mai în vârstă decât el, ca îndrumător întru Domnul. Când Regele bulgarilor, Ioan Alexandru (1331-1371), cu ajutorul Sfântului Teodosie, i-a alungat pe tâlhari, sfinţii s-au întors la Paroria, pentru a-I vorbi pururea Domnului prin rugăciunea inimii. După ce a luat Schima Mare sub numele de Romil, a primit binecuvântarea lui Ilarion de a vieţui pustniceşte.

Cum turcii invadaseră acel ţinut, distrugând printre altele şi mănăstirea de la Paroria (în jurul anului 1355), Romil a plecat din nou la Zagora, iar apoi în Sfântul Munte al Athosului, unde s-a aşezat dimpreună cu ucenicul său Grigorie în apropierea Marii Lavre (1360). Părinţii din Sfântul Munte veneau des să îl cerceteze spre folosul sufletelor lor. Sfântul i-a povăţuit o vreme, iar mai apoi s-a retras într-o chilie mai singuratică. Însă războiul pornit de turci împotriva sârbilor şi bulgarilor şi moartea Despotului Ioan Ugleş în bătălia de la Mariţa (1371) i-au determinat pe mulţi monahi să plece din Athos.

Sfântul Romil i-a urmat şi s-a dus la Avlona (în Albania), unde pentru o vreme s-a îndeletnicit cu îndreptarea moravurilor şi cu învăţarea locuitorilor acelui ţinut. Însetat după singurătatea ce înlesneşte vorbirea cu Domnul şi primind sfat de la un părinte athonit care vieţuia la Constantinopol, a mers în Serbia şi s-a stabilit în apropierea Mănăstirii Ravaniţa (1375).

În acel loc, după câţiva ani petrecuţi cu pace, sufletul său a plecat spre locaşurile cereşti (1381), trupul său răspândind o mireasmă dumnezeiască şi tămăduind bolile acelora ce se apropiau de el cu credinţă.