Sfîntul preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel sfinţit era de neam macedo-român, născut din părinţi binecredincioşi la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învaţă carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoinţa vieţii monahale în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde primeşte îngerescul chip, ajungînd mai tîrziu egumen al acestei lavre şi chiar proto-epistat în conducerea Sfîntului Munte.

Ajungînd la Athos, în muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întîi în obşte, apoi singur într-o peşteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdînd grele ispite de la diavol. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puţină vreme s-a curăţit de patimi, a deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni şi s-a învrednicit de darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni, ajungînd vestit în tot Muntele.

Ca egumen al Mănăstirii Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obştea sa pînă la o sută de călugări atoniţi, greci, sîrbi, macedoneni, români şi bulgari, deprinzîndu-i pe toţi frica de Dumnezeu şi hrănindu-i cu învăţăturile Sfintei Scripturi. Căci era dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adînc teolog şi părinte duhovnicesc pentru mulţi. Pentru aceea nu puţini sihaştri, călugări de chinovii şi egumeni veneau la el pentru sfat şi cuvînt de folos.

Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sîrbe cu Patriarhia ecumenică. Deci, văzînd patriarhul şi împăratul smerenia şi înţelepciunea cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii sale, îndată a ridicat anatema dată asupra Bisericii Sîrbe, spre lauda lui Hristos şi bucuria creştinilor. Aşa înţelegea el să împlinească Evanghelia şi să ajute la mîntuirea semenilor săi.

În urma unei descoperiri dumnezeieşti, Sfîntul Nicodim vine din Muntele Athos cu mai mulţi ucenici în sudul Dunării, aproape de Vidin, unde întemeiază două mici aşezări monahale: Vratna şi Mănăstiriţa.

Iar în anul 1364 trece în Ţara Românească şi se aşează pe valea rîului Vodiţa, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) şi Radu (1377-1384) şi a sihaştrilor din partea locului, zideşte chilii şi biserică de piatră cu hramul Sfîntul Antonie cel Mare, pe care o sfinţeşte în anul 1369. Mănăstirea Vodiţa a fost înzestrată apoi cu danii şi întărită prin hrisov domnesc ca "după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sînt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ".

Pe valea pîrîului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulţi sihaştri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim a înălţat, de asemenea, la locul numit "Cascade", Mănăstirea voievodală Tismana, cu acelaşi hram, cu ajutorul domnitorului Ţării Româneşti Radu I şi Dan I, între anii 1377-1378. Aici, marele stareţ formează o obşte renumită de zeci de călugări, ajută la menţinerea în continuare a vieţii isihaste pe valea Tismanei şi pune rînduială călugărească de chinovie, după tradiţia Muntelui Athos. Apoi, adunînd în jurul său cîţiva călugări minuaţi, a întemeiat la Mănăstirea Tismana o vestită şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, renumită în toată peninsula Balcanică. De aici Cuviosul Nicodim conducea toate mănăstirile organizate de el şi întreţinea corespondenţă cu egumeni şi ucenici din Athos, din Serbia şi din Ţara Românească, precum şi cu patriarhul Eftimie al Tîrnovei, dovedindu-se un mare teolog şi părinte duhovnicesc.

Sfîntul Nicodim, luînd de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi putere asupra duhurilor necurate, a făcut multe şi nenumărate minuni, cît a trăit în viaţă, izgonind diavolii din oameni şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa. Se zice că a intrat şi în foc şi a ieşit nevătămat, încît nici chiar de haine şi nici de părul capului nu s-a atins focul. Apoi a făcut alte minuni şi nespuse lucruri cu puterea lui Hristos.

La bătrîneţe, Sfîntul Nicodim încredinţează grija celor două mănăstiri, Vodiţa şi Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage la mai aspră nevoinţă în peştera de deasupra mănăstirii, ce se păstrează pînă astăzi. Acolo se nevoia cuviosul toată săptămîna în post, în priveghere de toată noaptea şi în neîncetată rugăciune. Numai Duminica şi la praznice cobora din peşteră în Mănăstirea Tismana şi săvîrşea Sfînta Liturghie. Apoi vindeca pe cei bolnavi care veneau la dînsul, mînca la trapeză cu părinţii, sfătuia şi mîngîia pe toţi cu cuvinte de folos şi se urca din nou la peşteră.

Numele Sfîntului Nicodim de la Tismana se făcuse cunoscut pînă dincolo de hotarele Ţării Româneşti, pentru sfinţenia vieţii sale şi darul vindecării a tot felul de boli. În tradiţia mănăstirii se spune că unii bolnavi se vindecau numai cît ajungeau la Tismana. Alţii se tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvîntarea Cuviosului, s-au numai cît se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecaţi de Sfîntul Nicodim se numără şi fiica regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.

La sfîrşitul secolului al XIV-lea, Sfîntul Nicodim, împreună cu cîţiva ucenici, întemeiază pe valea Jiului Mănăstirea Vişina, cu hramul Sfînta Treime, în locul unei sihăstrii mai vechi. Iar în anul 1400 întemeiază Mănăstirea Prislop, numită şi Silvaşul de Sus, în ţinutul Hunedoarei, cu acelaşi hram, fiind ajutat de domnitorul Mircea cel Bătrîn. În această mănăstire s-a nevoit Cuviosul cîţiva ani, unde a şi scris cu mîna sa un Evangheliar slavon (1404-1405), care se păstrează pînă astăzi.

Ajungînd la adînci bătrîneţi cu sfinţenie, Sfîntul Nicodim de la Tismana s-a mutat din această viaţă vremelnică, la viaţa cerească şi nepieritoare, în ziua de douăzeci şi şase decembrie, anul mînturii 1406, fiind plîns de toţi ucenicii săi. Sfintele sale moaşte s-au îngropat cu multă plîngere în biserica Mănăstirii Tismana, în mormîntul dinainte pregătit, cum se vede pînă astăzi, unde se face în tot anul prăznuirea lui. După ce Dumnezeu i-a proslăvit moaştele cu mireasmă dumnezeiască de bun miros şi cu dar izvorîtor de mir şi cu facere de minuni, au fost scoase şi puse în raclă, fiind aşezate cu cinste în biserica zidită de el, ca şi moaştele Sfîntului Grigorie Decapolitul, în Sfînta Mănăstire Bistriţa.

După trecere de mulţi ani, un domn al Ţării Româneşti, a voit să ridice din Mănăstirea Tismana moaştele Sfîntului Nicodim şi să le ducă în oraşul Bucureşti. Dar, nefiind voia sfîntului să se înstrăineze moaştele din locaşul său, a făcut minune, încît a părăsit domnul acela lucrul neplăcut sfîntului. După aceea s-a arătat în vedenie unuia din călugări, poruncindu-i să spună egumenului ca să-i ascundă moaştele şi numai un deget să-i ia de la mînă pentru evlavia locuitorilor. În acest chip s-a arătat Sfîntul Nicodim şi egumenului, poruncindu-i, asemenea, să-i facă precum îi spusese şi fratelui aceluia. Încredinţîndu-se egumenul, a luat un deget de la mîna sfîntului şi mir de la moaştele sale şi au fost puse într-un vas de cositor, împreună cu o cruce mare de plumb, pe care o purta sfîntul la grumaz; şi se află în sfînta Mănăstire Tismana pînă în ziua de astăzi, ca podoabe duhovniceşti cinstite şi de mare preţ. Însă din sfîntul mir nu este îngăduit nimănui a lua măcar cît de puţin, fără numai vasul a-l săruta şi a se umple de bunămireasmă duhovnicească.

În acest chip fiind ascunderea moaştelor sfîntului, multă vreme se ştia taina numai de către egumen şi de unul din fraţii mănăstirii. Mai pe urmă, din pricina multor răzmeriţe şi robii, au rămas moaştele sfîntului tăinuite de tot şi neştiute de nimeni, pînă în ziua de astăzi. Poate că aşa a fost voia sfîntului, cu toate că se găsesc cele mai susnumite sfinte odoare, spre mîngîierea părinţilor mănăstirii şi a celorlalţi locuitori creştini, prin care şi acum se fac multe şi nenumărate minuni. Duhurile cele necurate din oameni se izgonesc cu chemarea numelui sfîntului şi vindecări de multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc şi aleargă cu credinţă la ajutorul lui. Şi ţara aceasta, cu rugăciunile şi cu ajutorul Sfîntului Nicodim, de multe nevoi se păzeşte şi se izbăveşte. Apoi şi Sfînta Mănăstire Tismana, care are în sine comoara de mare preţ a sfintelor sale moaşte, de multe primejdii şi bîntuieli ale văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi este păzită şi apărată totdeauna cu grabnică şi călduroasă folosinţa sa. Pentru ale cărui rugăciuni, Hristoase, Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi. Amin.