Afântul Nou Mucenic Ignatie s-a născut în Eskee Zagora (Stara Zagora), un sat din eparhia Târnovo a Bulgariei, şi a fost botezat cu numele de Ioan. Încă fiind el copil, părinţii lui, Gheorghe şi Maria, s-au mutat în oraşul Philippopolis (Plovdiv), unde l-au dat la şcoală, ca să înveţe sfintele scrieri în limba slavonă. Şi atât de mult a sporit în învăţătură, încât a ajuns neîntrecut la citire şi gramatică. Dar, de vreme ce loan avea o dorinţă arzătoare pentru viaţa monahală, nu a trecut multă vreme până ce a plecat de acasă, cu învoirea părinţilor, şi s-a dus la Mănăstirea Rila, din partea de apus a Bulgariei, fiind dat în grija unui monah aspru, sub ascultarea căruia a rămas timp de 6 ani.

La acea mănăstire, fericitul tânăr a continuat să-şi adâncească învăţătura, devenind un foarte bun cărturar, slujind în acelaşi timp biserica mănăstirii cu multă râvnă, în rânduiala de citeţ. Însă după o vreme, din ispita diavolului, asprimea acelui monah, căruia îi fusese încredinţat loan, s-a schimbat în ură, aşa încât, într-una din zile a dat foc chiliei în care se odihnea ucenicul, nădăjduind că-l va ucide în felul acesta. Atunci tânărul a plecat din mănăstire, întorcându-se acasă. Dar acolo a trebuit să treacă prin încercări şi mai cumplite, cum puţini dintre oameni pot pătimi în viaţa aceasta.

Cam pe atunci sârbii s-au răsculat împotriva ienicerilor, iar tatăl lui loan a fost numit comandant al unei brigăzi otomane. Acesta era bărbat viteaz şi plin de putere, însă nu s-a învoit să lupte împotriva creştinilor, zicând: „Este cu neputinţă să mă ridic împotriva fraţilor cu care împart aceeaşi credinţă”. Atunci urătorii de Hristos s-au înfuriat şi l-au înjunghiat pe Gheorghe, tăindu-i apoi şi capul. Astfel, acest binecuvântat tată a primit mucenicie pentru credinţa sa, prăznuirea lui facându-se tot în această zi de 8 Octombrie. Însă mama şi cele două surori ale lui loan, fiind prinse tot atunci de agarenii plini de ură, fiindcă aceia le ameninţau mereu, în cele din urmă s-au convertit la Islam.

Auzind acestea, loan a fugit şi s-a ascuns în casa unei bătrâne ortodoxe. Mama şi surorile lui, aflând unde se ascunde, l-au pârât turcilor. Aceştia, vrând să-l prindă, au venit la casa bătrânei, dar nu l-au cunoscut la înfăţişare, căci el şi-o schimbase mai înainte, iar când l-au întrebat despre fugar, el le-a răspuns că nu-l cunoaşte şi turcii au plecat. Apoi, bătrâna care-l adăpostea l-a ajutat să fugă la Bucureşti, în România, unde l-a cunoscut pe Sfântul Eftimie, care, de asemenea, avea să îndure mai târziu mucenicie (fiind prăznuit pe 22 Martie). Cei doi au ajuns prieteni foarte apropiaţi, însă loan nu a dorit să mai rămână în Bucureşti şi a pornit spre Muntele Athos. Pe drum, s-a oprit la Soumla, unde l-a întâlnit din nou pe prietenul său, Eftimie. Acesta însă, între timp, se lepădase de adevărata credinţă şi se făcuse musulman, loan s-a întristat mult pentru căderea prietenului său şi a plecat în grabă din Soumla, temându-se să nu i se întâmple şi lui la fel.

Dar nu a ajuns prea departe, căci a fost prins de nişte ostaşi turci, care i-au luat tot ce avea asupra sa, ameninţându-l şi silindu-l să se convertească Ia credinţa lor. De frică, loan le-a făgăduit că aşa va face şi a fost lăsat să plece. Ajungând în satul Eskee Zagora, a cunoscut un monah athonit de la Mănăstirea Grigoriu şi au plecat împreună spre Muntele Athos. Acolo, după ce a colindat prin mai multe mănăstiri, loan s-a sălăşluit în cele din urmă la Schitul Sfânta Ana, unde l-a cunoscut pe Părintele Vasile, un monah plin de virtute.

Într-o zi, cei doi mergând la Tesalonic cu oarecare treburi, au fost martorii muceniciei Sfântului David (prăznuit pe 26 Iunie), care intrase mai înainte în monahism tot la Schitul Sfânta Ana. Văzând cum şi-a dat viaţa pentru credinţa creştină acel neînfricat monah, Ioan s-a însufleţit de dorinţa de a primi şi el mucenicie pentru Hristos, însă Părintele Vasile l-a convins să-şi amâne împlinirea gândului şi să se întoarcă în Sfântul Munte. Scurt timp după aceea, stareţul Vasile s-a mutat la cele veşnice, Ioan rămânând iarăşi singur şi întristat, căci îşi iubise mult părintele duhovnicesc. A plecat de la Schitul Sfânta Ana şi a mers pentru o vreme la Schitul Kapsokalivia.

Dar iată că la praznicul Pogorârii Sfântului Duh din acel an, venind pe acolo un monah de la Schitul Înaintemergătorului, a aflat de la el că prietenul său, Eftimie, primise mucenicie la Constantinopol. Bucurându-se mult pentru întoarcerea la credinţă şi izbânda jertfelnică a fratelui său întru Hristos, Ioan îşi simţea acum inima arzând de dorinţa de a-i călca pe urme, primind şi el mucenicie. A mers aşadar la Schitul Înaintemergătorului, ca să-l întâlnească pe Părintele Nichifor, cel sub ascultarea căruia fusese şi Eftimie. Şi primindu-l stareţul în obşte, l-a lăsat sub îndrumarea Părintelui Acachie, cel mai sporit dintre monahii de acolo. Punându-se sub ascultare desăvârşită de acest bătrân, a început a-i urma cu multă râvnă rânduiala de rugăciune şi nevoinţă. Căci mânca doar pâine şi apă, iar din acestea doar atât ca să nu piară de foame. Petrecea nenumărate ceasuri în rugăciuni şi închinăciuni, aşa încât viaţa lui ajunsese o neîncetată aducere aminte de numele dulce al Mântuitorului Iisus Hristos. Citea adesea Sfânta Evanghelie în limba slavonă şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, către care avea adâncă evlavie şi căreia i se ruga zi de zi, cu lacrimi, să-l ajute a dobândi sfârşit mucenicesc.

În astfel de nevoinţe petrecea Ioan, chinuindu-şi trupul fără încetare, dar arătând tuturor un chip plin de bucurie. Se gândea adesea şi la prietenul său, Eftimie, străduindu-se să calce pe urmele nevoinţei lui, ca să se poată învrednici şi de jertfa pe care Noul Mucenic o săvârşise. Apoi îl şi pomenea în rugăciuni, ca să primească ajutorul lui în lucrările pe care le împlinea. Dar prin toate acestea l-a pornit asupra sa pe vechiul duşman, diavolul, care a început în multe feluri să-l ispitească, fie cu gânduri lumeşti, fie cu iubire de sine şi frică, fie cu iubire de plăceri trupeşti. Acest din urmă război nevăzut l-a înteţit vrăjmaşul atât de mult, încât dreptul bărbat s-a aruncat într-o zi la pământ, spre a mai domoli cumva arşiţa ce-o simţea în mădulare. Când patima l-a mai slăbit întrucâtva, Ioan s-a dus să vorbească cu părintele său, Acachie, care l-a mângâiat arătându-i luptele asemănătoare ce au trebuit să le îndure toţi Sfinţii, mai înainte. Ioan a mers apoi în biserică şi a luat în mâini icoana Născătoarei de Dumnezeu, îmbrăţişând-o cu lacrimi şi cerând Preacuratei să-l scape de atacul diavolesc. Şi deodată a simţit o mireasmă nepământească în jur, fără să-şi poată da seama de unde vine, atât doar că din acea clipă nu l-au mai tulburat ispitele trupeşti.

Dar toate aceste lucrări şi izbânzi ale virtuţii Ioan le socotea ca un nimic, având mereu înaintea ochilor minţii scopul lui de căpătâi: mucenicia. Şi mereu îl ruga pe bătrânul său, cu lacrimi, să-l lase să plece spre a-şi împlini ţelul mult dorit. Însă, cum acela nu se învoia, Ioan îşi înmulţea nevoinţele ascetice. Cu trecerea timpului, s-a învrednicit de tunderea în monahism, primind numele de Ignatie. În cele din urmă, văzându-i zelul din ce în ce mai aprins pentru mucenicie, Părintele Acachie i-a dat binecuvântare să se ducă la Constantinopol, împreună cu Părintele Grigorie, care mai înainte îl însoţise şi pe Eftimie acolo.

Astfel, luându-şi rămas bun de la Părinţii Schitului şi trecând şi pe la Mănăstirea Iviron, să se închine la Icoana Maicii Domnului Portăriţa, au pornit pe mare, cu binecuvântarea Stăpânei Muntelui Athos. Era atunci ziua de 12 Septembrie. După ce au trecut prin greutăţile şi primejdiile călătoriei pe mare, au ajuns în Constantinopol pe 29 Septembrie, găzduind la un oarecare creştin iubitor de Dumnezeu, care i-a primit cu bucurie.

La scurtă vreme după aceea l-au aflat pe loan, cel care îl ajutase mult pe Sfântul Eftimie, atunci când venise şi acesta la Constantinopol, spre a porni în lupta muceniciei. Aşadar, l-au rugat pe acest evlavios şi râvnitor creştin, loan, să-i ajute şi pe ei, iar el a primit bucuros. Sfătuindu-se împreună, au hotărât ca Ignatie să se prezinte înaintea judecăţii musulmanilor în ziua de vineri ce urma, socotind această zi drept cea mai potrivită. După ce a primit Sfintele Taine, Ignatie şi-a schimbat hainele, îmbrăcând veşminte turceşti, şi-a luat rămas bun de la Părintele Grigorie, care i-a dat lăcrimând ultimele sfaturi şi încurajări, şi a mers însoţit de loan la „Sublima Poartă” a otomanilor. Pentru o pricină oarecare, curtea judecătorească era închisă în acea zi. Astfel, Ignatie s-a întors de acolo fără nicio izbândă şi întristat. Nici în zilele următoare Divanul otoman nu s-a deschis, încât Ignatie se întrista tot mai mult.

Aflând despre acestea nişte iubitori de Hristos, au venit la Grigorie şi l-au sfătuit să-l trimită pe Ignatie la casa unui anume creştin evlavios, ca să se roage înaintea unei icoane făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu. Mergând Ignatie acolo, s-a rugat o noapte întreagă, cerând cu lacrimi mijlocirea Preacuratei, pentru a putea porni mai repede pe calea muceniciei. La miezul nopţii s-a auzit un zgomot ca de bubuit de tunet şi o cunună strălucitoare a ieşit de la icoană, înconjurând capul rugătorului. Acest lucru s-a petrecut de trei ori, după mărturia unora dintre cei care stăteau ascunşi şi urmăreau ce face Ignatie.

A doua zi, când s-a întors la Părintele Grigorie, a aflat că Divanul îşi reîncepuse judecăţile. Ignatie s-a umplut de bucurie şi s-a şi grăbit într-acolo, îmbrăcat în hainele musulmane. Înfăţişându-se înaintea cadiului, a vorbit cu multă îndrăzneală, zicând: „Iată, judecătorule, eu, pe când eram tânăr, am fost silit de nişte turci şi am făgăduit că mă voi lepăda de credinţa mea. Acum am venit aici ca să-mi iau înapoi cuvântul şi să mărturisesc pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi Ziditorul tuturor”. Spunând acestea, şi-a aruncat turbanul verde de pe cap la picioarele cadiului.

Judecătorul s-a umplut de mânie şi a zis: „Cine te-a adus aici? Un monah sau un mirean?”. Ignatie i-a răspuns: „Am venit singur, cu puterea Hristosului meu”. Şi îndată a scos de la piept şi a arătat o icoană a Domnului nostru lisus Hristos şi o cruce, pe care le luase cu sine ca ajutor şi ferire de primejdii. Cadiul i-a spus atunci: „Lasă aceste vorbe nebuneşti şi vino-ţi în fire, omule. Dacă vei stărui în ele, te aşteaptă chinuri groaznice şi apoi moartea. Dacă însă vei trece la credinţa noastră, vei primi multe bunuri, în aşa fel încât vei putea trăi întreaga viaţă fără de nicio grijă. Vei primi apoi şi un rang înalt şi multă cinste de la noi”. Ignatie i-a răspuns: „Darurile şi rangul ce mi le fagăduieşti, păstrează-le pentru tine, căci sunt deşarte şi trecătoare. Chinurile şi moartea cu care mă ameninţi nu sunt lucruri necunoscute mie, căci am venit aici tocmai ca să le îndur pe acelea şi să mor pentru Hristos, Dumnezeul meu, ale Cărui daruri sunt veşnice şi a Cărui împărăţie cerească este de neclintit. Mahomed al vostru este un profet mincinos, învăţător al pierzaniei şi prieten al vrăjmaşului. Şi veţi fi şi voi chinuiţi în iad împreună cu el, dacă nu veţi crede în Hristos, Care este singurul Dumnezeu adevărat”.

Auzind acestea, cadiul s-a mâniat atât de tare, încât nu a mai putut vorbi şi a făcut semn slujitorilor să-l scoată afară pe Ignatie din sală. Însă Ignatie s-a împotrivit şi, lovind cu palma pe unul dintre aceia, a scăpat din strânsoarea lor, s-a repezit înapoi şi a îngenunchiat în faţa cadiului, blestemând credinţa mahomedană şi plecându-şi gâtul pentru a fi tăiat pe loc. Dar slujitorii l-au prins şi l-au târât în temniţă, unde i-au pus lanţuri grele la gât şi la picioare, batjocorindu-l în fel şi chip şi silindu-se să-l facă să-şi lepede credinţa. Viteazul ostaş al lui Hristos a răbdat totul cu mulţumire, împărtăşindu-se de aceeaşi bucurie ca şi Apostolii, când erau învinuiţi pe nedrept că propovăduiesc pe Hristos.

Mai târziu a fost adus din nou în faţa judecătorului turc pentru a răspunde la întrebări. Când a fost întrebat iarăşi cine l-a adus la Constantinopol, a răspuns că Iisus Hristos l-a adus. Cadiul l-a prevenit încă o dată de chinurile ce-i sunt pregătite, spunându-i să nu se aştepte că va muri de sabie, iar creştinii să-i adune sângele ca pe o binecuvântare, pentru că avea de gând să-l spânzure. Ignatie i-a răspuns: „O, judecătorule, fie de îmi vei tăia capul, fie de mă vei spânzura, eu voi primi cu bucurie oricare dintre acestea, pentru iubirea lui Hristos”. Atunci cadiul a poruncit să fie dus într-o temniţă mai grea, unde să nu mai ştie nimeni de el. Tot ceea ce s-a petrecut la Divan a fost aflat de creştini. Părintele Grigorie a început a se ruga cu multe lacrimi Mântuitorui Hristos să-l întărească pe Mucenic a-şi duce până la capăt lupta, într-un chip plăcut lui Dumnezeu. Ceilalţi creştini, bănuind încercările la care avea să fie supus Ignatie, au început să facă pomeni în numele lui, ca să mişte pe cât mai mulţi spre a se ruga pentru el.

Deşi nu se ştie întocmai ce s-a petrecut cu Mucenicul în cele două zile şi două nopţi cât a fost ţinut acolo, s-a aflat după aceea că a fost supus la multe chinuri. A trecut însă cu bărbăţie prin ele, neschimbându-şi hotărârea de a muri pentru Hristos.

Apoi Ignatie a fost adus iarăşi înaintea judecăţii. Privind către cadiu cu îndrăzneală, şi-a mărturisit din nou credinţa şi iubirea faţă de Hristos, făcând de ruşine înşelăciunea mahomedană. Pierzând orice nădejde de a-l mai abate de la credinţa sa, cadiul a dat sentinţa din urmă: Ignatie să fie spânzurat. Şi îndată slujitorii nedreptăţii l-au înşfăcat pe mielul nevinovat al lui Hristos, mânându-l spre locul execuţiei. Ignatie, deşi era cu totul slăbit de foame, de sete şi din pricina schingiuirilor îndurate, a mers plin de bucurie şi nerăbdare până acolo, ştiind că în scurtă vreme avea să ajungă la ceea ce îşi dorea atât de mult: întâlnirea cu Mântuitorul său, în numele Căruia se lepădase de lume, cu toate plăcerile ei, de trup, de tinereţe şi de viaţa însăşi.

Când au ajuns în locul numit Daktyloporta (în turceşte Parmakkapi), unde se duceau la capăt osândirile la moarte, Ignatie a îngenunchiat şi a întins gâtul, cerând călăului să-şi împlinească treaba, tăindu-i capul. Dar acela şi-a adus aminte că porunca era alta, aşa încât i-a pus Mucenicului juvăţul pe gât şi a tras cu putere de capătul sforii atârnate de copacul ce se găsea acolo. Astfel s-a sfârşit Ignatie, la ceasul amiezii, în ziua de 8 Octombrie a anului 1914, urcând înaintea tronului lui Dumnezeu, încununat cu trei cununi: a nevoinţelor ascetice, a fecioriei şi a muceniciei.

Aflând despre slăvitul sfârşit al Sfântului, Părintele Grigorie a rămas pentru o vreme cu mintea răpită, gândind la biruinţa pământească şi răsplata cerească de care s-a învrednicit cel pe care îl însoţise în drumul său jertfelnic. Apoi, venindu-şi în simţiri, s-a grăbit către locul ultimei întreceri a atletului lui Hristos. L-a privit de departe şi i s-a părut că trupul lui, atârnat în spânzurătoare, semăna cu un porumbel alb, ridicându-se în zbor către înălţimile cereşti. Nu s-a putut apropia de el, căci era păzit de ostaşi, dar şi-a făcut planul cum să-l poată lua de acolo. După trei zile, a venit şi le-a dat păzitorilor mulţi bani, iar aceia l-au lăsat să ia sfintele moaşte. A plecat apoi din Constantinopol cu ele, dându-se drept negustor de miresme aromate. Pornind pe mare în ziua de 14 Octombrie, s-a oprit la Prote, cea mai mare dintre Insulele Prinţilor, unde se găseau moaştele Sfantului Eftimie, care primise mucenicia cu şapte luni mai înainte, pe 22 Martie. Izbutind să ia cu sine şi moaştele acestui bun prieten şi frate duhovnicesc al Sfântului Ignatie, a pornit din nou pe mare şi a ajuns cu cele două vase ale sfinţeniei în Muntele Athos, în ziua de 20 Octombrie. Mai apoi, sfintele moaşte ale celor doi Mucenici au fost puse cu cinste într-o biserică nouă şi slăvită.