Cuviosul Părintele nostru Memnon s-a dat din tinereţe lui Dumnezeu şi s-a făcut locaş curat al Sfîntului Duh; pentru că a supus pe trup duhului, omorîndu-şi patimile cu petrecerea cea aspră în multe osteneli şi a fost mai mare al călugărilor. Iar pentru viaţa sa asemenea cu îngerii, a luat de la Dumnezeu dar îndestulat de faceri de minuni; căci tămăduia boli netămăduite şi făcea multe minuni. Pentru că în loc uscat a scos izvor de apă cu rugăciunea sa; o corabie, înviforîndu-se şi afundîndu-se în învăluirile mării, prin arătarea sa, a izbăvit-o de la înnecare de multe ori; lăcustele ce năvăliseră şi prăpădeau tot felul de roduri şi iarbă, le-a izgonit, şi altele preaslăvite minuni făcea.

De aceea s-a numit făcător de minuni şi, nevoindu-se în pustnicie mulţi ani şi plăcînd lui Dumnezeu prin viaţa lui cea îmbunătăţită, s-a dus bucurîndu-se la Domnul, pe Care L-a iubit. Dar nu numai în viaţa sa, ci şi după mutare făcea minuni. Pentru că de la mormîntul lui se dădeau tămăduiri de toate bolile şi prin chemarea numelui cuviosului se goneau lăcustele şi toată vătămarea diavolească, preamărind pe alesul Său, Dumnezeu Cel slăvit între sfinţii Săi. Amin.