Pururea pomenitul Arhimandrit Gavriil a avut o viață atât de neobișnuită, încât un simplu muritor cu greu ar putea pătrunde adâncurile ei duhovnicești. De multe ori, prin dragostea sa nemărginită, se străduia să ne arate că viața aceasta, în întregimea ei, este o pregătire pentru Împărăția Cerurilor și că dragostea de Dumnezeu se exprimă prin dragostea față de aproapele. Tocmai această dragoste l-a făcut pe Arhimandritul Gavriil să urce toată viață pe calea cea strâmtă către Domnul, pentru că "Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 9:62)

Nu doar printre mireni, dar nici printre slujitorii bisericești nu găsești prea ușor un om ce săvârșește binele întru ascuns și care se smerește pe sine înaintea oamenilor. Credința adâncă, calea spinoasă aleasă de bunăvoie, necazurile, înjosirea, prigoana l-au făcut pe Părintele Gavriil purtător al Harului Duhului Sfânt; lui i-au fost descoperite tainele inimilor omenești. Cu mijlocirile Maicii Domnului, el putea să săvârșească tămăduiri și să mântuiască pe oameni din necazuri. Așa era Cuviosul Arhimandrit Gavriil, mânat de dragostea de a preaslăvi pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Părintele Gavriil (în lume Urghebadze Goderdzi Vasilevici) s-a născut la Tbilisi, la 26 August 1929, pe strada Tetrițkaroiskaia nr. 11 (până la venirea bolșevicilor strada purta numele de Sfânta Sidonia), nu departe de Biserica Sfânta Varvara. Încă din copilărie a rămas fără tată. Micuțul Goderdzi nu avea nici doi ani când tatăl lui, care era o persoană publică, a fost scos din casă și omorât pe o stradă învecinată. După aceasta, familia îl numea Vasiko în cinstea tatălui său. După moartea tatălui său s-au ivit greutăți în familie. Mama Părintelui Gavriil avea două locuri de muncă, însă, cu toate acestea, nu putea să-și susțină familia, adică pe cei trei copii, de aceea a fost nevoită să se recăsătorească cu un bărbat cumsecade, Mihail Nikitovici Djighitian. Din această căsătorie s-a născut o fetiță, Giulietta. Mama sa, la sfârșitul vieții, a luat schima monahală cu numele de Ana, a trăit mulți ani și a adormit în Săptămâna Patimilor a anului 2000.

Vasiko a urmat școala de băieți vreme de șase ani. Una dintre vecinele sale își amintește că la grădiniță micul Vasiko se deosebea prin faptul că era tăcut, ședea în vreun colț, iar singura lui ocupație era să construiască bisericuțe din chibrituri. Uimitor lucru era că în anumite zile nu se atingea de mâncarea cu lapte, chiar și în anii aceia de foamete. Vasiko mânca puțin, iar uneori rămânea chiar fără mâncare. Se întâmplase ca Vasiko să audă cearta dintre două vecine. Una striga la cealaltă: "Nu mă răstigni ca pe Hristos pe Cruce!" Uimit, Vasiko a întrebat: "Pentru ce a fost răstignit Hristos?" Nimeni n-a putut să răspundă micuțului, dar a fost sfătuit să meargă la biserică, care, din păcate, era închisă. Paznicul însă i-a deschis biserica în taină și i-a arătat micului Vasiko Răstignirea Domnului, iar el, cu mare evlavie, a îngenuncheat înaintea Sfintei și de viață dătătoarei Cruci. După aceasta, paznicul l-a sfătuit să citească istoria lui Hristos. A început să strângă bani și, cu ajutorul lui Dumnezeu, și-a cumpărat o Evanghelie și a început s-o citească.

Giulietta, sora Părintelui Gavriil, își amintește următoarele: "Atunci când tata îl trimitea pe Vasiko la magazin după cumpărături, restul bănuților î-i lăsa lui. Așa a putut să-și strângă bani și să-și cumpere Evanghelie. A fost chiar o minune – a plecat la piață, mersese mult, apoi un oarecare bătrânel cu barba încărunțită i-a spus: "Tot, absolut tot ce vrei să afli găsești în cartea asta." Mai uimitor este faptul că bătrânelul a spus prețul cărții, 70 de ruble, exact atât cât strânsese Vasiko. A mers câțiva pași, a deschis cartea, s-a uitat la cuprins și și-a dat seama că acolo nu scrie istoria lui Hristos. S-a întors, dar pe bătrân nu l-a mai găsit, spuneau că nimeni nu văzuse un astfel de om. În acest chip minunat și-a dobândit Vasiko Evanghelia.

Regimul dur, epoca cumplită, întunecată, moartea învăluită în mister a lui Vasilie Urghebadze și zilele grele din țară explicau frica mamei Starețului Gavriil, Varvara, de a nu-și pierde singurul fiu. Astfel se explică pricina pentru care mama stăruia ca băiatul să aibă o viață obișnuită, așa cum trăiau milioane de oameni. Însă el avea o atât de mare dragoste de Dumnezeu, cum nimeni altul dintre credincioși nu avea. Mama Starețului Gavriil i-a batjocorit cea mai iubită carte a sa, fapt pentru care Părintele a hotărât să plece de acasă.

Din acest moment începe perindarea sa de la o mănăstire la alta, din biserică în biserică. Părintele Gavriil cunoștea bine Evanghelia încă de la doisprezece ani. La aceeași vârstă a și plecat spre Mănăstirea de maici Samtavro, închinată Sfintei Nina cea întocmai cu Apostolii. Stareța mănăstirii, Anusia (Kocilamazașvili), i-a dat ceva de mâncare, însă nu i-a îngăduit să înnopteze, pentru că era mănăstire de maici, iar bărbații nu puteau rămâne. Harul lui Dumnezeu lucra în el cu mare putere, căci, rămânând înaintea porții, și-a îndreptat rugăciunile către Maica lui Dumnezeu, cerându-i ca, înainte să părăsească lumea, să-i dăruiască loc de nevoință în viața aceasta tocmai în acea mănăstire, așa cum s-a și întâmplat. Rugăciunea i-a fost ascultată, astfel că ultimii ani ai vieții sale i-a petrecut la Mțheta, în Samtavro. Starețul a locuit și a propovăduit în vechiul turn al mănăstirii, iar binecuvântarea pentru aceasta o luase de la însăși Preacurata Fecioară și de la doi patriarhi, după cum el însuși spunea. După ce a vizitat Mănăstirea Samtavro, Vasiko a plecat la Biserica Svetițhoveli. Iată cum descrie el acest episod: "Când am sosit la Svetițhoveli, porțile bisericii erau închise și n-am ndrăznit să bat la poartă sau să trezesc pe cineva. M-am așezat la ușă, voiam să dorm, dar nu am putut, pentru că aceste lucruri s-au întâmplat pe la începutul toamnei și era frig. Deodată au apărut niște câini de care m-am speriat. Ei s-au apropiat, s-au întins alături de mine, m-au încălzit și așa am adormit. Dimineața, preoții de acolo mi-au zis: "Copile, tu ai dormit aci, iar noi în așternuturi moi!", și m-au dus în mănăstire, mi-au dat de mâncare și m-au lăsat să rămân trei zile, pentru că mai mult de trei zile nu puteam ședea acolo."

După șederea la Svetițhoveli, Vasiko s-a dus la Mănăstirea Șiomgvimsk pentru alte trei zile. Monahia Parascheva, care îngrijise de Părintele Gavriil, amintește o întâmplare petrecută la Mănăstirea Șiomgvimsk: "Într-o zi, Starețul Gavriil a plecat la Șiomgvimsk și i-a cerut duhovnicului mănăstirii să îi dea o ascultare. L-au însărcinat să curețe pardoseala bisericii, iar el a făcut rost de câteva periuțe de dinți și a curățat-o în așa fel, încât, ani la rând, strălucirea ei îi umplea de uimire pe cei ce vizitau biserica mănăstirii."

Următoarea mănăstire vizitată de Stareț a fost Zedazenski. Și acolo a poposit numai trei zile. Apoi a mers în pădure, unde a rămas câteva zile. Stareții îi dăduseră niște bani și l-au sfătuit să plece din acel loc, pentru că în pădure nu se afla în siguranță. Starețul Gavriil și-a continuat drumul către mănăstiri. După vizitarea Mănăstirii Zedazenski, Părintele Gavriil a fost găzduit de Mănăstirea Betania. Desigur că a fost primit cu mare dragoste, i s-a dat să mănânce, dar nici acolo nu putea să rămână mult timp. După o vreme, unul din bătrânii mănăstirii, Cuviosul Gheorghe (Mheidze), a devenit duhovnicul Părintelui Gavriil. Starețul Gavriil a prorocit despre dânsul: "Înainte de așezarea mea în rândul Sfinților va fi canonizat Părintele Gheorghe, pentru că este un mare Sfânt." Această prorocie s-a împlinit în anul 2003 în Biserica Ruis-Urbinski, atunci când doi mari Sfinți, Cuvioșii Gheorghe (Mheidze) și Ioan (Maisuradze), au fost trecuți în rândul Sfinților. În ciuda zecilor de ani de regim ateist, acești stareți binecuvântați au răbdat ocările și prigonirile de tot felul, însă nu s-au frânt și nu și-au pierdut adevărata credință și dragostea pentru Hristos.

Atunci când a fost chemat la serviciul militar, la Batumi, a intrat în biserică și, înaintea Icoanei Sfântului Nicolae făcătorul de minuni, s-a rugat îndelung, cerând Sfântului să aibă timp pentru a petrece mai multă vreme în biserică. Mila lui Dumnezeu s-a arătat îndată. În ziua următoare a fost anunțat că va avea funcția de poștaș pe timpul serviciului militar. Avea posibilitatea ca după ce își săvârșea serviciul să poată intra în biserică. În același timp a învățat scrierea veche georgiană și a descoperit astfel cărți bisericești ascunse în anii prigonirii. Preotul îl împărtășea pe ascuns în altar. Miercurea și Vinerea postea, refuzând mâncarea sub pretextul durerilor de stomac. Astfel și-a petrecut serviciul militar, îmbinând armata cu biserica. După terminarea armatei, familia începuse să se îngrijească de căsătoria lui. I-au prezentat o fată frumoasă, îi aranjaseră chiar o întâlnire. La început Vasiko stătea liniștit, fără să-și scoată pălăria de pe cap, dar după aceea s-a ridicat și a plecat afară.

În acele vremuri ateiste propovăduitorii învățăturii lui Hristos erau prigoniți de stat și Părintele Gavriil, pentru cinstirea și slujirea Domnului nostru Iisus Hristos, a fost chemat la spitalul Securității unde l-au interogat despre vedeniile din copilărie, atunci când la vârsta de doisprezece ani a văzut un diavol. După câteva zile a primit un certificat medical: era diagnosticat bolnav psihic și i se interzicea să lucreze în vreun post. I-a fost acordată o pensie pentru dizabilități de gradul al II-lea și trimis acasă, sub supravegherea mamei lui.

În curtea din spatele casei părintești și-a zidit un mic sălaș unde să se nevoiască și să-și rânduiască activitățile duhovnicești în pace și liniște. Pentru rugăciuni și predici mergea la Catedrala Sioni. Curând, Preafericitul Patriarh al întregii Georgii, Melchisedec al III-lea, și-a îndreptat atenția către tânărul credincios. Cu binecuvântarea sa, Vasiko a început să lucreze ca paznic al Catedralei, iar mai târziu ca citeț. În ianuarie 1955 a fost hirotonit diacon, și la 23 februarie a fost tuns monah în Mănăstirea Moțameta din Kutaisi cu numele de Gavriil după dorința sa. După trei zile a fost hirotonit ieromonah de către Episcopul Gavriil (Ciacianidze) al eparhiei Kutaisi-Gaenati, în Catedrala Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Cu binecuvântarea patriarhului, a slujit mai întâi la Catedrala Sioni și, din 1960, la Mănăstirea Betania împreună cu iubitul său părinte duhovnicesc Ghiorghi și cu ieromonahul Vasile (Pirțhalava).

În 1962, după adormirea Părintelui Ioan, a Părintelui Ghiorghi și a ieromonahului Vasile (Pirțhalava), guvernul a închis Mănăstirea Betania. Monahul Gavriil s-a întors deci la Tbilisi și, în curtea casei lui, a construit cu mâinile sale o bisericuță cu șapte turle. Deseori repeta: "Cine nu are Biserica drept mamă, nu are pe Dumnezeu drept Tată."

În acele vremuri de prigoană a Orthodoxiei se dărâmau biserici, erau persecutați preoții și nu o dată Părintele Gavriil a fost amenințat că i se va distruge bisericuța din temelii. Odată chiar au venit câteva persoane care i-au distrus o parte din biserică, iar în ziua următoare i-au adus în ascuns banii pentru restaurarea părții distruse de ei. Altădată au venit responsabilii cu ordinea și n-a fost greu să le ghicească scopul vizitei. Părintele Gavriil, fără să-i lase să scoată o vorbă, le-a spus: "Eu nu dărâm, iar dacă voi veți putea, poftim, încercați." Fiindu-le frică de Dumnezeu, au plecat, dar au trimis câțiva muncitori. Părintele Gavriil le-a ieșit înainte: "Cel care a dat ordinul are mai mare păcat decât cei care îl îndeplinesc." Iar aceștia, speriindu-se, au lăsat totul și au plecat. Astfel, frica de Dumnezeu a salvat biserica de la dărâmare. Sora Părintelui, Giulietta, mărturisește: "Când a venit acasă, s-a pus în genunchi în biserica sa și se jeluia: «Doamne, cum aș putea să dărâm biserica aceasta ridicată în cinstea Ta."

Din acea perioadă a rămas și mărturisirea Monahiei Nina (Peikrișvili): "Am venit la Părintele Gavriil, iar el stătea în genunchi înaintea Icoanei Mântuitorului și plângea. Pe neașteptate s-a întors către mine și a zis: «Află că cei ce dărâmă bisericile vor fi tare greu pedepsiți." Afierosindu-și viața slujirii lui Dumnezeu încă din copilărie, în data de 25 Decembrie 1954, Părintele Gavriil a hotărât să se unească pentru totdeauna cu Biserica și a scris o cerere către episcopul de Kutaisi, Gavriil (Ciacianidze): "Vă rog să mă primiți ca slujitor în catedrala Voastră, pentru că acesta este țelul vieții mele încă din copilărie."

Pe data de 1 Mai 1965, când se sărbătorea solemn ziua solidarității celor ce muncesc, s-a petrecut un lucru ce a cutremurat întreaga țară. Părintele Gavriil a stropit cu kerosen un portret de 12 metri al lui Lenin, înălțat pe clădirea Sovietului de Miniștri din Tbilisi. Portretul cuprins de flăcări era înconjurat de o mulțime de beculețe ce prinseră a exploda, scoțând un sunet asemenea răpăitului de mitralieră. La o fereastră de la etajul al doilea al clădirii, părintele Gavriil începuse să propovăduiască împotriva nebuniei sovietice: "Domnul zice: Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit... Să nu te închini lor, nici să le slujeşti!" (Ieșire 20:3-5). În cele din urmă a fost dat jos de acolo cu o mașină de pompieri cu scară, iar mulțimea înfuriată a rupt gardurile de siguranță și s-a năpustit asupra lui. Pe Părintele Gavriil l-au bătut fără milă, i-au rupt maxilarul, pricinuindu-i treisprezece leziuni grave. A fost arestat pentru propagandă antisovietică.

Pe acest om binecuvântat, pe acest mare Stareț care iubea pe toată lumea și slujea Domnului, l-au înjosit, l-au zdrobit și l-au rupt în bucăți tocmai acei oameni pentru care el se ruga zile întregi, cu vreme și fără vreme. Când l-au arestat i-au poruncit să-și scoată crucea, însă el le-a zis: "N-o scot, dar dacă puteți, scoateți-o voi!" Le-a fost frică să se apropie de cruce. Văzând că nu pot face nimic, l-au mutat într-o celulă comună. După eliberare, Starețul povestea. M-au întrebat: Spune, acum Îl vezi pe Hristosul tău? Da, le-am răspuns eu. Arată-ni-L și nouă! Aruncați carnetele de partid și vi-L arăt, le-am răspuns eu. Cum te va ajuta Hristosul tău, căci ești în mâinile noastre? De aici nimeni n-a ieșit viu. Voi ieși peste șapte luni, le-am răspuns cu încredere.

Își va prevesti ceasul plecării la Domnul, pregătindu-și fiii duhovnicești pentru clipa despărțirii care se apropia prin cuvintele: "Curând voi pleca. Trebuie să plec". De hramul mănăstirii Samtavro la care se adunaseră numeroși credincioși, preoți și episcopi, Părintele Gavriil va cere ca sicriul lui în care obișnuia să se odihnească în ultimii ani de viață, să fie scos din chilie și în fața tuturor se va așeza în el ca și cum și-ar fi luat rămas bun: "Nu vor trece multe zile și-l veți vedea pe monahul Gavriil în această stare. Iau cu mine dragostea pentru toți, pentru ortodocși și pentru fiecare om".

În ziua de 2 noiembrie 1995, după citirea Canonului de despărțire a sufletului de către Arhiepiscopul Daniil de Suhumi și Abhazia, Sfântul Gavriil va zâmbi bucuros și, privind la icoana Mântuitorului care atârna deasupra patului său, va exclama: "Te-am urmat de la vârsta de 12 ani, Doamne și acum sunt gata. Ia-mă la Tine!".

Pe 20 decembrie 2012, într-o sesiune specială a Sinodului Bisericii Ortodoxe a Georgiei prezidată de Patriarhul Ilia al II-lea, Arhimandritul Gavriil Urghebadze a fost canonizat sub numele de Sfântul Mărturisitor Gavriil Georgianul cel nebun pentru Hristos, iar moaștele lui dezgropate pe 22 februarie 2014 și așezate spre închinare în Biserica Schimbarea la Față a Mănăstirii Samtavro din Mțheta.

Testamentul Cuviosului Gavriil:

Slavă lui Hristos Dumnezeu! Cer iertare și binecuvântare de la Preasfințitul și Preafericitul Patriarh al Georgiei, Ilie al II-lea. Cinului preoțesc și monahicesc las binecuvântare și iertare-împăcare. Dumnezeu este dragoste. Deși mult m-am străduit, dar nu am reușit să ajung la acea dragoste către Dumnezeu și aproapele, poruncită de Dumnezeu. În dragoste este căutarea Împărăției Cerului în această lume și moștenirea Vieții Veșnice. Înmormântați-mă în mantie, fără de sicriu. Fiți buni și smeriți. În smerenia noastră şi-a adus aminte de noi Domnul. Dumnezeu le va da har celor smeriți. Să aveți smerenie, bunătate și dragoste pentru fiecare om. Iau cu mine dragoste pentru lumea ortodoxă și pentru orice om, pentru toți. Scopul întregii noastre vieți și a acestei lumi văzute constă în apropierea de Dumnezeu cel Preaînalt, în găsirea Împărăției Cerului și moștenirea Vieții Veșnice. Acestea le doresc vouă tuturor și cu binecuvântarea mea, vă las, ca nimeni să nu piardă marea milă dumnezeiască și să se învrednicească Împărăției Cerului. Nu este om care să trăiască și să nu păcătuiască. Eu unul - un mare păcătos, nevrednic, neputincios. Cu toată dragostea vă rog - trecând pe lângă mormântul meu să vă rugați pentru iertarea mea, a păcătosului. Pământ am fost și în pământ m-am întors. Adevărul e în nemurirea sufletului.

Din cuvântul Patriarhului Georgiei, Ilie al II-lea la descoperirea moaștelor Cuviosului Gavriil:

Adeseori oamenii credincioși sau necredincioși se întreabă - ce e aceia fericirea? Ce se întâmplă azi in Georgia - aceia și este fericire! Azi luminează soarele peste țara noastră - e venirea Duhului Sfânt, e schimbarea noastră. E acea întâmplare, acea stare - când binele împărățește, când răul se izgonește. E iertare, dragoste reciprocă. Toate acestea au fost aduse în viața noastră de starețul Gavriil. Înălțăm multumiri Domnului și starețului Gavriil pentru marele bine. E semn al mântuirii poporului nostru, chezășie a viitorului nostru fericit. Azi starețul Gavriil binecuvântează întreaga Georgie.