La început Isihie s-a lenevit de mîntuirea sufletului lui, şi după aceea s-a îmbolnăvit şi a murit. Dar a înviat din morţi şi şi-a redobîndit sănătatea. Faptul acesta l-a transformat total. El s-a zăvorit într-o chilie de la Sfîntul Munte Athos, şi nu a mai vorbit cu nimeni timp de doisprezece ani. Mai înaintea morţii lui, monahii au deschis chilia şi l-au rugat să le dea cuvînt de povăţuire. El doar a zis: Cel care are pururea moartea înaintea ochilor nu poate păcătui. De la acest Sfînt Isihie s-a întemeiat numita trăire isihastă, care pune mare accent pe linişte, pe tăcerea buzelor şi gîndurilor, pe multă rugăciune interioară (a minţii, sau inimii) şi pe cugetări dumnezeieşti, toate acestea fiind socotite (pe drept cuvînt) lucrarea de căpetenie a monahului. A existat chiar un schit isihast la Sfîntul Munte Athos. Se spune că Sfîntul Grigorie Teologul a practicat isihasmul în timpul Sfintelor şi Marilor Posturi. Sfîntul Isihie s-a nevoit şi s-a săvîrşit în veacul al şaselea.

Cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul, despre fericitul Isihie de la Horeb, sihastrul: Nu voi tăcea a-ți spune ție și povestirea cea despre Isihie de la Horeb. Acesta, totdeauna, întru lenevire petrecea, neavând nici o purtare de grijă de sufletul său. Îmbolnăvindu-se, deci, de boala cea mai de pe urmă a trupului, s-a dus, adică a murit vreme ca de un ceas. Și, iarăși, întorcându-se în sine, ne-a rugat, adică, pe noi toți, ca îndată să ieșim. Iar el, zidind ușa chiliei a petrecut înlăuntrul chiliei doisprezece ani, nevorbind cu nimeni nicidecum, nici vreun cuvânt mic, nici unul mare, nici altceva fără numai pâine și apă gustând, și sta, amintindu-și cu spaimă, treaz fiind numai de cele ce văzuse; și cu atâta grijă era, încât niciodată obiceiul lui față de Domnul nu și l-a schimbat, ci era uimit de-a pururea și lacrimi fierbinți în liniște cu totul, vărsa.

Iar când a fost să se savârșească, noi, deschizând ușa, am intrat și, mult rugându-l, numai aceasta am auzit de la dânsul: Iertați-mă, nimeni cunoscând moartea, nu va putea vreodată să păcătuiască. Iar noi, ne-am înspăimântat, văzând atât de repede schimbat, cu fericita prefacere, pe cel care, altădată, era atât de leneș. Și, îngropându-l pe el cu evlavie, în cimitirul cel aproape de cetate, după câteva zile, căutând Sfintele lui moaște, nu le-am aflat. Prin această pocăință, cu dinadinsul și vrednică de laudă, Domnul a adeverit că, și după multă lenevire, El poate îndrepta pe toți cei ce voiesc.