Între sfinţii români se numără şi Cuviosul Ioan din Mănăstirea Prislop (Hunedoara). Această mănăstire, aşezată într-o zonă liniştită de munte, aproape de Haţeg, a fost la început o mică sihăstrie de rugăciune pentru călugării iubitori de Hristos.

La începutul secolului XV, Sfântul Nicodim de la Tismana întemeiază aici o mănăstire cu viaţă de obşte, numită multă vreme Mănăstirea Silvaşul, după satul cu acelaşi nume din apropiere. Aici s-au nevoit de-a lungul secolelor XV-XVIII mulţi călugări cu viaţă sfântă din Transilvania şi de peste Carpaţi.

Unul dintre marii sihaştri de la Prislop, care a rămas în evlavia credincioşilor din Ţara Haţegului şi din întreaga noastră ţară, este şi Cuviosul Ioan de la Prislop, cinstit în tradiţia locală cu numele de "Sfântul Ioan de la Silvaş". Amintirea lui se păstrează pe scurt, atât în tradiţia orală legată de Mănăstirea Prislop, cât şi într-o cronică anonimă în versuri, compusă de localnici, intitulată "Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului din Prislop", scrisă în secolele XVII-XVIII.

După aceste izvoare orale şi scrise, Cuviosul Ioan era localnic din satul Silvaşul de Sus, fiu de părinţi foarte credincioşi. Renunţând la căsătorie din marea sa dragoste pentru Hristos, fericitul Ioan intră în obştea Mănăstirii Prislop (Silvaşul) pe la sfârşitul secolului XV sau începutul celui următor. Nevoindu-se aici mulţi ani în aspre osteneli, precum: post îndelungat, rugăciuni neîncetate, lacrimi, privegheri şi ascultare şi sporind mult în sfinţenie, Cuviosul Ioan s-a retras în munte la desăvârşita linişte, pe valea pârâului Silvuţ. Aici, la un kilometru mai sus de mănăstire, în malul stâncos şi adânc al pârâului, marele sihastru şi-a săpat singur cu dalta o mică chilie ce se păstrează şi astăzi şi este cunoscută în partea locului cu numele de "chilia" sau "casa sfântului". Credincioşii aveau mare evlavie către el şi multă încredere în rugăciunile lui, încât îl cinsteau ca sfânt încă din viaţă şi veneau adesea la peşteră să-i spună necazurile şi să-i ceară sfatul.

În această peşteră, săpată cu atâta osteneală de mâinile lui, s-a nevoit Cuviosul Ioan mulţi ani, luptându-se cu bărbăţie cu ispitele diavolilor. Căci, uneori îl luptau cu somnul, alteori, cu dureri în trup şi năluciri de tot felul; alteori, cu duhul desfrânării îl chinuiau, iar alteori, cu părerea de sine şi cu duhul slavei deşarte îl ameninţau. Însă, fericitul sihastru, întărindu-se cu semnul Sfintei Cruci, cădea la rugăciune cu mâinile înălţate la cer şi nu se ridica până nu-i alunga pe demoni. Dar câţi ani s-a nevoit aici în "casa sfântului", pe câţi a vindecat cu rugăciunile sale şi care erau ostenelile cele de taină numai singur Dumnezeu le ştie!

Văzând diavolul că este mereu biruit prin rugăciunile Cuviosului Ioan, a reuşit să-l ucidă într-un chip ca acesta. Pe când Cuviosul Ioan îşi săpa cu dalta o fereastră în peretele chiliei, un om înarmat de pe malul celălalt al pârâului, fiind la vânătoare, l-a împuşcat cu îngăduinţa lui Dumnezeu, crezând că este o fiară. Astfel şi-a dat duhul în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca un mare sihastru martir şi rugător neadormit al neamului nostru.

Apoi, rudele i-au ridicat sfintele moaşte din peşteră şi le-au depus în biserica satului. Auzind despre ele, câţiva călugări din Ţara Românească au cerut moaştele Cuviosului Ioan de la Prislop, pe care, primindu-le în dar, le-au dus peste Carpaţi, la mănăstirea lor. Probabil au fost duse la Tismana, la Bistriţa Olteană, la Curtea de Argeş sau Cozia, care au fost dintotdeauna atât de legate de credincioşii şi mănăstirile Transilvaniei. Sufletul lui însă este numărat în ceata sfinţilor şi se roagă pentru mântuirea tuturor.

Sfântul Ioan de la Prislop a fost canonizat la 20-21 iunie 1992 şi se prăznuieşte la 13 septembrie.