Cuviosul Ilarion din tinereţe s-a călugărit, purtîndu-şi crucea şi urmînd lui Hristos Cel răstignit, patimile trupeşti supunîndu-şi cu înfrînare. El pe toţi monahii i-a covîrşit cu fapta bună şi, într-o chilie întunecoasă închizîndu-se, fără tulburare a petrecut mulţi ani şi s-a luminat cu nepătimirea. Pentru aceea şi de rînduiala preoţească s-a învrednicit şi a fost egumen al mînăstirii ce se numea Pelichit, în Asia, aproape de Elespont. Şi a făcut minuni alese, că jivinele care vătămau seminţele roditoare le certa şi le izgonea cu cuvîntul din ţarini şi din grădini, grindina a potolit-o cu rugăciunea şi pămîntul cel însetat cu ploaie l-a adăpat, iar curgerea rîului, ca şi Elisei proorocul, a despărţit-o; mîna cea uscată a unui om a tămăduit-o, pe un orb l-a făcut să vadă şi şchiopilor le-a dăruit tămăduire; pe diavoli i-a izgonit, iar pescarilor, care în zadar se osteneau, cu peşti mulţi le-a umplut mrejele.

Despre dînsul scrie Cuviosul Iosif, scriitorul de cîntări, în a opta pesnă a canonului, că pentru cinstirea icoanei Mîntuitorului a răbdat prigoniri de la muncitori şi îl numeşte mucenic. Pentru că a vieţuit, precum se povesteşte într-o cuvîntare, pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul (813-820), care a călcat sfintele icoane. Altora li se pare, cu adevărat, că a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul (717-741) şi a lui Copronim, fiul lui (741-775), care cu mulţi ani mai înainte de Leon Armeanul a fost, şi că a pătimit pentru sfintele icoane în acea vreme cînd voievodul lui Copronim, la Hanodracon, a năvălit fără veste cu oaste asupra mînăstirii ce se numea Pelichit, în sfînta şi marea joi a mîntuitoarelor Patimi, cînd se săvîrşea dumnezeiasca Liturghie. Şi, intrînd în biserică şi în Altar cu îndrăzneală, a poruncit să tacă cîntarea şi a răsturnat la pămînt Sfintele şi dătătoarele de viaţă Taine ale lui Hristos. După aceea, prinzînd pe cei mai aleşi monahi, patruzeci şi doi la număr, i-a ferecat cu legături de fier, iar celorlalţi, cu bătăi cumplite chinuindu-i, le-a rupt trupurile; pe alţii, bărbile şi feţele lor cu smoală ungîndu-le, i-a aprins şi altora nasurile le-a tăiat. După aceea a aprins mînăstirea şi biserica, iar pe cei ferecaţi, patruzeci şi doi de părinţi, i-a surghiunit în ţara de la marginea Efesului şi acolo, într-o baie veche încuindu-i, i-a chinuit cu silă de moarte.