Sfîntul Benedict era cu viaţa foarte evlavios şi dreptcredincios şi împodobit cu darul lui Dumnezeu. Din copilărie strălucea prin nevinovăţia inimii şi se împodobea cu înfrînarea trupului, neplecînd sufletul la nici o voie trupească căci, încă tînăr fiind, a urît pornirea şi înfierbîntarea trupului, dezmierdările şi poftele lumii şi socotea ca pe un copac uscat lumea aceasta cu floarea ei.

Acest sfînt a răsărit ca luceafărul de dimineaţă, din Nursia, cetatea romanilor. Apoi a fost dat la şcoală de părinţi să înveţe carte, dar el, văzînd că mulţi mergeau mai mult în poftele lor, ca un înţelept, s-a retras şi n-a mai mers la şcoală, ca să nu cadă şi el într-o prăpastie ca aceea pierzătoare de suflet.

Deci, părăsind şcoala şi lăsînd casa părintească şi averile cele multe moştenite, căci părinţii lui murise, lui Dumnezeu singur dorind să-i placă, a iubit chipul sfintei şi monahiceştii vieţi şi s-a făcut monah.

Acest părinte, Benedict, care mult a strălucit în fapte bune, după ce a lăsat învăţătura cărţilor și școala, ieșind de acolo ca un înțelept neînvățat, a părăsit deşertăciunea acestei vieţi şi s-a dus să locuiască în pustie; dar nimeni nu l-a urmat, decît o cinstită batrână fosta lui doică, căci tare îl iubea. Iar cînd a ajuns la locul ce se numeşte Efide, Benedict a fost oprit acolo de cunoscuții săi și petrecea pe lângă biserica Sfîntului Petru.

Într-o zi, bătrâna care era cu dânsul a cerut de vecini o covăţică, ca să curăţe nişte grîu. Şi luînd-o, a pus-o pe masă și a plecat. Dar s-a întâmplat că căzut covățica şi s-a stricat, pe cînd era bătrîna undeva, desfăcîndu-se în două bucăţi. Întorcîndu-se bătrîna şi văzînd covăţica stricată, a început a plînge. Dar sluga lui Dumnezeu, Benedict, văzînd-o, l-a durut inima şi luînd bucăţile, a intrat în cămara sa, a căzut la pămînt și s-a rugat un ceas. Iar când s-a sculat de la rugăciune a găsit vasul întreg şi l-a dat batrânei.

Aceasta este cea dintîi şi de mirare minune a sfîntului, de care s-a auzit peste tot locul acela dimprejur. Iar locuitorii locului aceluia au agățat covăţica de peretele bisericii, lângă ușă, ca să se vadă, spre slava lui Dumnezeu şi lauda celui plin de Harul Dumnezeiesc, bineplăcutul lui Dumnezeu Benedict.

Dar iubitorul de Dumnezeu şi urîtorul de slavă, Benedict, s-a dat la mai multe osteneli, socotind că mai bine este să se bucure de osteneli, decît de laudele omeneşti. Apoi, lăsînd pe bătrâna, s-a dus în locuri pustii; ajungînd la un loc ce se numea Lac, la patruzeci de mile departe de Roma. Acolo după purtarea de grijă Dumnezeiască l-a întâlnit un monah cu numele Roman, care venea de la o mănăstire ce era aproape. Apoi aflînd locul unde s-a dus şi scopul lui cunoscînd, nu l-a arătat nimănui, ci l-a ajutat la cele ce-i trebuiau şi l-a îmbrăcat în sfînta schimă a monahilor şi după putinţă îi slujea la trebuinţele trupeşti.

Iar de Dumnezeu înţelepţitul Benedict, găsind în acel loc, într-o rîpă, o peşteră foarte strîmtă, s-a închis într-însa şi trei ani a fost necunoscut altora, afară de Roman. Iar Roman era aproape, într-o mănăstire, sub ascultarea părintelui Adeodat. În vremea cînd şedea bătrînul său să mănînce, lua puţină pîine şi-i aducea, în zilele cele rînduite. Şi cum de la mănăstire pînă la peşteră nu era drum, căci era prea înaltă prăpastia, pe deasupra, cu o frînghie lungă şi subţire, îi pogora pîinea. Şi avea un clopoţel la frînghie, ca să audă sfîntul şi să iasă s-o ia. Dar vrăjmaşul dreptcredincioşilor şi pizmaşul diavol a gândit să oprească buna lucrare a lui Roman, ca chinuindu-se Sfântul Benedict cu foamea, să se împuțineze cu duhul. Într-o zi, cînd Roman pogora pîinea cu frînghia, aruncînd diavolul o piatră, a stricat clopoţelul. Însă cinstitul Roman n-a încetat slujirea sa, până cînd Domnul a binevoit ca Roman să înceteze acea lucrare, iar petrecerea fericitului Benedict s-o arate spre folosul multora, neîngăduind să se ascundă multă vreme sub obroc dumnezeiescul dar al minunilor ce străluceau printr-însul, ci să fie arătat lumii spre folosul duhovnicesc al multora.

Iar arătarea s-a făcut astfel: Un preot, locuind departe de peştera cuviosului, a gătit bucate bogate pentru praznicul Paştilor şi i s-a arătat prin vedenie Domnul, Care îi zise: "Tu multe feluri de bucate găteşti pentru tine, iar robul Meu, Benedict, în cutare peşteră fiind pentru dragostea cea către Mine, nu are ce să mănînce". Deci îndată sculîndu-se preotul, în ziua de Sfintele Paşti, s-a dus, cu bucatele pe care le gătise pentru sine, să găsească peştera şi pe omul lui Dumnezeu, în prăpăstiile munţilor, văilor şi în găurile pămîntului. Aflîndu-l pe dînsul în peşteră l-a sărutat. Apoi, făcînd rugăciune amîndoi şi binecuvîntînd pe Dumnezeu, au şezut, hrănindu-și sufletele lor cu dumnezeieşti cuvinte.

Sculîndu-se preotul, îl rugă pe sfîntul, zicînd: "Vino, părinte, să prăznuim, că astăzi sînt Paştile". Iar omul lui Dumnezeu a răspuns: "Ştiu că sînt Paştile, căci m-am învrednicit a te vedea". Căci nu ştia cuviosul că era cu adevărat sfîntul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Iar preotul a zis: "Într-adevăr, părinte, astăzi este ziua Învierii Domnului şi nu se cade să posteşti, căci şi eu spre aceasta am fost trimis de Dumnezeu către tine, ca din darurile Lui amîndoi să ne împărtăşim". Deci, mulţumind lui Dumnezeu, au mîncat amîndoi. Iar după ce au mîncat şi s-au veselit duhovniceşte, au vorbit din Sfintele Scripturi. Apoi, sărutîndu-l, preotul s-a dus, slăvind pe Dumnezeu pentru că s-a învrednicit a vedea pe robul lui Dumnezeu.

În acea vreme oarecare păstori, văzîndu-l în peşteră ascuns şi cu piei îmbrăcat, socoteau că văd fiare. Iar după ce au înţeles că este pustnic, rob al lui Dumnezeu, au lăsat gîndirea că este fiară şi s-au cuprins de milostivire. De atunci s-a dus vestea despre dînsul prin locurile cele din jur şi mulţi mergeau la dînsul şi-i aduceau cele trebuincioase trupului. Iar cuviosul părinte îi mîngîia pe dînșii cu hrană duhovnicească.

Într-una din zile, cuviosul liniştindu-se, a venit ispititorul în chip de mierlă şi zbura fără ruşine atît de aproape de el, încît ar fi prins-o, de ar fi voit. Purtătorul de Dumnezeu, Benedict, înţelegînd măiestria vrăjmaşului şi cu semnul Crucii înarmîndu-se, mierla s-a făcut nevăzută. Apoi atîta ispită s-a pricinuit în trupul lui după ce s-a dus mierla aceea, încît niciodată una ca aceasta n-a pătimit. Căci orice femeie ce se întîmplase în tinereţe a vedea, i-o închipuia diavolul desfrînării şi i-o punea de faţă în nălucirea lui. Şi atît de mare război trupesc a avut, încît puţin a lipsit să cadă în deznădejde.

Cel viclean îi punea în gând să se întoarcă în lume, dar întărindu-l darul cel mîntuitor al lui Dumnezeu, a biruit pe cel ce-l ispitea. Şi, fiind acolo aproape urzici şi spini, s-a dezbrăcat şi s-a aruncat într-însele şi, tăvălindu-se mult timp şi sîngerîndu-şi trupul şi răbdînd cu vitejie durerile, s-a izbăvit de acel gînd purtător de moarte şi i-a mulţumit lui Dumnezeu. De atunci în toată vremea vieţii sale, diavolul desfrînării n-a îndrăznit să-l mai supere, după cum acest părinte nebiruit în ispite a povestit ucenicilor săi. Astfel, mulţi părăsind dezmierdările lumii, învăţau să se lupte cu puterile cele multe ale vicleniei diavoleşti.

După ce s-a depărtat ispita, a rămas omul lui Dumnezeu netulburat în gînd. De acum înainte, încălzindu-se inima lui de darul Sfîntului Duh, a dat rodul învăţăturii mai bogat; încît s-a făcut auzită tuturor viaţa lui cea vrednică de minune. Şi era o mănăstire nu departe de peştera cuviosului, al cărei egumen se săvîrşise. Deci toţi fraţii de acolo, venind la dînsul, îl rugau să le fie egumen. Iar cuviosul, nevrînd să lase smerenia din copilărie crescută cu dînsul, n-a primit, socotindu-se păcătos şi nevrednic, adăugînd şi aceasta, că obiceiurile sale nu se unesc cu obiceiurile lor. Dar la sfîrşit, biruindu-se de iubirea de fraţi, a împlinit rugăciunea lor şi s-a făcut egumen. Fericitul Benedict, păzind rînduiala mănăstirii şi nelăsînd pe fraţi să facă voile lor, aceştia cum au văzut sfinţenia cuviosului şi pustnicia cea cu dinadinsul nepotrivindu-se cu răutatea lor, au început a se căi că au cerut astfel de egumen, care nu se potrivea nicidecum cu năravurile lor cele rele.

Iar cei mai răi dintre ei, au amestecat vin cu otravă într-un pahar și şezînd părintele la masă, au îndrăznit şi i-au dat-o. Atunci purtătorul de semne şi marele părinte, Benedict, a făcut semnul de viaţă făcătoarei Cruci peste pahar, iar paharul îndată s-a zdrobit, ca și cum ar fi fost lovit cu piatra.

Astfel a cunoscut omul lui Dumnezeu că băutura era de moarte, pentru aceasta n-a răbdat semnul Crucii. Apoi, îndată s-a sculat de la masă cu faţa veselă şi cu gînd bun. După aceea, chemînd pe fraţi, a zis către dînşii: "Multmilostivul Domnul Dumnezeu să vă miluiască, fiii mei, pentru ceea ce aţi voit să-mi faceţi! Nu v-am spus eu că judecata mea nu se potriveşte cu a voastră? Duceţi-vă şi, după judecata voastră, căutaţi-vă părinte. Eu de aici înainte nu pot să vă mai fiu povăţuitor!"

Acestea zicînd, s-a dus îndată la locuinţa sa cea dintîi, iubind liniştea de la început şi pe Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru cele preaînalte şi la cele smerite caută. Deci, fiind părintele Benedict mai dinainte hotărît de Dumnezeu iarăşi în peştera cea amintită şi cu dumnezeieşti fapte bune strălucind, cu puteri şi cu semne pe care le făcea Dumnezeu printr-însul, având viață îngerească, mulţi s-au dus la locul acela să se păstorească de darul lui cel de Dumnezeu dat. Deci, iubitorul de Dumnezeu şi de suflete, Cuviosul Benedict a păstorit acolo, cu puterea lui Hristos, douăsprezece mănăstiri. Apoi a oprit şi el puţini, cîţi a socotit că ajung sub a lui povăţuire.

Atunci au început a veni la dînsul din Roma oameni de bun neam şi învăţaţi, împreună cu fiii lor, să-i călugărească. Atunci şi fiii bunei nădejdi, Eviţie şi Mavru, s-au dus la dînsul şi s-au făcut monahi. Iar Tertil patriciul, a închinat lui Dumnezeu pe copilul său Plachida. Mavru slujea Sfântului, ajutându-l iar copilul Plachida era crescut, îndulcindu-se cu hrana duhovnicească.

Într-una din mănăstirile cele mai sus zise era un monah leneş, care, în vremea rugăciunii, nu răbda să stea cu fraţii pînă la sfîrşit; ci, cînd toţi fraţii îngenunchiau, acela ieşea afară şi vorbea deşertăciuni. Iar egumenul acestuia, de multe ori sfătuindu-l şi nimic folosind, l-a adus la omul lui Dumnezeu, Cuviosul Benedict, care, după cum se cuvine mustrîndu-l şi sfătuindu-l, l-a eliberat. Iar el, întorcîndu-se la mănăstire şi de-abia două zile ţinîndu-se de sfătuire, iarăşi în vremea rugăciunii făcea ca şi întîia dată obiceiul lui cel diavolesc; că lăsa slujba şi ieşea afară din biserică fără frica lui Dumnezeu. Egumenul acestuia, venind la cuviosul, i-a povestit cele despre dînsul. Atunci cuviosul a zis: "Vin eu şi-l voi îndrepta".

Venind la mănăstire în ceasul în care s-a sfîrşit lauda cîntării de psalmi şi fraţii au îngenunchiat la rugăciune, Sfîntul Benedict a văzut că un diavol a apucat marginea hainei monahului leneş şi-l trăgea afară din biserică. Atunci sfîntul a zis în taină egumenului, cu numele Pompian, şi robului lui Dumnezeu, Mavru: "Vedeţi cine este cel ce-l trage pe monahul acesta afară din biserică?" Iar ei, răspunzînd, au zis: "Nu, părinte". Sfîntul a zis: "Să rugăm pe Dumnezeu ca să-l vedeţi şi voi". Şi rugîndu-se două zile, Mavru monahul l-a văzut, iar părintele mănăstirii nu l-a văzut. În ziua următoare, după ce s-a sfîrşit rugăciunea, ieşind afară omul lui Dumnezeu şi găsind pe leneşul acela stînd afară din biserică, l-a lovit cu toiagul şi, din acea zi, s-a izbăvit monahul de diavoleasca lenevire şi necucernicie; şi de aici înainte stătea rîvnitor cu fraţii, pînă ce se făcea sfîrşitul, neîndrăznind diavolul să-l mai apuce, căci fusese izgonit de Sfîntul Benedict.

Trei din cele douăsprezece mănăstiri erau pe vîrfuri de munţi şi monahilor le era greu a se pogorî jos la pîrîu să ia apă, căci trecerea prin prăpăstii era primejdioasă şi ei cu multă frică se suiau şi se pogorau. De aceea, adunîndu-se monahii celor trei mănăstiri, au venit la robul lui Dumnezeu, Benedict, zicînd: "Cinstite părinte, cu greu ne este şi primejdios a ne coborî jos la pîrîu, să luăm apă. Deci, este nevoie să mutăm mănăstirea ca nu cumva să alunece cineva în prăpastie şi să moară".

Cuviosul, cu cuvinte dojenitoare şi mîngîietoare întărindu-i, i-a eliberat. Însă, după ce a înnoptat, luînd pe Plachida, despre care am zis mai sus, s-a suit în vîrful muntelui greu de umblat şi a ales un loc unde s-a rugat. Sculîndu-se de la rugăciune, a luat trei pietre şi le-a pus una peste alta în acel loc de rugăciune şi s-a îndreptat spre chilie.

Dimineaţa au venit iarăşi fraţii şi-i ziceau aceleaşi pentru apă. Dar el a zis către dînşii: "Suiţi-vă, fiii mei, în munte şi veţi găsi trei pietre una peste alta; acolo să săpaţi, în acel loc, că puternic este Dumnezeu şi la acea înălţime a muntelui vă va da apă destulă şi greutatea ostenelii drumului vă va uşura-o". Plecînd ei, au găsit precum le-a zis cuviosul. Deci au săpat, şi îndată mulţime de apă a început a izvorî, cum şi pînă astăzi curge, arătînd minunea sfîntului.

Altă dată, un oarecare bărbat din neamul goţilor, sărac cu duhul, a venit la sfinţitul Benedict să se pocăiască de păcatele sale şi el l-a primit. Într-una din zile a poruncit cuviosul către unul din fraţi să-i dea o unealtă, ca să cureţe locul de mărăcinii şi de gătejele ce erau acolo, ca să facă grădină. Dar tăind şi curăţînd gotul, a ieşit unealta din coadă şi a căzut în pîrîu şi nu era nădejde să se găsească, pentru că era apa adâncă. El a alergat şi a spus lui Mavru şi i-a făcut metanie pentru greşeala sa. Iar Mavru a spus cuviosului şi acesta s-a dus la pîrîu, unde, luînd coada din mîna gotului şi punînd-o în pîrîu cu partea în care fusese unealta înfiptă, îndată a ieşit unealta din fundul apei şi a intrat la locul ei. Deci cuviosul a dat gotului unealta aceea tăietoare de mărăcini, zicîndu-i: "Ia-o şi lucrează şi nu te întrista".

Într-una din zile, purtătorul de semne, Benedict, odihnindu-se în chilia sa, s-a dus monahul Plachida la pîrîu să ia apă; dar alunecînd vasul din mîna lui, a căzut în pîrîu şi, vrînd el să apuce vasul, a alunecat şi a căzut în apă; iar apa, fiind prea repede, l-a dus în mijlocul pîrîului, depărtîndu-l ca la o aruncătură de săgeată, încît se primejduia. Iar adevărata slugă a lui Dumnezeu, Benedict, văzînd întîmplarea şi chemînd pe ucenicul său Mavru, i-a zis: "Frate Mavru, aleargă, că Plachida a căzut în pîrîu şi apa foarte departe l-a tras". Minunat şi foarte slăvit este lucrul acesta, care se povesteşte. Deci, alergînd Mavru şi umblînd pe apă, cu porunca părintelui şi ajungînd la locul unde Plachida era tîrît de apă, încît era gata a se îneca, l-a apucat îndată de păr şi l-a scos. Iar după ce Mavru a ieşit cu Plachida la mal şi şi-a venit în sine, gîndind cum a umblat pe apă, s-a minunat şi s-a înspăimîntat de ceea ce făcuse.

Apoi, întorcîndu-se la părintele, i-a vestit dumnezeiasca minune ce s-a făcut. Dar omul lui Dumnezeu, Benedict, a socotit că s-a făcut această mare minune nu pentru sfinţenia sa, ci pentru ascultarea lui Mavru. Iar Mavru spunea că a făcut porunca sfîntului; căci, zicea că nu se află acum în aceeaşi putere în care era cînd s-a dus pe apă. Iar Plachida a zis: "Cînd eram purtat de apă, am văzut deasupra capului meu mantia părintelui şi mi s-a părut că el m-a scos din apă, iar când am ajuns la mal l-am vazut pe Mavru".

Strălucind fericitul cu nişte fapte bune ca acestea, în locurile acelea mulţi, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, veneau de departe la dînsul şi adeseori, părăsind deşertăciunea vieţii, îşi puneau grumazul sub jugul cel bun al lui Hristos şi se făceau pustnici. Însă diavolul, tatăl zavistiei şi vechiul vrăjmaş al dreptcredincioşilor, neputînd vedea strălucirea minunilor sfîntului şi pe sine biruit de puterea lui cea dată de Dumnezeu, a îndemnat pe Florentie, preotul bisericii din apropiere, și acesta a început a zavistui şi a ocărî faptele bune ale sfîntului, socotind că prin aceasta va lipsi pe mulţi de învăţătura Sfîntului Benedict cea de suflet folositoare. Iar după ce n-a dobîndit această nădejde vătămătoare de minte, nu numai că n-a putut să atragă pe cineva, dar şi mulţi alţii veneau la sfîntul şi se înmulţeau.

Florentie, rănindu-se de zavistie ca de o săgeată, defăima nevoinţa dumnezeiescului bărbat, apoi întunecîndu-se de diavol a ajuns într-atît, încît să otrăvească pe sfîntul. Deci a făcut prescură, punând otravă într-însa și a trimis-o în dar Sfântului Benedict. Iar bărbatul cel văzător cu duhul a primit prescura şi i-a mulţumit, dar vicleşugul nu s-a tăinuit de el. Căci în ceasul în care avea obicei sfîntul a mînca, a venit corbul din pădurea de aproape unde locuia şi, după obiceiul ce-l avea, luînd pîine din mîinile sfîntului, mînca. Deci luînd Sfîntul Benedict pîinea cea purtătoare de moarte, a pus-o înaintea corbului şi i-a poruncit, zicînd: "În numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, ia pîinea aceasta şi du-te de o aruncă într-un loc unde să n-o găsească vreun om".

Atunci corbul, croncănind a început a zbura împrejurul pîinii şi a arăta, prin mişcările lui, viclenia diavolească din pîine. Dar omul lui Dumnezeu a zis iarăşi către corb: "Nu întîrzia, nici nu te teme, ci ridic-o cum ţi-am zis şi du-o în loc neumblat, ca să nu se găsească niciodată".

Atunci corbul, după porunca sfîntului, a luat-o cu mare frică şi s-a dus. Apoi, după trei ceasuri s-a întors şi a luat iarăşi obişnuita hrană din mîinile sfîntului, care, văzînd vicleşugul de ucidere al lui Florentie, şi neputînd îndrepta viclenia lui, se ruga lui Dumnezeu pentru acela mai mult decît pentru sine, ca unul fără răutate şi în toate blînd.

Florentie însă, neputînd să-l omoare pe sfîntul, lucra cu răutate şi vicleşug satanicesc împotriva ucenicilor sfîntului. Căci ei lucrînd în grădină, Florentie, sluga diavolului, a trimis şapte fete frumoase şi cu totul goale şi le-a poruncit să umble şi să se joace înaintea monahilor, vrînd cu aceasta să necinstească fecioria acestora. Iar Benedict, următorul lui Hristos, văzînd scornirea lui cea diavolească şi temîndu-se de sufleteasca vătămare a ucenicilor, judeca mai bine să se depărteze şi să dobîndească mîntuirea ucenicilor, ca nu cumva, din zavistia lui Florentie către dînsul, cu timpul să se vatăme ucenicii.

Chemînd pe fraţii mănăstirilor, rînduindu-le iconom şi dîndu-i lui Dumnezeu, a luat puţini cu sine şi s-a depărtat de la chilia sa, fugind cu smerită cugetare de urîciunea şi vrăjmăşia lui Florentie. Iar Dumnezeu, izbăvind pe sluga sa, l-a păzit spre mîntuirea multora, ucigînd pe viclean. Căci urîtul de Dumnezeu, Florentie, bucurîndu-se de ducerea fericitului părinte, stînd în foişorul casei sale, deodată a căzut din înălţime împreună cu foişorul şi cel rău cu rău a murit şi a luat moarte vrednică vicleniei sale, pentru că moartea păcătoşilor este cumplită.

Văzînd aceasta Mavru, ucenicul sfîntului, a trimis degrabă la dînsul şi i-a scris: "Întoarce-te părinte, căci preotul care în zadar se mînia pe tine, a murit". Auzind aceasta, omul lui Dumnezeu a plîns mult de ticăloasa moarte a lui Florentie şi s-a mîhnit şi de ucenicul său, căci s-a bucurat de o moarte ca aceea a lui. Deci l-a canonisit să se pocăiască pentru această greşeală. Astfel, fericitul s-a asemănat prin cele patru minuni mai înainte zise cu patru sfinți: cu Moise, la apă, care prin rugăciune s-a pornit şi a izvorît din munte ca un rîu; cu Elisei s-a asemănat, cînd a scos pe Plachida din adîncul pîrîului; cu Ilie, la ascultarea corbului; cu Apostolul Petru, la umblarea pe apă.

Mutîndu-se acest preacuvios bărbat în alte locuri, şi-a schimbat locuinţa, dar vrăjmaşul nu l-a slăbit. Căci după aceea, a suferit mai mari şi mai grele războaie de la diavolul. Căci ieşind Cuviosul Benedict de la locul său dintîi, s-a dus în ţara Campaniei, în hotarele cetăţii care se zicea Casin, unde, într-un munte oarecare înalt, a găsit o capişte elinească foarte veche în care se cinstea zeul Apolon. Împrejurul acelei necurate capişti erau o mulţime de jertfelnice şi de copaci. Pînă atunci se suia mulţime de necredincioşi şi aduceau jertfe lui Apolon; iar luminatul cu mintea, Benedict, şi rîvnitorul dreptei credinţe, ducîndu-se la locul acela şi intrînd în capişti, l-a zdrobit pe idolul lui Apolon, iar jertfelnicele le-a surpat. Apoi a ars copacii care erau acolo şi, în mijlocul acelei capişti, a zidit o biserică a Sfîntului Martin, iar unde era altarul lui Apolon, a făcut o cinstită biserică a Sfîntului Ioan Botezătorul.

De aici înainte mulţimea poporului care locuia acolo în preajmă, povăţuindu-se de învăţătura lui, se întorcea către Dumnezeu şi toţi se făceau creştini. Acestea nesuferindu-le diavolul, nu în chip nevăzut ori în somn, ci pe faţă se arăta cuviosului, apoi striga tare şi zicea că suferă mare nevoie de la sfîntul, încît şi fraţii auzeau graiurile lui, deşi nu-l vedeau. Către aceştia iubitorul adevărului zicea: "Credeţi-mă, fraţilor, căci cu ochii văd pe vrăjmaşul înfricoşat şi purtător de foc, arătîndu-se cu nălucire; apoi şi din ochi şi din gură scoate pară de foc!" Deci auzeau toţi, orice zicea vicleanul. Şi întîi îl chema pe sfîntul pe nume; iar cînd a văzut că sfîntul nu-i răspunde, a încetat a-l defăima. Apoi iarăşi îl chema pe nume, zicînd: "Benedict, Benedict!", care se tălmăceşte binecuvîntatule. Iar sfîntul nerăspunzînd, diavolul zicea: "Nu ești Benedict ci Maledict! Ești blestemat, nu binecuvîntat. Ce ai cu noi? Și de ce ne goneşti?"

Într-una din zile fraţii, zidind chilia în care era să şadă sfîntul, ciopleau piatră şi voiau s-o pună la zidire. Deci au venit trei şi n-au putut s-o ridice. Apoi au venit şi alţii şi nimic n-au folosit şi a rămas piatra neclintită. De aceea, s-a socotit că este înrădăcinată în pămînt. Mai pe urmă s-a arătat că deasupra pietrei şedea diavolul şi pentru aceea atîţia bărbaţi n-au putut s-o clintească. Deci au trimis la cuviosul, care, venind îndată şi făcînd rugăciune, a zis să ridice piatra şi cu atîta lesnire au ridicat-o, încît socoteau că nu are greutate deloc, aceea care mai înainte era grea şi nemişcată.

Altă dată, cînd zideau fraţii zidul, vrînd să-l facă înalt, şi sluga lui Dumnezeu, Benedict, era în chilia sa, rugîndu-se, i s-a arătat diavolul bucurîndu-se, şi i-a spus că merge la fraţii cei ce lucrează. Atunci a trimis cuviosul la fraţi cît mai degrabă şi le-a vestit, zicînd: "Fraţilor, luaţi aminte, că vine către voi diavolul în ceasul acesta, să vă ispitească". Dar, mai înainte de a merge vestitorul, a ajuns diavolul şi a surpat zidul ce se zidea şi pe un tînăr monah, fiu al unui oarecare Coraliu, l-a zdrobit. Ucenicii sfîntului, văzînd aceasta, se întristară nu atîta pentru zid, cît pentru frate şi i-au vestit cinstitului părinte cu lacrimi în ochi. Iar preamilostivul părinte a poruncit să-l aducă. Dar nefiind cu putinţă a-l ridica pe mîini, că pietrele zdrobiseră nu numai trupul, ci şi oasele lui, l-au pus pe o rogojină și l-au adus. Iar el le-a spus să-l lase pe locul în care obişnuia a se ruga.

Scoţînd afară pe fraţi şi închizînd uşa, şi-a plecat genunchii şi ruga stăruitor către Dumnezeu. Şi s-a văzut în ceasul acela o minune cu adevărat vrednică de spaimă şi de înfricoşare. Pentru că, după terminarea rugăciunii, tînărul s-a sculat sănătos cu tot trupul. Apoi l-a trimis sfîntul iarăşi la fraţi, să lucreze cu dînşii, ca să zidească din nou zidul.

Apoi s-a legiuit de sfîntul în mănăstire ca atunci cînd se trimit fraţi la vreo slujbă, nici să mănînce, nici să bea, pînă se vor întoarce. Acest canon cu dinadinsul se păzea. Într-una din zile, nişte fraţi au fost trimişi de cinstitul părinte la slujbă şi s-a întîmplat că cei trimişi, umblînd mult şi neputînd a se întoarce, au înserat şi au găzduit la o sfinţită şi cinstită fecioară unde au mîncat; apoi au trimis pe cineva din ei la cuviosul să le ceară binecuvîntare, după obicei, ca să mănînce. Dar, mai înainte, cunoscătorul părinte l-a întrebat, zicînd: "Unde aţi mîncat?" Iar el a răspuns: "Nicăieri, părinte". Atunci i-a zis sfîntul: "Pentru ce minţi? N-aţi poposit la chilia unei fecioare şi aţi mîncat cutare şi cutare bucate şi aţi băut atîtea pahare?" Dimineaţa venind fraţii, cu înţelepciune şi părinteşte fiind mustraţi, ei, umilindu-se, au căzut la cinstitele lui picioare şi mărturiseau că au greşit. Iar acest preablînd părinte, îndată le-a iertat greşeala lor, făgăduind fraţii că nu vor mai călca porunca lui, căci l-au cunoscut că, prin Duhul Sfînt, este de faţă peste tot.

În vremea goţilor, Totila, craiul lor, auzind de isprăvile sfîntului şi că este bogat de darul proorociei, a purces să vină la mănăstire. Şi, stînd departe de mănăstire, a vestit sfîntului venirea lui. "Să vină", a zis sfîntul. Iar Totila, socotind lucru cu neputinţă ca un om stricăcios să fie părtaş de darul proorocesc, a îndrăznit a-l cerca. Deci, a îmbrăcat cu hainele lui şi cu încălţămintele pe unul din spătari, cu numele Rigon, poruncindu-i să meargă la cuviosul. Dîndu-i şi ostaşi mulţi, precum este rînduiala crailor, a trimis cu dînsul şi comiţi, pe Vulruderic şi pe Vlid, iar în dreapta şi în stînga lor mulţime de boieri şi ostaşi, gîndind el ca prin această plăsmuită vedere, să amăgească pe robul lui Dumnezeu.

Ajungînd Rigon la mănăstire, înconjurat de rînduiala ostaşilor şi a celor cu vrednicii, sfîntul, fiind la un loc înalt, privea la dînsul. Şi, mai înainte încă de a veni Rigon, fiind departe cît să se audă glasul, sfîntul a strigat: "Leapădă, fiule, leapădă acelea pe care le porţi, căci nu sînt ale tale". Auzind acestea Rigon şi căzînd la pămînt, s-a minunat şi s-a înspăimîntat, căindu-se de ceea ce a făcut; căci pe un sfînt ca acesta şi bărbat înainte văzător a îndrăznit a-l lua în rîs. Deci toţi cîţi erau împrejur au văzut şi s-au închinat omului lui Dumnezeu. Şi cum s-a sculat Rigon n-a îndrăznit a se duce la sfîntul, ci s-a întors la craiul lui.

Atunci şi Totila s-a sculat şi a venit la sfîntul, pe care l-a văzut şezînd de departe, dar n-a îndrăznit a se apropia; ci aruncîndu-se la pămînt, cerea iertare. Şi i-a vestit sfîntul toate cele ce aveau să i se întîmple, zicîndu-i: "Multe rele ai făcut şi faci! Depărtează-te de dînsele şi pocăieşte-te, căci, să ştii, vei intra în Roma şi ai să treci marea; nouă ani vei împărăţi şi în al zecelea te vei sfîrşi". Auzindu-le acestea Totila şi înspăimîntîndu-se de proorocia fericitului, s-a aruncat iarăşi la pămînt şi, cerînd binecuvîntare, s-a dus.

De atunci şi-a schimbat neomenia şi asprimea sa prin învăţătura cuviosului şi folositoarea dojenire. N-a trecut însă multă vreme şi a intrat în Roma, în care căuta să intre, şi a stăpînit-o. Apoi s-a dus în Sicilia, iar în al zecelea an al împărăţiei lui, după proorocia sfîntului, şi-a pierdut şi împărăţia şi viaţa.

După acestea, episcopul Bisericii Canusiei, venind la marele Benedict după obicei, căci pentru sfinţenia petrecerii lui, foarte îl iubea sfîntul, şi şezînd de vorbă şi cuvînt pornindu-se pentru intrarea în Roma a craiului Totila şi pentru pieirea Romei, zise fericitul episcop: "De craiul acesta se va pustii Roma, ca să nu se mai locuiască de oameni de acum înainte". Către acela a răspuns omul lui Dumnezeu: "Roma nu se va strica de neamuri, ci de nevoi, adică de fulgere, gîlcevi şi de cutremure va pieri".

Într-acea vreme un cleric din biserica Acvinilor are supărat de necuraţii diavoli. Iar cuviosul episcop Constantie de multe ori îl trimitea la multe gropniţe cu moaştele sfinţilor, ca să se vindece. Dar sfinţii mucenici ai lui Dumnezeu nu l-au vindecat ca să se arate darul vindecărilor prin Sfîntul Benedict. Deci s-a dus la dînsul, şi el prin rugăciuni, a izgonit pe diavol, iar pe cleric l-a făcut sănătos şi l-a eliberat, zicîndu-i: "Du-te. Iată, te-ai făcut sănătos; carne să nu mai mănînci şi la treapta preoţească să nu te sui; căci, în oricare zi vei îndrăzni a te sui, îndată te vei îmbolnăvi şi mai rău". Dar el, cum s-a dus la ale sale, a uitat porunca. După cîţiva ani, văzînd pe cei dintîi ai preoţescului cin că au murit şi pe cei mai mici ai săi că se făceau preoţi, s-a ales şi el în rînduiala preoţească. Dar îndată, intrînd diavolul într-însul, ca o fiară sălbatică fără milă l-a zdrobit pînă la moarte.

Era un oarecare om de neam bun de un nume cu Sfîntul Benedict care, fiind condus de învăţătura cea de Dumnezeu înţelepţită, a lăsat lumea şi a venit către Dumnezeu, cîştigînd îndrăzneală la sfîntul. Acesta, venind odată după obicei către cuviosul şi întrînd în chilie, a aflat pe dumnezeiescul părinte că plîngea cu amar şi se tînguia. Stînd mult şi văzîndu-i lacrimile curgînd, nu se dumirea, fiindcă nu-l văzuse altă dată măcar să lăcrimeze în vremea rugăciunii, ci numai să ofteze de la inimă. Deci înspăimîntîndu-se, a întrebat pe sfîntul pricina. Iar purtătorul de Dumnezeu părinte a răspuns: "Toată mănăstirea aceasta pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am zidit-o şi toate cîte am gătit fraţilor acestora, cu judecata Atotputernicului Dumnezeu se va da neamurilor. Şi de-abia am îmblînzit pe Dumnezeu cu rugăciunea, să salveze viețile fraţilor mei celor întru Domnul, care sînt în mănăstire". Iar Benedict, auzind proorocia sfîntului, s-a dus de la mănăstire, minunîndu-se.

Într-adevăr vedem acum că s-a stricat mănăstirea de neamul longobarzilor, împlinindu-se proorocia sfîntului după moartea lui. Căci odihnindu-se fraţii, iar la miezul nopţii fără veste intrînd în mănăstire longobarzii şi răpind toate ale mănăstirii, n-au prins pe nici un monah. Pentru că rugăciunea omului lui Dumnezeu i-a păzit, ca să se arate tuturor darul dumnezeieştii puteri ce era într-însul. Dumnezeu Cel credincios în făgăduinţele Sale a împlinit ceea ce a făgăduit adevăratului Său rob Benedict; căci, deşi averile locaşului, după voia lui Dumnezeu, au fost răpite, însă fraţii au reușit să se ascundă. La fel am cunoscut că şi marele Apostol Pavel, rugînd pe Dumnezeu pentru viaţa celor ce pluteau, a fost auzit; căci deşi lucrurile din corabie şi însăşi corabia s-a pierdut, dar s-a dăruit de către Domnul mîntuire oamenilor.

Într-altă vreme, un creștin evlavios fost trimis la omul lui Dumnezeu cu două vase cu vin. Iar sluga care aducea vinul, a ascuns un vas, iar pe celălalt l-a adus la sfîntul. Iar înainte văzătorul părinte, de care nu s-a ascuns ceea ce se făcuse, vinul l-a primit şi a mulţumit, iar pentru celălalt i-a zis: "Vezi, fiule, din vasul ce ai ascuns pe drum, cînd veneai, să nu se întîmple să bei ci, cu luare aminte, să verşi vinul şi vei vedea ce are înăuntru". Iar sluga, ruşinîndu-se, a făcut metanie şi s-a întors; apoi, venind la locul unde ascunsese vasul, l-a întors ca să-l deşerte, să încerce cuvîntul şi îndată au ieşit şerpi împreună cu vin.

Era un sat unde se făcea bîlci de neguţători, nu departe de locaşul sfîntului. În el erau mulţi închinători de idoli care, din multa învăţătură a sfîntului cea de suflet folositoare luminîndu-se, s-au întors la credinţa cea mîntuitoare a lui Dumnezeu. În acel sat era o pustnicie de cucernice şi cinstite fecioare şi trimitea, pentru multa lor sfinţenie, pe ucenici ca să le sfătuiască şi să le înveţe. Într-una din zile, după obicei, a trimis pe unul din monahi spre sufletescul folos al fecioarelor.

Acesta, după ce le-a învăţat, a luat de la călugăriţe nişte basmale şi le-a pus în sînul său. Venind apoi la sfîntul, acesta l-a mustrat aspru, zicîndu-i: "Frate, cum a intrat nelegiuirea în sînul tău?" Iar acela, înspăimîntîndu-se şi de frică uitînd greşeala sa, nu înţelegea ce-i zicea părintele. I-a zis deci, sfîntul: "Au doar eu nu eram acolo de faţă cînd ai primit basmalele de la sfintele fecioare şi le-ai ascuns în sîn?" Iar el, auzind acestea, a căzut la picioarele sfîntului cerînd iertare.

Într-una din zile, în ceasul cînd sfîntul obişnuia a mînca puţină mîncare seara, un monah, fiul unui dregător, ţinea sfeşnicul ca să lumineze. Iar sfîntul mîncînd, a început diavolul mîndriei a supăra pe cel ce ţinea sfeşnicul şi a-i aduce gînduri de înălţare şi de trufie şi zicea în sine: "Cine este acesta căruia eu îi stau înainte, de-l slujesc ca o slugă şi ţin sfeşnicul?" Acestea gîndind el, Sfîntul Benedict, fiind împodobit cu darul vederii mai înainte, l-a mustrat cu milostivire părintească şi i-a zis: "Închide şi pecetluieşte inima ta, frate, căci intră gînduri de mîndrie şi se răsădesc în tine, şi ia aminte la tine!"

Deci, chemînd pe fraţi, a poruncit de i-a luat sfeşnicul din mîinile lui. Iar el, ieşind afară, şedea şi plîngea. Şi întrebat fiind de fraţi ce a făcut de s-a mîniat sfîntul asupra lui, le-a spus gîndul cel diavolesc ce a intrat în inima lui; cum s-a umflat de vîntul mîndriei şi ce cuvinte zicea în inima sa asupra sfîntului. Şi a arătat otrava ce era ascunsă în inima lui. Deci s-au minunat fraţii de înainte vederea Sfîntului Benedict, căci nici gândurile inimii nu puteau a se ascunde de sfîntul.

În părţile Campaniei s-a făcut foamete şi strîmtorare de toate lucrurile cele de nevoie. Era lipsă şi în mănăstirea sfîntului şi nu aveau fraţii mai mult de cinci pîini. Văzîndu-i pe dînşii cinstitul părinte posomorîţi, le-a zis: "De ce vă întristaţi pentru pîine, fraţilor? Astăzi aveţi lipsă, iar mîine vă veţi bucura". Şi a doua zi s-au aflat înaintea porţii mănăstirii în saci, două sute de măsuri de făină și nimeni nu putea spune de unde și cine a adus atâta mulțime de pâine. Atunci toți zis că Însuși Domnul, pentru rugăciunile cuviosului lor părinte, în chip nevăzut le-a trimis acea făină.

Într-altă vreme l-a rugat un om credincios şi foarte cucernic să trimită în satul lui, care este aproape de cetatea Terachinilor, să zidească acolo mănăstire. Chemînd sfîntul pe ucenici, rînduindu-le şi egumen şi iconom, i-a trimis în pace. Dar le-a făgăduit şi le-a zis: "Mergeţi, fraţilor, că în cutare zi vin şi eu la voi şi vă voi arăta în care loc se cade a se zidi biserica, în care loc trapeza, în care loc arhondaricul şi celelalte cîte trebuiesc". Şi luînd fraţii binecuvîntarea sfîntului, s-au dus şi au adunat toate cele trebuincioase pentru zidire, au curăţat locul şi au gătit toate, ca venind sfîntul să le găsească gata şi să rînduiască numai zidirile. Dar după noaptea aceea, luminîndu-se ziua în care a făgăduit sfîntul să meargă, s-a arătat egumenului şi iconomului şi le-a spus toate cu dinadinsul cîte trebuiau a se face. După ce s-au deşteptat, cu bucurie povesteau unul altuia vedenia.

Deci, încredinţîndu-se că vine, îl aşteptau; dar, după ce a trecut ziua şi n-a venit, s-au întristat. Apoi mergînd la dînsul, îl întrebau pentru care pricină n-a venit şi-l învinuiau că n-a venit după cuvîntul său. Atunci Benedict, prietenul lui Dumnezeu, a zis: "De ce ziceţi, fraţilor, că n-am venit precum am făgăduit?" "N-ai venit", au zis aceia. Dar sfîntul a zis: "Dar nu m-am arătat vouă, la amîndoi, noaptea, pe cînd dormeaţi, şi v-am arătat unde şi cum să se zidească mănăstirea? Duceţi-vă şi, după cum aţi văzut şi cum v-am arătat, aşa s-o zidiţi". Iar ei, auzind acestea, s-au minunat şi după aceea au plecat; apoi toate ale mănăstirii după cum au văzut în vedenie, aşa le-au zidit.

În aceeași țară trăiau două fecioare de bun neam, care s-au făgăduit să-și păzească fecioria și perteceau în post, iar un om îmbunătăţit şi cucernic le slujea. Dar cinstea neamului nu pricinuieşte cunoştinţă la toţi cei de bun neam, ca să se cunoască şi să se smerească în lumea aceasta şi să nu se socotească că sînt mai buni decît alţii. Căci, de ar fi avut cunoştinţă de aceasta, aceste sfinţite fecioare n-ar fi defăimat şi n-ar fi ocărît pe cel pomenit, care cu osîrdie le slujea. Acela, nesuferind, a venit la omul lui Dumnezeu şi i-a arătat nemulţumitoarea socoteală a fecioarelor şi necinstea ce primea de la dînsele. Iar purtătorul de semne, Sfîntul Benedict, auzind acestea, le-a vestit, zicînd: "Îndreptaţi-vă şi vă înţelepţiţi limba, fiindcă, de nu vă veţi îndrepta, apoi nu veţi fi împărtăşite".

Iar hotărîrea aceasta a neîmpărtăşirii nu le-a trimis-o lor ca o hotărîre şi despărţire cu adevărat, ci le-a zis cu iconomie şi părinteşte, vrînd să înceteze cu nemulţumitoarea lor cugetare. Iar ele nu s-au îndreptat, nici au socotit cuvîntul şi sfătuirea sfîntului. După cîteva zile, au murit întru feciorie curată şi au fost îngropate în biserică. Iar cînd se făcea dumnezeiasca Liturghie, după obicei, şi diaconul zicea: "Dacă cineva nu se împărtăşeşte, să iasă din biserică", femeia care crescuse pe fecioarele acelea şi aducea, după rînduială, prescuri pentru sufletele lor, le vedea pe dînsele - înfricoşat cuvînt - că ieşind din mormînt, ieşeau şi din biserică.

Văzînd aceasta de multe ori, şi-a adus aminte că omul lui Dumnezeu le-a oprit de la împărtăşirea dumnezeieştilor Taine, pentru că nu se îndreptau. Deci, cu sîrguinţă a venit la dînsul şi, cu multă tînguire căzînd la picioarele lui, i-a vestit vederea aceea de spaimă. Sfîntul, milostivindu-se ca un milostiv ce era, a luat o prescură şi, dîndu-i-o, a zis către dînsa: "Du-te şi dă această prescură s-o slujească pentru dînsele şi de acum nu vor fi neîmpărtăşite". Deci, s-a adus prescura aceea şi a fost slujită pentru dînsele. Şi strigînd diaconul să iasă cei care nu se împărtăşesc, ele n-au ieşit, nici nu le-a văzut femeia aceea ieşind. De aceea, au crezut toți fără îndoială că prin acea Sfântă Taină și pentru rugăciunile sfântului, acele fecioare s-au învrednicit de iertare de la Domnul.

Un monah oarecare din locaşul sfîntului, fiind stăpînit de duhul lenevirii, nu făcea canonul mănăstirii; iar omul lui Dumnezeu nu înceta a-l sfătui şi nu se lenevea a-l învăţa adeseori. Dar acela nu asculta, ci fără ruşine se purta cu cuviosul, zicîndu-i să-l lase să se ducă la părinţii săi. Într-o zi, supărîndu-se Cuviosul de rugăminţile lui, i-a poruncit cu mînie să plece din mănăstire. Îndată ce a ieşit din mănăstire, în drum l-a întîmpinat un balaur mare, cu gura căscată, care voia să-l înghită. Deci a început a tremura şi cu mare glas a chema pe sfinţi şi a zice: "Alergaţi, alergaţi, că balaurul acesta vrea să mă mănînce!"

Alergînd fraţii, n-au mai văzut balaurul, iar pe dînsul l-au găsit tremurînd şi l-au întors la mănăstire, de unde a făgăduit că nu va mai ieşi și de atunci şi-a ţinut cuvîntul.

Altă dată un copil s-a îmbolnăvit, încît i-a căzut părul şi trupul i s-a umflat, iar tatăl său l-a trimis la cuviosul şi s-a însănătoşit. Într-una din zile, un datornic fiind constrîns şi neavînd să plătească, a alergat la cuviosul. Căzînd la picioarele lui, zicea că este dator cu doisprezece galbeni şi are mare nevoie de bani. Iar Cuviosul Benedict a zis cu glas blînd către dînsul: "Iartă-mă frate, că nu am; dar du-te şi întoarce-te după două zile". Într-acel timp, cuviosul a petrecut în obișnuitele rugăciuni și a rugat pe DUmnezeu sa-l slobojească pe datornic de datorie. A treia zi a venit săracul. Şi era un vas plin cu grâu fiert, iar deasupra fără de veste s-au găsit treisprezece galbeni, pe care a poruncit cuviosul de i-au adus. Deci, dîndu-i săracului, a zis către dînsul: "Du-te, fiule, şi pe cei doisprezece să-i dai împrumutătorului tău, iar unul opreşte-l pentru trebuinţele tale".

Era un creştin care îl zavistuia şi-l vrăjmăşuia pe altul și i-a dat aceluia să bea otravă, din îndemnul diavolului. Dar acela n-a murit, ci s-a îmbolnăvit de lepră, făcîndu-se vrednic de milă. Ducîndu-se la cuviosul, s-a făcut îndată sănătos. Căci, apucîndu-l cuviosul cu mîna dreaptă, toată boala de pe pielea lui a vindecat-o.

Într-un timp era foamete în Campania. Iar Benedict, credinciosul şi înţeleptul econom al lui Hristos, nu înceta a împărţi la cei lipsiţi cele de nevoie ale trupului, pînă ce au sfîrşit toate ale mănăstirii şi nu rămăsese decît puţin untdelemn într-o sticlă. Atunci un ipodiacon, cu numele Agapit, l-a rugat să-i dea şi puţin untdelemn. Iar acest dumnezeiesc bărbat, a poruncit să dea puţinul untdelemn ce a rămas. Chelarul a zis: "Bine", dar nu l-a dat. După aceea, a întrebat părintele pe chelar, de l-a dat. "Ba nu, a zis chelarul, că de aş fi dat şi acela, după poruncă, nu rămînea nici o mîngîiere fraţilor".

Atunci, mîniindu-se sfîntul, a poruncit fraţilor să arunce sticla aceea cu untdelemn afară pe fereastră, ca să nu rămînă înăuntru în mănăstire nici un lucru de neascultare, şi a aruncat-o. Afară era o grămadă de pietre mari şi, căzînd sticla peste pietre, nu s-a spart, nici nu s-a vărsat untdelemnul. Deci a poruncit iubitorul de fii s-o aducă şi s-o dea ipodiaconului. Atunci, adunîndu-se fraţii, înaintea tuturor a ocărît pe monahul cel neascultător, pentru necredinţa şi neascultarea lui.

După ce a făcut aceasta, cinstitul părinte, împreună cu toţi fraţii, s-au rugat. În locul unde se ruga era un vas deşert, dar acoperit; şi rugîndu-se sfîntul, s-a umplut vasul cu untdelemn. Iar pe necredinciosul şi neascultătorul l-a sfătuit părinteşte, zicînd: "Fiule, agoniseşte credinţă neîndoită şi ascultare vrednică făgăduinţei monahiceşti". Iar fratele, după cuviinţă fiind învăţat de părinte, s-a cucernicit, s-a ruşinat şi s-a îndreptat.

De-a pururea acest sfînt părinte adeverea sfătuirea cu minuni. Şi nu era nimeni în sinodia lui care să se teamă sau să se îndoiască de făgăduinţele lui sau să nu creadă cuvintelor lui, mai ales după ce au văzut grabnica cercetarea aceasta de la Dumnezeu. Căci pentru o sticlă ce avea puţin untdelemn, li s-a dat un vas plin, pentru că Dumnezeu este bogat în milă.

Într-una din zile, ducîndu-se cuviosul la biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, care era zidită pe munte, a ieşit în întîmpinarea lui, în chip de doctor, cel întru tot viclean. Iar sluga lui Dumnezeu, Benedict, l-a întrebat, zicînd: "Unde te duci?" Diavolul a zis: "Iată, mă duc aici la fraţi". Deci s-a dus cuviosul părinte şi, după obicei, şi-a făcut rugăciunea, apoi, sfîrşind, s-a întors repede. Duhul cel viclean, găsind un bătrîn din monahii sfîntului, care scotea apă, a intrat într-însul şi-l muncea. Văzîndu-l sfîntul muncindu-se fără milă, i-a dat o palmă şi îndată diavolul a ieşit din bătrîn.

Despre minuni se cuvine a şti, că sfinţii în două feluri săvîrşesc minunile: uneori prin rugăciuni, iar alteori după stăpînire. După cum zice Evanghelistul Ioan: Iar cîţi L-au primit pe Dînsul, le-a dat stăpînire a se face fii ai lui Dumnezeu. Deci dacă prin stăpînire sfinţii sînt fii ai lui Dumnezeu, ce lucru minunat este dacă, după stăpînire, pot face şi minuni? Iar cum că în aceste două chipuri sfinţii lucrează minuni, mărturiseşte Apostolul Petru, care a înviat pe Tavita cea moartă prin rugăciune şi care pe Anania şi pe Safira, care au minţit, mustrîndu-i numai, îndată au murit. Deci, în aceste două chipuri adevărata slugă a lui Dumnezeu, Benedict, a făcut minunile.

Era un arian cu neamul got şi cu numele Ţalas, căci goţii mai toţi erau arieni. Acesta, în vremea craiului Totila al goţilor, de care s-a vorbit mai sus, s-a aprins de groaznică mînie asupra creştinilor. Deci într-una din zile, găsind pe un oarecare sătean, îl muncea şi-l bătea cu nemilostivire. Dar nesuferind săteanul şi căutînd barbarul şi cumplitul got lucrurile lui, săteanul, ca să se izbăvească, a zis că le-a dat lui Benedict, robul lui Dumnezeu. Atunci Ţalas a început a-l munci şi a poruncit de i-a legat mîinile cu curele şi l-a pus să alerge înaintea calului, ca să-l ducă să-i arate cine este Benedict acesta; şi l-a dus la mănăstire. Deci a aflat pe cuviosul înaintea uşii chiliei sale, şezînd şi citind. Şi a zis săteanul: "Acesta este Benedict". Iar gotul cel mîndru, aprins de mînie, cu căutătură sălbatică căuta la cuvios, socotind să-l înfricoşeze. Apoi, cu glas mare şi barbar, îi zise cuviosului: "Scoală-te, repede şi dă-mi lucrurile acestuia, care le-ai luat". Iar cuviosul îndată şi-a ridicat ochii din carte şi, văzînd pe preaînrăitul Ţalas şi împreună cu dînsul şi pe sătean legat, îndată a făcut o minune mai presus de toate. Căci îndată ce şi-a aruncat ochiul cel de Dumnezeu luminat la cel legat, i s-au dezlegat curelele şi au căzut.

Aceasta văzînd-o Ţalas, s-a cutremurat şi a căzut la pămînt; apoi şi-a pus capul la cinstitele picioare ale omului lui Dumnezeu şi cerea binecuvîntare. Iar cuviosul, fără a se scula din locul său, chemînd pe fraţi, a poruncit: "Luaţi-l pe acesta şi daţi-i să mănînce". Atunci Ţalas ticălosul, venindu-şi în sine şi cunoscîndu-şi greşeala şi mărturisind-o, asculta cele ce sfinţitul părinte îi zicea ca să se lase de o asprime şi neomenie ca aceea. Şi astfel, Ţalas cu alt gînd şi cu mare umilinţă s-a întors de la mănăstire, zdrobit şi smerit cu duhul; şi nimic n-a mai cerut de la săteanul pe care omul lui Dumnezeu, numai căutînd spre el cu vederea, l-a dezlegat.

Într-o zi cuviosul s-a dus la ţarină, împreună cu fraţii. Iar un lucrător de pămînt, ţinînd în braţele sale trupul fiului său, care atunci cu puţin mai înainte murise, a venit la mănăstire, plîngînd şi căutînd pe luminatul părinte Benedict. Înştiinţîndu-se că este la ţarină şi lucrează cu fraţii şi că va zăbovi acolo, a lăsat trupul înaintea porţii mănăstirii şi a alergat la cuviosul, în ceasul în care el lăsase lucrul şi venea la mănăstire cu fraţii. Pe acesta văzîndu-l tatăl copilului celui mort, a început a striga cu lacrimi către cuviosul şi a zice: "Dă-mi pe fiul meu! Dă-mi pe fiul meu!" Iar cuviosul, înspăimîntîndu-se de cuvînt, a zis către dînsul: "Oare eu am luat pe fiul tău?" Acela zise: "A murit fiul meu cinstite părinte, dar vino și-l înviază!"

Auzind acestea Sfîntul Benedict, făcătorul de minuni, şi întristîndu-se tare, a zis: "Să fugim fraţilor, să fugim, căci a învia morții nu e lucrul nostru, ci a Sfinţilor Apostoli." Iar tatăl celui mort tot aştepta şi-l ruga, adeverind şi jurîndu-se că nu va pleca, pînă nu va învia pe fiul său. Cuviosul l-a întrebat, zicînd: "Unde este trupul copilului?" Tatăl a răspuns: "La poarta mănăstirii, cinstite părinte". Ducîndu-se sfîntul acolo cu fraţii, şi-a plecat genunchii la rugăciune către Dumnezeu şi a zis: "Doamne, Dumnezeule, nu căuta la păcatele mele, ci la credinţa omului acestuia, care se roagă şi cere să i se învie fiul. Deci, trimite în trupul acesta, sufletul pe care L-ai luat!" Dar nu se sfîrşise rugăciunea încă şi trupul mortului a început sa dea semne de viață, mișcând mâinile și tot trupul, încît cei de faţă, văzînd o minune înfricoşată ca aceasta făcută de sfîntul, s-au minunat. Deci, apucîndu-l de mînă, l-a dat viu tatălui său.

Fericitul avea o soră cu numele Scolastica, dăruită din copilărie de către părinți lui Dumnezeu și care petrecea în feciorie și post și era bineplăcută lui Dumnezeu. Ea avea obiceiul a veni odată pe an la fericitul său frate. Deci se pogora cuviosul cu ucenicii săi acolo aproape, lîngă poarta mănăstirii, la o casă ce o făcuse pentru aceasta şi vorbeau. Mergînd într-o zi în casa aceea, după obicei au petrecut toată ziua în sfinţite cuvinte şi în povestirile Scripturilor cele de Dumnezeu insuflate. Iar după ce s-a făcut seară, au şezut şi au mîncat. Apoi, mîncînd şi vorbind din Sfintele Scripturi, au întîrziat, trecînd cea mai mare parte a nopţii; atunci sfinţita fecioară şi soră după trup a sfîntului, a cerut: "Te rog, fratele meu, să nu lăsăm noaptea aceasta, ci să se facă ziuă vorbind despre cereasca bucurie şi despre veşnica viaţă".

Fericitul a zis către dînsa: "Ce zici, soro? Să rămîn toată noaptea în afara chiliei?". Şi era atît de bună vreme şi senin, încît nu se vedea nor. Iar sfînta fecioară, văzînd că nu s-a înduplecat fratele său la rugămintea ei, şi-a împreunat mîinile şi plecîndu-şi capul peste mîini, ruga pe Atotputernicul Dumnezeu. Îndată ce şi-a ridicat capul de pe masă, s-au făcut atîtea fulgere şi tunete şi s-a pogorît atîta ploaie, încît nici Sfîntul Benedict, nici frații care erau cu el, nu puteau să se ducă la mănăstire şi nici măcar să iasă din casă. Aceasta s-a făcut pentru rugăciunea surorii sfîntului şi pentru lacrimile pe care le-a vărsat.

Sfîntul Benedict, socotind şi văzînd că era cu neputinţă a se duce la mănăstire, după cum voia şi zicea, pentru tulburarea cea mare a fulgerelor şi a tunetelor şi pentru potopul acelei ploi, s-a întristat şi a zis către sora sa: "Ce ai făcut cu mine soro?" Ea a răspuns: "Eu te-am rugat şi nu m-ai ascultat; am rugat pe Domnul şi El m-a ascultat. Acum dacă vrei, poți să mă laşi și să mergi la mănăstire". Deci, rămînînd sfîntul fără voia lui, toată noaptea aceea a petrecut-o vorbind cu sora sa despre viaţa veşnică. Ir dimineaţa, cinstita fecioară s-a dus la chilia sa, iar omul lui Dumnezeu la mănăstire.

După trei zile, stînd sfîntul în chilia sa, şi-a ridicat ochii în văzduh şi a văzut sfîntul suflet al cuvioasei sale surori că ieşise din trup în chip de porumbel şi se suia la cele cereşti. Bucurîndu-se de atîta slavă a surorii sale, a dat mulţumiri, laude şi cîntări Atotputernicului Dumnezeu, iar sfîrşitul ei l-a arătat fraţilor, pe care i-a trimis îndată să aducă în mănăstire încuviinţatul şi cinstitul ei trup şi să-l îngroape în mormîntul pe care îl pregătise pentru sine. Căci mintea lor fiind unită una cu alta totdeauna în Sfîntul Duh, întru tot sfintele lor trupuri nici îngroparea n-a putut a le despărţi.

Într-altă vreme, Servant, diaconul şi egumenul mănăstirii ce se află în părţile Campaniei şi care era zidită de Liberiu, patriciul de atunci, a venit la fericitul Părinte Benedict pentru cercetare, după cum avea obicei, că şi el era plin de cereasca învăţătură. Deci, adăpîndu-se cu cuvintele cele curgătoare de miere ale vieţii veşnice, se împărtăşea de preadulcea mîncare; şi dorind de cereasca patrie cu dor foarte mare, se desfăta cu acestea de-a pururea. Iar cînd trupul cerea hrana simţită, mînca oftînd; iar cînd vremea cerea să se liniştească, Sfîntul Părinte Benedict se ducea la chilia lui, asemenea şi Servant se ducea în chilia de alături. Dar Sfîntul Benedict, sluga lui Dumnezeu, odihnindu-se puțin, pe la miezul nopții s-a sculat la rugăciune, stînd la fereastră şi rugînd pe Atotputernicul Dumnezeu; atunci, fără de veste, noaptea a văzut că s-a arătat din cer o lumină mare, încît a fugit întunericul nopţii şi de lumina cea mare atît s-a luminat noaptea, încît covîrşea şi lumina zilei.

În ceasul acelei vedenii a urmat o minune, precum însuşi părintele a povestit pe urmă. Căci zicea că a văzut toată lumea şi pe toţi oamenii pămîntului adunaţi, ca sub o rază a soarelui. Şi, căutînd la acea strălucire a luminii, a văzut sfîntul suflet al lui Gherman, episcopul de la Capua, într-un cerc de foc, fiind luat la cer de sfinţii îngeri. Atunci, cinstitul Părinte Benedict, vrînd să facă părtaş şi martor al acestei înfricoşate vederi pe Servant diaconul, l-a strigat cu glas tare, de două şi de trei ori. Iar acela, tulburîndu-se de neobişnuitul glas al părintelui, s-a suit înspăimîntat în foişor în fugă şi a văzut ceea ce era. Însă nu toată vederea, ci puţină parte a luminii aceleia. Înspăimîntîndu-se de minunea aceasta, omul lui Dumnezeu, Benedict, i-a povestit pe larg toate cîte a văzut. Şi îndată a trimis Sfîntul Benedict la cetatea Casin, la la iubitul său ucenic Teoprov, cu rugăminte ca să meargă la cetatea Capua să se înştiinţeze de cele despre episcopul Gherman. Și a venit cu veste că a murit. Deci cercetînd cuviosul, s-a înştiinţat că în ceasul în care el a văzut suirea la cer, s-a făcut sfîrşitul lui Gherman.

Pe lîngă minunile cu care s-a slăvit în lumea aceasta, acest om al lui Dumnezeu s-a slăvit şi a strălucit nu puţin şi cu învăţătura cuvîntului. Căci el a rînduit canoanele şi pravilele monahilor cu aleasă desluşire şi cu cuvînt luminos. Ale lui obiceiuri şi viaţă, cine voieşte să le ştie cu dinadinsul, citind alcătuirea pravilei lui, adică a tipicului, va înţelege. Căci sfîntul acesta după cum a trăit, aşa a şi învăţat şi după cum a trăit el, aşa şi pe ceilalţi i-a învăţat a petrece.

În anul în care avea să se ducă de-a pururea pomenitul dintru această vremelnică viaţă şi să meargă către Dumnezeu, a vestit ucenicilor celor împreună cu dînsul şi celor depărtaţi, despre ziua sfîntului său sfîrşit. Celor de faţă le-a zis să păzească în taină cîte au auzit, iar celor ce lipseau le-a vestit ce fel de semn se va arăta, cînd va ieşi sufletul lui. Mai înainte cu şase zile de sfîrşitul său a poruncit de i-au deschis sicriul, pe care îl avea pregătit pentru sine. Iar el s-a înbolnăvit, dar nici atunci nu a încetat a învăța pe frați și chiar a scris pentru ei o pravilă a cinului monahicesc. În ultima zi a zis de l-au ridicat şi l-au dus în biserica Sfîntului Ioan Botezătorul.

Acolo s-a împărtăşit cu Dumnezeiescul Trup şi Sînge. Și ridicîndu-și mîinile către Dumnezeu, cu rugăciunea pe buze despărțindu-se de trup, a mers la Domnul la cereștile și prealuminoasele lăcașuri, pe care s-a învrednicit a le vedea fiind încă pe pămînt. În acel ceas la doi din fraţi, din care unul se liniştea în chilia sa, iar altul locuia departe, li s-a arătat o descoperire asemenea. Au văzut amîndoi că era un drum de la chilia sfîntului ce ajungea pînă la cer, aşternut tot cu haine de mare preț. Iar de-a lungul drumului ardeau făclii nenumărate, zeci de mii, rînduri, rînduri. Iar mai sus de acel drum au văzut un bărbat luminos la faţă, a cărui frumusețe era nespusă și aua uzit glasul lui: "Această cale e gătită pentru Benedict, iubitul lui Dumnezeu, și pe aici în acest ceas se va sui la cer". Atunci au înţeles sfîrşitul sfîntului. Căci precum au văzut ucenicii care erau de faţă, tot asemenea au văzut şi cei depărtaţi semnul de care le-a spus sfîntul. Şi s-a îngropat sfîntul lui trup în biserica Sfîntului Ioan Botezătorul pe care sfîntul o zidise în locul jertfelnicului lui Apolon, pe care l-a surpat, precum mai înainte s-a zis.

În peştera ce este la pîrîu, în care a locuit mai înainte cuviosul, se săvîrșesc minuni pînă astăzi, celor ce se apropie cu credinţă. O femeie a înnebunit şi umbla prin munţi, prin rîpi şi pe cîmpii ziua şi noaptea şi rătăcea; apoi dormea unde o ajungea somnul. Într-o zi, pe cînd rătăcea şi umbla prin pustie, s-a dus fără a şti, fiind povăţuită de Dumnezeu, şi a intrat în peştera cuviosului, unde a înnoptat. Cînd s-a făcut ziuă a ieşit întru tot sănătoasă încît, cei ce o vedeau, ziceau că niciodată n-a fost nebună. Şi astfel a rămas sănătoasă pînă la sfîrşitul vieţii, întru cinstea sfîntului şi întru slava lui Dumnezeu, Căruia se cuvine toată cinstea şi închinăciunea, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.