Cuviosul părinte Antim s-a născut la 1 iulie 1869 într-o familie de țărani evlavioși, Constantin și Arghiria, din Chios. La vârsta cuvenită a intrat la școala pe care o va părăsi curând, pentru a lucra ca cizmar. La vârsta de 19 ani a vizitat Schitul Tuturor Sfinților întemeiat de părintele Pahomie, care fusese părinte duhovnicesc al Sfântului Nectarie. Cu binecuvântarea bătrânului părinte, Antim s-a întors acasă și a ridicat cu mâinile sale o mică colibă în care a început să viețuiască. Singura lui mângâiere era icoana Maicii Domnului primită de la mama sa – cunoscută ca Maica Domnului Ajutătoarea (Voithia), care a început curând a săvârși minuni care a adus pe mulți la micul său sălaș. După un timp, s-a întors în casa părintească pentru a alina suferința părinților și pentru a ajuta pe săracii din satul său.

Mai apoi s-a retras la Schitul Tuturor Sfinților, unde bătrânul Pahomie l-a îmbrăcat în haina monahală, dându-i numele Antim. Curând însă, s-a îmbolnăvit, iar starețul l-a trimis acasă la părinți, din pricina slăbirii trupului.

Întors acasă, în afară de a-și îngriji părinții bolnavi și de îndeletnicirea de cizmar, și-a dus mai departe rânduiala monahală, petrecând noaptea în rugăciune, hrănindu-se timp îndelungat numai cu pâine și apă și dăruindu-se cu evlavie și râvnă citirii vieților sfinților – astfel reușind să biruiască ispitele vrăjmașului nevăzut.

Tot mai mulți erau cei care veneau la modesta sa colibă și la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. În 1909, pe când avea 40 de ani, a primit schima mare de la cel ce i-a urmat bătrânului Pahomie pe scaunul stăreției, părintele Andronic. Locuitorii Chiosului au cerut ca părintele Antim să primească harul preoției, însă episcopul locului a refuzat, căci acesta nu avea studii. În cele din urmă, după multe stăruințe, în anul 1910, episcopul Smirnei îl învrednici de harul preoției. După un pelerinaj la Muntele Athos, în 1911 s-a întors în Chios și s-a dăruit slujirii preoțești în paraclisul unui spital de leproși. Curând, spitalul aflat pe atunci în sărăcie și ruină a devenit un înfloritor centru duhovnicesc, asemenea unei mănăstiri. Sfântul părinte îngrijea cu mâinile sale pe bolnavi și mulți dintre ei se tămăduiau, iar mulți dintre cei tămăduiți deveneau mai apoi călugări și maici (după cum s-a întâmplat și cuviosului părinte Nichifor Leprosul, pomenit la 4 ianuarie).

În timpul schimbului de populație dintre anii 1922 și 1924, refugiații au venit în Chios, mulți dintre ei fiind maici și fecioare rămase fără adăpost. În urma unei vedenii a Maicii Domnului, sfântul părinte a ridicat o mănăstire în anul 1930, care a avut la început 30 de viețuitoare. Faima noii Mănăstiri a Maicii Domnului Voithia s-a răspândit curând, iar obștea a sporit la 80 de maici, fiind vestită în întreaga Grecie pentru buna sa rânduială.

Sfântul Cuvios Antim era duhovnic al maicilor, însă spovedea și mulțime de credincioși care veneau la dânsul în fiecare zi. Adesea, numărul celor mărturisiți într-o zi se ridica la 60 sau 70. A petrecut în această slujire cu pilduitoare jertfelnicie și iubire părintească mai bine de 30 de ani, săvârșind mulțime mare de tămăduiri.

Când nu a mai putut sluji cu mâinile sale din pricina bătrâneții, s-a retras în chilia sa rugându-se să îl învrednicească Dumnezeu să slujească aproapelui până în ultima clipă a vieții sale.

La 27 ianuarie 1960, cuviosul părinte a săvârșit cea din urmă Dumnezeiască Liturghie, apoi a adormit în pace la 15 februarie, la vârsta 91 de ani, fiind petrecut la mormânt cu multe lacrimi de toată insula Chios.

Trupul sfântului Antim a fost înmormântat în biserica mănăstirii sale și săvârșește multe minuni până astăzi, împreună cu icoana Maicii Domnului Voithia.

Trecerea sa în rândul sfinților s-a petrecut la 13 august 1992.