Urmând porunca Mântuitorului de a răspândi Evanghelia în întreaga lume (Matei 28, 19), dar şi modelul oferit de unii dintre apostolii (Sfinţii Apostoli Petru, Pavel, Iacob şi Simon Zelotul) şi ucenicii Mântuitorului, care au propovăduit în vestul Europei, urmaşii direcţi şi indirecţi ai acestora au continuat activitatea de propovăduire a Evangheliei. După căderea Imperiului Roman de Apus (476), prin măsurile luate de către Papa Grigorie cel Mare († 604) vor fi încreştinaţi englezii, care la rândul lor, în secolele VII şi VIII, vor încreştina aproape toate triburile germanice. Un rol foarte important în această misiune l‑a avut Sfântul Bonifatie, considerat de către unii ca fiind „cel mai mare sfânt de neam englez care a trăit vreodată”.
Născut în satul Crescent din ţinutul Devon, în sud‑vestul Angliei, în anul 672, Sfântul Bonifatie a primit la botez numele de Winfrith sau Wynfreth, care se traduce „prieten al păcii”. Având de mic copil înclinaţie spre viaţa religioasă, a intrat de la o vârstă fragedă în mănăstire, după ce a reuşit să‑şi convingă tatăl să nu se opună acestei decizii numai din dorinţa de a‑l lăsa singurul moştenitor al averii. Astfel, a intrat în mănăstirea Exeter (Examchester), unde a fost îndrăgit imediat de către întreaga obşte. Aici s‑a remarcat prin interesul pentru învăţătură, după cum ne relatează biograful său, Willibald: „Era înzestrat cu o scânteie de dar dumnezeiesc, pe care cu atâta stăruinţă a îngrijit‑o prin învăţătură, încât fiecare ceas şi fiecare clipă a lungii şi neobositei sale vieţi a slujit doar pentru a înmulţi darurile dumnezeieşti care fuseseră revărsate asupra sa”.
După câţiva ani petrecuţi aici, a plecat la mănăstirea benedictină Nursling (Nhutscelle), unde a rostit făgăduinţele monahale. Aici şi‑a desăvârşit cunoştinţele de limba latină, devenind un dascăl vestit de gramatică latină şi de poezie. Conform rânduielilor fixate încă din timpul lui Justinian, la vârsta canonică de 30 de ani va primi şi taina Preoţiei. Pe când era încă în această mănăstire a participat la o sinaxă a stareţilor, fiind ales să‑i comunice arhiepiscopului de Canterbury hotărârile luate. În această perioadă a scris şi prima Gramatică a limbii latine în engleză, precum şi mai multe poezii. Prin această vastă cultură şi‑a câştigat şi preţuirea curţii regale.
Pe când se părea că va face o carieră intelectuală şi scolastică strălucită, s‑a aprins în el dorul de a‑L mărturisi pe Hristos în faţa celor care nu auziseră de El. Astfel, în anul 716, va pleca pentru prima dată în misiune în Frisia, pe teritoriul Olandei de astăzi, unde se vorbea o limbă asemănătoare cu limba engleză vorbită la acea vreme.
Lucrarea misionară fusese începută aici în urmă cu vreo 30 ani de către Sfântul Winfrid, dar, ca în alte multe cazuri, populaţia revenise la practicile păgâne. Bonifatie a plecat împreună cu trei fraţi de la mănăstirea Nursling şi, deşi erau plini de râvnă în a‑L propovădui pe Hristos, această primă misiune va rămâne fără succes. Astfel, se va întoarce în mănăstirea de metanie, deoarece, cum se exprima mai târziu biograful său, „Dumnezeu încă nu trimisese ploaie pe pământ” (Facere 2, 5).
După doi ani petrecuţi în mănăstire, având binecuvântarea episcopului său, Daniil de Winchester, Sfântul Bonifatie va pleca într‑o nouă misiune. Însă, înainte de a pleca, a poposit la Roma pentru a se închina în biserica Sfântul Petru, unde a rămas mai multe zile, petrecându‑le în post şi rugăciune. Aici a putut discuta şi cu papa Grigorie al II‑lea (715‑731), declarat mai târziu sfânt pentru viaţa sa aleasă, dar şi pentru lupta dusă împotriva iconoclasmului.
După câteva luni petrecute la Roma, Sfântul Bonifatie va pleca, având asupra sa mai multe scrisori din partea papei, spre Bavaria, apoi spre Thuringia, un ţinut situat la răsărit de Rin şi la miazănoapte de Dunăre. Înainte de a pleca, papa Grigorie i‑a schimbat numele din Winfrith în Bonifatie („făcător de bine”), în cinstea Sfântului Mucenic Bonifatie din Tarsul Ciliciei, prăznuit la data de 14 mai. După câteva luni, în care s‑a străduit să reînsufleţească viaţa creştinilor din acele ţinuturi, a plecat la Willibrod, în Frisia. După o scurtă activitate în acest ţinut, se va despărţi de Willibrod şi va merge să facă din nou misiune în Hesse şi Thuringia. Nu se cunoaşte motivul separării de Willibrod. După ce a botezat doi conducători păgâni, a reuşit să construiască o mică biserică, intensificând astfel activitatea misionară în acel ţinut. Întrucât s‑a lovit de multe greutăţi, i‑a cerut sfatul papei printr‑o scrisoare, iar acesta l‑a chemat la Roma.
În acest al doilea popas la Roma, Bonifatie a fost hirotonit episcop de către papă, chiar în ziua sărbătoririi Sfântului Andrei (30 noiembrie) a anului 722. Teritoriul încredinţat misiunii sale era întreaga Germanie aflată la răsărit de Rin, nefiind obligat să se supună episcopilor franci, care, cu puţine excepţii, se aflau într‑o acută stare de decădere morală. Încărcat cu multe daruri şi având şi câteva scrisori de recomandare, Sfântul Bonifatie a plecat din nou spre Germania, pentru a‑şi continua misiunea. După o întâlnire cu regele francilor, Carol Martel (715‑741), s‑a îndreptat din nou înspre Hesse, unde Dumnezeu avea să‑i aducă cea mai mare biruinţă din ţinuturile Germaniei.
Chiar în inima ţinutului Hesse, la Geismar, dând dovadă de un mare curaj, Sfântul Bonifatie a doborât cu securea „stejarul lui Thor”, zeul tunetului la vechii germani, care constituia centrul slujirii lor idolatre. Acest lucru se întâmpla în anul 723. Din acest stejar, ajutat de ucenici, a construit o biserică pe care a închinat‑o Sfântului Apostol Petru. La un an după acest eveniment, misiunea sa se bucură de un mare succes, ceea ce i‑a permis să plece din nou în ţinutul Thuringiei. Confruntat cu diverse greutăţi, Sfântul Bonifatie se consultă mereu cu papa Grigorie al II‑lea şi cu alţi oameni de încredere. Astfel, ne‑au rămas de la el în jur de 150 de scrisori, adunate într‑o colecţie de către ucenicul său, Lullus. Aşa cum afirma J. Semmler, scrisorile Sfântului Bonifatie sunt foarte importante, deoarece „oferă foarte multe amănunte despre activitatea misionară a sfântului, dar şi despre răspândirea creştinismului în zonă”.
Întrucât avea nevoie de oameni de încredere, Bonifatie a făcut apel la fraţii săi englezi, în special la foştii ucenici din mănăstirea Nursling, pe care i‑a trimis în tot ţinutul Germaniei să propovăduiască şi să ridice mănăstiri şi schituri. Astfel, cu ajutorul colaboratorilor săi, până în anul 732, Bonifatie a reuşit să pună temeliile unei Biserici sănătoase şi trainice în acele teritorii.
După moartea papei Grigorie al II‑lea, pe scaunul apostolic de la Roma i‑a urmat papa Grigorie al III‑lea (731‑741), de neam sirian. Acesta l‑a primit pe Bonifatie la Roma, la un an după urcarea pe scaunul Sfântului Petru, acordându‑i atât rangul de arhiepiscop al întregii Germanii de la răsărit de Rin, cât şi pallium‑ul arhiepiscopal. De asemenea, Bonifatie era împuternicit să hirotonească şi să numească episcopi în teritoriul încredinţat lui. În timpul şederii la Roma, Bonifatie a câştigat noi ucenici pentru activitatea sa misionară. Întors în teritoriul de misiune din Hesse şi Thuringia, n‑a reuşit să numească episcopi din cauza politicii lui Carol Martel. Într‑o a treia călătorie întreprinsă la Roma între 737 şi 738, a primit din partea papei funcţia de legat papal. Întors în teritoriul de misiune, el a înfiinţat patru eparhii: una la Regensburg, una la Freising, una la Salzburg şi una la Passau. Bonifatie i‑a ales pe viitorii episcopi dintre ucenicii săi, hirotonindu‑i pe toţi în afară de episcopul de Passau, care a fost hirotonit la Roma de către papă. În anul 741, a înfiinţat mănăstirea Altaich, dar şi episcopia de Eichstät.
După această organizare a Bisericii din Bavaria, Bonifatie se va îndrepta din nou spre Thuringia şi Hesse. Aici a mai înfiinţat încă trei episcopii: la Buraburg, în apropiere de mănăstirea Fritzlar, iar în Thuringia la Erfurt şi Würzburg. Astfel, Bonifatie devenise un adevărat „mitropolit” al teritoriilor germane, deşi nu avea un scaun episcopal al său. El se gândea să se retragă într‑o mănăstire, pe care a ridicat‑o ucenicul său, Sturm, într‑o vale mănoasă, înconjurată de munţii din care izvorăşte râul Fulda, în inima Germaniei. Cu aprobarea Romei, mănăstirea a devenit stavropighie şi, în scurt timp, cea mai cunoscută şi mai mare mănăstire germană.
Se părea că Bonifatie îşi împlinise activitatea sa misionară, când a fost rugat să se ocupe de Biserica francilor, aflată într‑o stare de decădere, după cum am amintit mai sus. Moartea regelui Carol Martel în anul 741, an în care a murit şi papa Grigorie al III‑lea, i‑a oferit şi cadrul politic necesar pentru a ajuta Biserica francilor. Susţinut de noul papă, Zaharia (741‑752), ultimul de neam grec, dar mai ales de către regele Carloman (în partea de răsărit, vorbitoare de germană), va reuşi să convoace un sinod în teritoriul stăpânit de acesta din urmă. După acest Concilium Germanicum, ţinut în anul 743, Bonifatie va reuşi să întrunească, cu ajutorul lui Carloman şi al lui Pipin al III‑lea (741‑768), responsabil pentru partea de apus a regatului, un sinod al întregii Biserici france, după o pauză de mai bine de 80 de ani. În acest sinod din 745, oraşul Mainz a fost ales ca scaun mitropolitan al Bisericii germane. Toate aceste sinoade, prin măsurile luate, au dus la o reînflorire a Bisericii france şi la „renaşterea carolingiană” în estul regatului franc. Astfel, puterea lui Bonifatie a crescut atât de mult, încât în anul 751 (după unii 749) l‑a uns ca rege pe Pipin, rămas singur stăpânitor peste întreg regatul franc.
Deşi reuşise atât de multe lucruri, activitatea misionară a Sfântului Bonifatie nu ajunsese încă la final. În jurul vârstei de 75 de ani, după ce l‑a hirotonit pe ucenicul său Lullus arhiepiscop de Mainz (în 752), a plecat într‑o ultimă misiune în partea de răsărit a Frisiei. Pe când aştepta la Dokkum, localitatea unde‑şi aşezase tabăra, să‑i boteze pe cei convinşi de el şi de colaboratorii săi să treacă la creştinism, în ziua de Rusalii a anului 754 sau 755, a fost ucis împreună cu 52 de oameni de către războinici păgâni prădători. Se pare că Bonifatie, omul lui Dumnezeu, s‑a săvârşit în timp ce ţinea deasupra capului o Evanghelie, căci voia să fie apărat în moarte de cartea pe care a iubit‑o cel mai mult. Acest lucru se întâmpla pe data de 5 iunie, iar pe 9 iunie osemintele sfântului au fost depuse la mănăstirea Fulda, locul său de suflet, unde se găsesc şi astăzi.
În această lume secularizată şi debusolată în care trăieşte Apusul Europei, unde se face tot mai simţită nevoia unei reevanghelizări, Sfântul Bonifatie rămâne pentru noi toţi un model de credinţă şi misiune. De aceea, Îl rugăm pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru rugăciunile Sfântului Martir Bonifatie, să ne dăruiască din zelul său misionar, pentru a‑i aduce pe toţi fraţii noştri la cunoştinţa cea adevărată.