Sfîntul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din seminţia lui Levi, ucenic al Sfîntului Apostol Petru şi fiu iubit al aceluia întru Sfîntul Duh, pe care îl pomeneşte în scrisoarea sa, zicînd: "Vă sărută pe voi aleasa Biserică din Babilon şi Marcu, fiul meu". Iar fiu era nu după trup, ci după duh, născut prin bunavestire şi prin baia Sfîntului Botez. Sfîntul Marcu a fost numărat în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli ai lui Hristos, mai întîi cu Sfîntul Petru, de care a fost pus şi episcop. Ei au călătorit împreună pînă la Roma, unde a scris Sfînta Evanghelie după rugămintea credincioşilor, pentru că îi rugaseră cei din Roma, care deja crezuseră în Hristos prin Sfîntul Pavel, ca să n-o lase nescrisă, aşa cum i-a spus Sfîntul Petru prin cuvinte.

Deci plecîndu-se la rugămintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pămînt cu oamenii, dar mai întîi, singur a arătat-o lui Petru. Iar el, văzînd-o şi citind-o, a încredinţat că este adevă-rată şi a poruncit tuturor s-o citească şi să creadă toate cele scrise într-însa. După aceea a fost trimis Sfîntul Marcu de către Sfîntul Apostol Petru, mai întîi la Acvileea pentru propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu, după aceea în Egipt, unde întîi a fost episcop în Alexandria şi binevestitor al lui Hristos. Apoi toate părţile acelea ca Livia şi Pentapoli, fiind în întunericul îndrăcirii idoleşti, le-a luminat cu lumina - sfintei credinţe şi le-a adus la Hristos. Şi pretutindeni făcînd minuni, a împodobit Biserica lui Hristos prin punerea mîinilor pe capul episcopilor şi a celorlalţi clerici; apoi a învăţat pe mulţi oameni o viaţă atît de îmbunătăţită, încît şi necredincioşii se minunau foarte mult şi-l lăudau.

Pentru că povesteşte Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea şi Nechifor Xantopol, amîndoi scriitori vrednici de credinţă ai istoriei bisericeşti, că slăvitul între evrei cu înţelepciunea, adică Filon, care se cunoscuse cu Sfîntul Petru în Roma, a fost înştiinţat despre creştinii cei ce au fost în Alexandria şi în tot Egiptul, de către Sfîntul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de laudă, între care şi aceasta: "Unii ca aceştia - adică creştinii - bogăţiile cele vremelnice şi toate averile lor îşi lasă şi nimic dintr-ale lor nu voiesc să aibă pe pămînt. Şi ori în ce loc sînt, ei au deosebite şi cinstite case de rugăciune, în care cu cucernicie şi cu curăţie îşi săvîrşesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac în acelea, decît numai prooroceştile citiri acolo se ascultă şi cu cîntare, după al lor obicei, slăvesc pe Dumnezeu. Unii dintre dînşii ies de prin cetăţi şi lepădînd toate grijile cele lumeşti petrec în cîmpii, în grădini şi în pustie, ferindu-se de petrecerea cu toţi oamenii, ştiind că însoţirea cu cei ce nu se potrivesc cu viaţa, este împiedicare spre fapta bună.

Apoi înfrînarea şi omorîrea trupului le au ca o temelie, pe care celelalte lucruri bune le zidesc. Nici unul dintre dînşii nu mănîncă, nici nu bea pînă seara, iar alţii pînă a patra zi nu gustă nimic; alţii în tîlcuirile şi înţelegerile Scripturii fiind mai iscusiţi şi cu acea duhovnicească hrană a gîndirii de Dumnezeu din dumnezeiasca Scriptură, neputînd a se sătura, nu-şi aduc aminte pînă la a şasea zi de hrana cea trupească. Vin nicidecum nu beau, nici nu mănîncă carne şi nimic din cele mişcătoare, ci numai pîine şi apă, sare şi isop. Acestea erau la dînşii desfătările.

Sînt între dînşii şi din partea femeiască, care s-au deprins cu o viaţă ca aceasta, între care multe au îmbătrînit în feciorie, păzind întregimea trupului curat, nu de silă, ci cu bunăvoie şi cucernicie. Şi în înţelepciunea aceea păzindu-se, nu numai inimile, ci şi trupurile îşi sfinţesc, socotind că nu le este lor lucrul cuviincios, ca vasul primit spre sălăşluirea înţelepciunii, să slujească îndulcirii patimilor. Şi acei care doresc sămînţa Cuvîntului lui Dumnezeu şi patul cel neîntinat şi fără de moarte, din care se naşte rodul cel ce niciodată nu moare, luînd tîlcuirea Sfintei Scripturi de la cei mai bătrîni ai lor, caută în ea duhovnicească înţelegere şi tainele cele ascunse, socotind că Scriptura este ca un trup văzut, iar priceperea ca un suflet nevăzut. De dimineaţă se scoală la doxologia lui Dumnezeu şi la rugăciune, la cîntare şi la ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu, fiind îndeosebi femeile; iar alţii cîte şapte săptămîni petrec în post desăvîrşit. Această zi este la dînşii în mare cinste, celelalte praznice ale lor mai înainte gătindu-le, se odihnesc. Preoţii şi diaconii săvîrşesc dumnezeiasca slujbă, iar peste toţi aceia este mai întîi şezător un episcop". Acestea le scrie Filon evreul, despre ucenicii Sfîntului Evanghelist Marcu şi despre sfintele obiceiuri ale Bisericii lui Dumnezeu, care a fost mai întîi întru Duhul Sfînt şi în preda-niile apostoleşti. Astfel Sfîntul Marcu, prin ostenelile sale cele cu multe dureri a lucrat via lui Hristos în părţile Egiptului, avînd scaunul său în Alexandria, unde s-a şi sfîrşit prin pătimire.

Iar pentru pătimirea Sfîntului Evanghelist Marcu, Sfîntul Simeon Metafrast scrie aşa: "În acea vreme, cînd Sfinţii Apostoli s-au împărţit prin toată lumea, Sfîntul Marcu, prin dumnezeiasca voie, a mers în părţile Egiptului. Însă l-au primit pe el ca pe un evanghelist şi păzitor al dumnezeieştilor canoane ale Sfintei Apostoleştii Biserici. Sfîntul Marcu mai întîi a propovăduit Evanghelia Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos în tot pămîntul Egiptului, în Livia, Marmarichia, Amonichia şi în Pentapoli. Pentru că toţi cei din părţile acelea au fost netăiaţi împrejur, împietriţi la inimă şi închinători la idoli, plini de toate necurăţiile şi slujitori ai duhurilor celor necurate; pentru că prin toate cetăţile, satele şi la răspîntii zideau capişti, idoli şi fermecătorii şi toată puterea drăcească era în ei. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa a stricat şi a pierdut puterea lor. Deci, dumnezeiescul evanghelist Marcu, fiind în Cirene, cetatea Pentapoliei, propovăduia cereasca învăţătură a lui Hristos şi făcea minuni mari într-însa. Că pe cei bolnavi îi tămăduia, pe cei leproşi îi curăţa şi duhurile cele necurate şi cumplite le îngrozea prin cuvîntul dumnezeiesc. Şi mulţi cu acea apostolească propovăduire şi facere de minuni, luminîndu-se, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi pe idoli împreună cu capiştile le-au lepădat şi sfărîmat şi s-au botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.

Acolo întîi i s-a poruncit lui prin Duhul Sfînt, să se ducă în Alexandria Farului şi să semene acolo sămînţa cea bună a Cuvîntului lui Dumnezeu. Alexandria Farului s-a numit astfel, pentru că era o cetăţuie mică ce se numea Faros, în care pe un stîlp foarte înalt se aprindea în toate nopţile foc, pentru cei ce călătoreau pe mare cu corăbiile, cărora acel foc le strălucea ca o rază, arătîndu-le calea spre liman.

Deci, Sfîntul Evanghelist Marcu, ca un viteaz nevoitor, cu osîrdie se sîrguia să meargă ca spre nevoinţă acolo şi, sărutînd pe fraţi, le-a zis lor: "Domnul meu mi-a spus, să mă duc în cetatea Alexandria". Atunci fraţii lui l-au petrecut pînă la corabie şi mîncînd cu dînsul pîine, s-au despărţit de el, zicînd: "Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi rînduiască cale bună". Plecînd de acolo Sfîntul Marcu, a doua zi a sosit la Alexandria şi ieşind din corabie, a mers la un loc anume ce se numea Mendion şi, intrînd prin porţile cetăţii, i s-a stricat papucul. Văzînd aceasta, apostolul, a zis în sine: "Cu adevărat, bună îmi este mie calea aceasta!" Apoi, văzînd pe cizmar dregînd încălţăminte veche, i-a dat papucul său, iar cizmarul, cosîndu-i papucul, din întîmplare şi-a străpuns mîna stîngă cu unealta sa şi a chemat pe Dumnezeu în ajutor, precum este obiceiul la unele întîmplări ca acestea. Apostolul, auzind numele lui Dumnezeu, s-a bucurat cu duhul şi a zis în sine: "Bună a făcut Domnul calea mea!" Şi era dureroasă rana de la mîna cizmarului şi mulţime de sînge curgea. Iar Sfîntul Marcu a scuipat pe pămînt şi, făcînd tină din scuipat, i-a uns rana, zicînd: "În numele lui Iisus Hristos, Cel ce este în veci, fii sănătos!" Şi îndată i s-a tămăduit rana şi i s-a însănătoşit mîna.

Cizmarul, văzînd o putere ca aceea a acelui bărbat, cum şi curata şi îmbunătăţita lui viaţă, care se cunoştea din privire, a zis către dînsul: "Rogu-te omule al lui Dumnezeu, vino în casa mea şi rămîi o zi la mine, robul tău, ca împreună să mîncăm pîine, deoarece ai făcut acum cu mine milă". Iar apostolul, bucurîndu-se, a zis: "Domnul să-ţi dea pîinea vieţii celei cereşti". Apoi luînd omul pe Apostol, l-a dus în casa sa, veselindu-se.

Intrînd Sfîntul Marcu în casa lui, i-a zis: "Binecuvîntarea Domnului să fie aici. Să ne rugăm lui Dumnezeu, fraţilor". După rugăciune au stat să mănînce, vorbindu-şi cu dragoste; iar cizmarul a zis către sfînt: "Părinte, cine eşti tu şi de unde este în tine cuvîntul acesta atît de puternic?" Răspuns-a Sfîntul Marcu: "Eu sînt rob al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ţi-L voi arăta pe El ţie". Zis-a omul: "Aş fi voit să văd chiar eu pe acel Fiu al lui Dumnezeu". Şi Sfîntul Apostol a început a-i binevesti Evanghelia lui Iisus Hristos şi a-i arăta din prooroci cele ce s-au grăit despre Domnul nostru mai înainte. Zis-a omul: "Eu, Scriptura cea arătată de tine niciodată n-am auzit-o, ci am citit Iliada şi Odiseea şi cîte le socotesc egiptenii". Deci, Sfîntul Marcu Îl propovăduia pe Hristos, şi îi arăta lui că înţelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu. Şi a crezut omul cuvintele Sfîntului Marcu, văzînd semnele şi minunile lui şi s-a botezat el şi toată casa lui, şi o mulţime de locuitori din acel loc, iar numele omului aceluia era Anania. Iar după ce a crezut şi din zi în zi s-a înmulţit numărul credincioşilor, au auzit oamenii cei mai mari din cetate, că un oarecare galileean a venit la dînşii, şi huleşte zeii lor şi opreşte a li se aduce jertfe. Deci, căutau să-l ucidă pe el şi-l pîndeau să-l prindă.

Sfîntul Marcu auzind de sfatul lor, a pus credincioşilor episcop pe Anania şi trei preoţi: Maleon, Sabin şi Kerdon; cum şi alţi şapte diaconi şi pe alţi unsprezece clerici pentru slujba bisericească. Apoi a plecat de acolo la Pentapoli şi a petrecut doi ani, unde a întărit pe fraţii cei ce erau acolo, punîndu-le în cetăţile cele de primprejur episcopi, preoţi şi clerici şi iarăşi s-a întors în Alexandria. Aici a aflat pe fraţii cei ce se înmulţiseră cu darul şi în credinţa Domnului, care şi biserică şi-au zidit acolo lîngă mare, la un loc ce se numea Vucol sau hrănitor de dobitoace. Apoi s-a bucurat foarte mult de aceasta şi, plecîndu-şi genunchii, a preamărit pe Dumnezeu, petrecînd în acea biserică vreme îndelungată. Iar creştinii s-au înmulţit, batjocorind pe elini, şi pe idolii lor îi ocărau.

Înştiinţîndu-se elinii, stăpînitori ai cetăţii, că Sfîntul Marcu a venit în cetatea lor, s-au umplut de pizmă şi zavistie, deoarece auzeau despre el că face minuni multe; căci pe bolnavi îi tămăduia, surzilor le dădea auzire şi orbilor vedere. Deci îl căutau pe el şi negăsindu-l, scrîşneau din dinţi şi strigau cu mînie în capiştele lor cele necurate şi la jertfele lor cele idoleşti, zicînd: "Multă nevoie ne face vrăjitorul şi fermecătorul acela!" Apoi s-a apropiat Prealuminatul praznic al Paştilor şi, sosind ziua Duminicii Învierii lui Hristos, în douăzeci şi patru ale lunii aprilie, în care şi la elini se săvîrşea necurata prăznuire a lui Serapid, necuratul lor zeu, Sfîntul Evanghelist Marcu tocmai săvîrşea în biserică dumnezeiasca slujbă. O vreme ca aceea nimerind-o necuraţii, au năvălit fără de veste cu puterea lor asupra bisericii şi prinzînd pe sfînt, i-au pus o funie de grumazul lui şi-l tîrau, zicînd: "Să ducem pe boul acesta la locul boilor!" Iar Sfîntul Marcu mulţumea lui Hristos Mîntuitorul, zicînd: "Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să pătimesc acestea pentru numele Tău!" Şi fiind tîrît sfîntul pe pămînt şi pe pietre ascuţite, i se rănea trupul de ascuţişul pietrelor, roşindu-se acel drum de sîngele lui.

După ce a înserat, necuraţii elini au aruncat pe Sfîntul Apostol Marcu în temniţă, pînă ce se vor sfătui cu ce fel de moarte îl vor pierde. Dar la miezul nopţii, uşile fiind încuiate şi străjerii dormind înaintea uşilor, s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer, s-a atins de apostol, zicîndu-i: "Robule al lui Dumnezeu, Marcu, căpetenia sfinţilor celor din Egipt; iată numele tău este scris în cartea vieţii din cer şi eşti numărat cu Sfinţii Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitată în veci, vei fi împre-ună dănţuitor cu puterile cele de sus, arhanghelii vor primi la cer duhul tău şi moaştele tale pe pămînt vor fi păzite!"

Văzînd această vedenie, Sfîntul Marcu şi-a întins mîinile sale în sus zicînd: "Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că nu m-ai lăsat pe mine, ci cu sfinţii Tăi m-ai rînduit! Rogu-mă Ţie, Stăpîne, primeşte cu pace sufletul meu şi nu mă lipsi de darul Tău". Acestea zicîndu-le, Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dînsul în chipul acela, cînd era cu ucenicii Săi, mai înainte de cruce şi de îngropare, şi a zis către dînsul: "Pace ţie, Evanghelistul Meu!" Iar Sfîntul Marcu a răspuns, zicînd: "Pace şi Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!" Şi s-a dus de la dînsul Domnul. Iar după ce s-a făcut ziuă, au mers la temniţă o mulţime de cetăţeni şi scoţînd pe sfînt afară, i-au pus iarăşi funia de grumajii lui şi iarăşi îl tîrau peste pietre ascuţite, zicînd: "Să tragem boul la ocolul boilor!" Iar Sfîntul Marcu mulţumea lui Dumnezeu şi se ruga zicînd: "În mîinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu!"

Acestea zicînd, şi-a dat duhul său lui Dumnezeu, iar mulţimea necuraţilor elini, vrînd să ardă trupul sfîntului, au făcut foc în locul acela, care, după aceea, s-a numit îngeresc. Apoi îndată, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a văzut o negură întunecoasă, pentru că soarele şi-a ascuns razele sale şi s-a făcut tunet înfricoşător, a căzut cutremur mare şi ploaie cumplită, pînă seara, iar poporul a fugit de frică, lăsînd trupul sfîntului. Focul s-a stins de ploaie, iar de cutremur au căzut multe ziduri şi au ucis pe mulţi. Atunci, unii din elini au îndrăznit a zice: "Fericitul zeu Serapid, în ziua sa a făcut toate aceste lucruri înfricoşătoare". Iar oamenii cei binecredincioşi mergînd, au îngrijit trupul sfîntului şi l-au dus la locul unde îşi făcea rugăciunile sale şi cîntările de psalmi. Apoi l-au pus cu cinste în partea de răsărit, în mormînt de piatră şi săvîrşeau pomenirea lui cu cucernicie, cinstind pe cel dintîi sfînt al Alexandriei, nimic mai cinstit şi mai scump avînd decît sfintele lui moaşte.

Sfîntul Evanghelist Marcu, mucenicul lui Hristos, s-a sfîrşit în Alexandria Egiptului, în douăzeci şi cinci de zile ale lunii aprilie, stăpînind Nero în Roma, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea, slava şi stăpînirea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.