Fericita Teofana era cu naşterea şi cu creşterea din Constantinopol, din seminţie împărătească, rudenie a trei împăraţi şi soţie de împărat. Tatăl ei avea numele Constantin, fiind şi cu dregătoria ilustrie, iar pe maica sa o chema Ana.

Aceştia, vieţuind în cinstită însoţire, erau sterpi, pentru care lucru pururea se mîhneau, căci nu aveau fii. Şi doreau foarte mult rod însoţirii lor, deci se rugau Preacuratei Stăpînei noastre de Dumnezeu Născătoare şi, mergînd de-a pururea întru cinstita ei biserică, cea din Forachia, îşi vărsau înaintea ei focul inimii lor, în rugăciunile cele cu osîrdie: "Să se dezlege o, Stăpîna lumii, nerodirea noastră, prin milostivirea ta şi să primim naştere de fii de la Ziditorul, prin mijlocirea ta".

Ceea ce cereau cu credinţă au şi dobîndit. Cu darul aceleia către care se rugau cu osîrdie au primit dezlegare nerodirii lor. Deci au născut prunc, parte femeiască, şi i-au pus numele de Teofana, care, de la al şaselea an al vîrstei sale, a fost dusă la învăţătură de carte şi povăţuită spre toată fapta cea bună. Şi se vedeau, chiar din vîrsta ei cea copilărească, semnele faptelor bune celor mari ce aveau să fie, precum şi ale sfinţeniei. De aceasta se bucurau foarte mult părinţii, văzînd obiceiurile ei cele bune şi nădăjduiau că se vor mîngîia cu a ei naştere de fii. Deci, luau seama la un tînăr asemenea ei, de neam bun şi cu obiceiuri bune, cu care să o însoţească după lege, căci acum era în vîrstă şi înflorea cu toate darurile, mai mult decît cele de vîrsta ei.

În acea vreme s-a făcut cercetare de către împăratul Vasile Macedon ca să afle o fecioară bine împodobită cu fapte bune, pentru însoţirea fiului său, Leon, cel preaînţelept. Şi, aflînd pe Teofana mai frumoasă decît altele, a însoţit-o cu fiul său, care era acum şi el împărat, săvîrşind nunta cu multă bucurie şi veselie. Trecînd cîtăva vreme, a semănat vrăjmaşul viclean neghină între împărat şi fiu, căci s-a ridicat cu mare mînie tatăl asupra fiului şi luîndu-l pe el, împreună cu soţia sa Teofana, i-a închis într-un loc întunecos, punînd străji mari. Aceasta s-a făcut după răutatea cea ascunsă a vicleanului Teodor Santavarin, episcopul Evhaitei, care era vrăjitor şi pe care nu-l iubea împăratul Leon.

Aceasta s-a început aşa: murind feciorul cel mai întîi născut, cu numele de Constantin, împăratul Vasile se mîhni mult şi plîngea nemîngîiat după el. Văzînd vrăjitorul pe împărat în mare supărare, vrînd să-l mîngîie, a arătat cu vrăjile sale pe Constantin după moarte, venind spre el călare pe cal. Iar împăratul a cuprins pe fiul său în braţele sale şi deodată nu l-a mai văzut. Se stinsese vrăjitoria. Atunci împăratul se sperie, crezînd că ce văzuse era adevărat şi foarte mult cinstea pe Santavarin, avîndu-l prieten apropiat şi asculta de dînsul. Iar împăratul cel tînăr, Leon, fiind înţelept şi temător de Dumnezeu, se scîrbea de acel vrăjitor şi, urîndu-l ca pe un vrăjmaş al lui Dumnezeu, nu-l băga în seamă.

Cugetînd însă cum să aibă izbîndă asupra împăratului Leon, deoarece îl trecea cu vederea, vrăjitorul a meşteşugit astfel: avînd prilej, s-a apropiat de împăratul Leon şi, ca şi cum i-ar dori binele şi i-ar fi prieten, a zis: "Iată, tu eşti împărat tînăr şi ieşi întotdeauna cu tatăl tău la vînătoare. Deci, ar trebui să porţi la tine o săbioară, pentru vreo întîmplare, că uneori îţi va trebui împotriva fiarelor, alteori o vei da tatălui tău la vreme de trebuinţă, iar altă dată, dacă nişte vrăjmaşi - de care nu puţini are - ar năvăli asupra tatălui tău fără de veste, atunci, îndată scoţînd săbioara cea purtată pe ascuns, vei răni pe vrăjmaş şi vei salva pe tatăl tău".

Aceste cuvinte înşelătoare ale acelui vrăjmaş, ascultîndu-le tînărul împărat şi nepricepînd vicleşugul lui, a început a purta o sabie mică, cînd mergea la vînat sau oriunde ar fi mers cu tatăl său. După aceasta, vicleanul Santavarin a grăit în taină bătrînului împărat Vasile: "Iată, fiul tău Leon vrea să te omoare fără veste, pentru ca să împărăţească el singur. Şi acesta să-ţi fie semnul gîndului lui cel rău: cînd ieşi la vînat şi este şi el, poartă în cizmă ascunsă o săbioară pregătită, ca să găsească vreme prielnică să te lovească fără veste şi să te omoare. Dacă voieşti să ştii, încearcă a merge la vînat şi, ieşind la cîmp, porunceşte să se caute ce are în cizmă şi vei vedea de nu va fi aşa, precum auzi de la mine".

Deci, împăratul Vasile a luat pe fiul său cel tînăr şi a ieşit la vînat. Fiind la cîmp a poruncit să fie căutat în cizmă şi a aflat o săbioară ascuţită la amîndouă părţile şi îndată s-a aprins de mînie asupra fiului său, socotind adevărate cele spuse lui; şi nu asculta spusele împăratului Leon, că nu spre moartea părintelui său are săbioara, ci pentru oarecare primejdii şi pentru păzirea vieţii lui. Dar tatăl, fiind supărat, nu-l ascultă şi-l închise pe fiul său într-o casă întunecoasă din palat, împreună cu fericita Teofana, soţia lui, punînd strajă puternică. Astfel, a izbutit vrăjmaşul vrăjitor, şi chiar mai rău, căci împăratul voia să-i scoată ochii fiului său, dar s-au opus patriarhul şi toată suita sa.

Şi a petrecut nevinovatul împărat Leon şi cu fericita Teofana în acea închisoare întunecoasă mai mult de trei ani, nefăcînd nici un rău. Acolo nu se îndeletniceau decît numai cu posturi şi cu rugăciuni, tînguindu-se în închisoarea lor şi punînd înainte pe Dumnezeu - ca pe cel a toate văzător - martor pentru a lor nevinovăţie. De multe ori încercă suita să roage pe împărat pentru ei, dar nu găsea prilejul.

Odată însă s-a ivit şi acest prilej. În palat era un papagal, învăţat să grăiască cîteva cuvinte omeneşti, cu care mîngîia pe împărat şi pe ceilalţi. Aceasta avea colivia aproape de camera împărătesei, mama lui Leon, care tot timpul îşi jelea fiul: "Vai! vai! fiul meu Leon". Pasărea a deprins şi ea aceste cuvinte şi odată, săvîrşind împăratul praznicul Sfîntului Ilie proorocul, a chemat pe toţi boierii la masă, poruncind tuturor să se bucure cu el de acel ospăţ. Iar pasărea, grăind omeneşte, repeta întruna: "Vai! vai! fiul meu Leon". Auzind acestea, toţi boierii au lăsat masa, mîhnindu-se. Văzîndu-i împăratul, mîhniţi şi negustînd nimic şi nebînd nimic, întrebă care e pricina. Iar ei s-au sculat toţi şi, cu ochii plini de lacrimi, au zis: "Dacă o pasăre, care nu are înţelegere, se mîhneşte pentru domnul său, care fără vină pătimeşte şi aceasta veşnic se tînguieşte: "Vai! vai! fiule Leon!" dar noi care sîntem făptură înţelegătoare şi cuvîntătoare, ştiind că fiul tău pătimeşte fără vină şi numai din răutate omenească şi clevetire rabdă mînia ta, cum să ne veselim, să mîncăm şi să bem? Au nu noi trebuie să ne mîhnim? De a greşit fiul tău ceva, împărate, şi ar fi vrut să ridice mîna asupra ta, apoi dă-ni-l nouă şi-l vom face bucăţi, iar dacă nu este vinovat întru nimic, precum ştim, pentru ce-ţi munceşti sîngele tău?"

De aceste cuvinte umilindu-se împăratul, zdrobindu-şi inima şi fiindu-i jale, a poruncit îndată să scoată pe fiul său din închisoarea cea întunecoasă şi să-i radă părul ce-i crescuse în întuneric, apoi, îmbrăcîndu-l în haine împărăteşti, să-l aducă la sine cu cinste. Şi aducîndu-l, s-a sculat împăratul cu lacrimi şi şi-a îmbrăţişat fiul său, l-a sărutat şi l-a aşezat iarăşi la rînduiala cea dintîi. După aceasta a mai vieţuit puţin şi a căzut la boală şi a murit, lăsînd toată stăpînirea împărătească fiului său. Iar Leon, după moartea tatălui său, prinzînd pe vrăjitorul Santavarin, a poruncit să-l bată şi să-i scoată ochii şi l-a surghiunit la Atena. Astfel s-a întors răutatea la capul său, care era cu credinţă maniheu, cu învăţătura vrăjitor şi cu făţărnicia creştin, iar cu dregătoria episcop, pe care împăratul Vasile îl socotea sfînt pentru minunile cele făcute cu vrăjile.

Iar fericita Teofana, după închisoarea aceea, deşi era împărăteasă se sîrguia pentru mîntuirea sufletească, nesocotind întru nimic slava cea împărătească şi trecînd cu vederea deşertăciunea vieţii. Neîncetat, ziua şi noaptea, avea pe buzele sale psalmi, cîntări şi rugăciuni şi toată viaţa sa o petrecea întru plăcere de Dumnezeu şi cu milostenii cîntîndu-L. Iar cu trupul său niciodată nu se sîrguia spre împodobire împărătească. Deşi era pe dinafară împărăteasă, îmbrăcată cu podoabe scumpe, pe dedesubt era îmbrăcată cu haine aspre de păr, cu care-şi chinuia trupul şi-l omora. Viaţa ei era pustnicească, pentru că se hrănea numai cu pîine proastă şi cu verdeţuri uscate, iar mesele cele cu bucate multe, cu totul erau urîte de dînsa. Bogăţia cea agonisită şi cinstită, care intra în mîna ei, o împărţea săracilor, scăpătaţilor, sărmanilor şi văduvelor, iar hainele de mare preţ şi podoabele le da în mîna acelora. Apoi locaşurile cele proaste în care locuiau cei ce petreceau viaţa monahicească, erau înnoite de dînsa cu averi şi cu toate cele de trebuinţă.

Astfel de sîrguinţă şi purtare de grijă avea pentru toţi această împărăteasă iubitoare de Hristos. Iar pe slugile sale şi pe robi îi avea ca pe nişte fraţi şi surori şi nu striga pe nimeni cu nume prost, ci pe toţi îi slăvea întru Domnul cu chemarea, cinstind numele fiecăruia, în oricare dregătorie şi slujbă ar fi fost. Apoi, din gura sa n-a ieşit niciodată nici blestem, nici cuvînt mincinos, nici defăimare, nici clevetire, nimic rău. Teofana era către toţi cu bunătate, căci plîngea cu cei ce plîngeau şi se bucura cu cei ce se bucurau. Iar patul ei, deşi era aşternut cu vison şi cu străluciri de aur împodobit, pe pămînt avea aşternută o rogojină proastă, ori pe oase ascuţite se pleca spre somn. Acel aşternut în toate nopţile, ca David, îl uda cu lacrimi şi foarte puţin somn avînd, îndată se scula spre lauda lui Dumnezeu. Ducea o viaţă atît de aspră încît, repede s-a îmbolnăvit de o mare boală trupească, însă cu sufletul n-a slăbit cu rugăciunile către Domnul şi n-a încetat a învăţa legile lui Dumnezeu, citind sfintele cărţi, ori ascultîndu-le. Apoi, toată osîrdia sa era să ajute întru totul pe cei năpăstuiţi, să apere pe văduve şi să îngrijească de cei săraci, să mîngîie pe cei mîhniţi şi să şteargă lacrimile celor ce plîngeau; şi astfel s-a făcut maică a tuturor celor ce nu aveau scăpare şi ajutor.

Vieţuind în lume, Teofana s-a lepădat de toate cele lumeşti şi a luat jugul cel bun al lui Hristos, iubindu-l; şi Crucea luînd-o a purtat-o pe umeri şi desăvîrşit a plăcut lui Dumnezeu. Simţind singură ieşirea sa din trup, a poruncit să vină toţi la dînsa pentru despărţire. Apoi, dînd tuturor sărutarea cea de pe urmă, a trecut de la împărăţia cea pămîntească către cea cerească şi a stat înaintea Împăratului slavei, cu multe fapte bune fiind înfrumuseţată şi a fost rînduită în ceata sfinţilor, celor ce bine au plăcut lui Dumnezeu, iar cinstitul ei trup a fost îngropat cu mare cinste.

Bărbatul ei, împăratul Leon preaînţeleptul, văzînd viaţa soţiei sale, sfinţenia ei cea mare şi cinstind-o pe dînsa, nu ca pe o soţie, ci ca pe o doamnă a sa şi mijlocitoare către Dumnezeu, a gîndit ca mai înainte de vreme să zidească o biserică în numele ei. Iar sfînta înştiinţîndu-se de aceasta, nu numai că n-a voit, ci l-a oprit cu totul pe el. De aceea biserica, care s-a început în numele ei, a devenit biserica Tuturor Sfinţilor, iar cu sfatul întregii Biserici, a aşezat acest împărat ca să se serbeze praznicul tuturor sfinţilor, în duminica cea dintîi, după pogorîrea Duhului Sfînt. Căci, zicea împăratul, că de va fi Teofana sfîntă, apoi să se prăznuiască împreună cu toţi sfinţii căreia şi de la noi să-i fie cinste în veci. Amin.