Numele acestei sfinte este cunoscut nu numai în ţara noastră (Grecia, n. trad.), ci şi în afara graniţelor acesteia.

Care este însă drumul pe care aceasta l-a urmat pentru a atinge sfinţenia?

Vom povesti pe scurt ceea ce este cunoscut despre viaţa sa şi perioada în care a trăit, având ca izvor sinaxarele sfinţilor Bisericii noastre, astfel încât fiecare dintre noi să o "invidieze" şi să încerce să îi semene.

Sfânta provenea din regiunea Peloponez, leagăn de sfinţi şi de eroi, de aceea este numită de unii Sfânta Teodora "din Peloponez". În ceea ce priveşte locul naşterii Sfintei, cel mai probabil este vorba de Arcadia sau Messinia.

A vieţuit în secolul al IX-lea, în vremea Imperiului Bizantin. Părinţii săi au fost oameni săraci şi fără dregătorii, dar cu iubire de Dumnezeu, şi le-au insuflat şi copiilor lor credinţa în Hristos. De la o vârstă fragedă, Teo­dora s-a distins dintre toţi fraţii săi, dând dovadă de o mai mare aplecare şi dragoste faţă de cele sfinte. Îl iubea pe Dumnezeu atât de mult încât dorea să îşi dedice întreaga viaţă slu­jirii Acestuia. Cu fiecare zi care tre­cea, îşi descoperea din ce în ce mai mult ceea ce Sfinţii Părinti numesc «Iubirea pentru Hristos».

Ajungând la maturitate, a hotărât să se retragă într-o mănăstire şi să îşi cultive între zidurile acesteia iubirea pentru Hristos. Paradoxal, ea nu a ales o mănăstire de maici, ci una de călugări! S-a înfăţişat la mănăstirea "Maicii Domnului", aflată la granite dintre judeţele Arkadia şi Messinia, ca bărbat, cu numele de "Teodor". Nu se ştie care a fost de fapt motivul pentru care a făcut această alegere. Probabil dorea ca cei care o cunoşteau să îi piardă cu totul urma.

În mănăstirea în care s-a călugărit nu a întârziat să devină un exemplu de răbdare, ascultare şi umilinţă. Aceste virtuţi au condus-o treptat spre o înălţare spirituală recunoscută şi de egumen şi de ceilalţi călugări. Părinţii mănăstirii, admirându-i personalitatea şi virtuţile care o deosebeau de obşte, i-au încredinţat treburile externe ale mănăstirii. Într-adevăr, această misiune revine întotdeauna călugărilor sau maicilor cu înalte calităţi spirituale.

În acele timpuri, regiunea Peloponezului a fost lovită de o foamete chinuitoare, astfel încât locuitorii şi mănăstirea erau în pericol de a muri de foame. Toţi părinţii şi-au întors privirile către "Teodor" ca fiind singurul care putea să îi ajute în această situaţie atât de dificilă. Astfel, "părintele Teodor" a poposit în multe case de credincioşi creştini pentru a-i sprijini şi, dacă era posibil, pentru a aduna hrană pentru obştea călugărească.

S-a întâmplat însă ceva josnic! O femeie a aruncat asupra ei o grea acuzaţie: "Călugărul, a spus ea, m-a lăsat însărcinată!". Această ştire s-a răspândit repede! Acuzaţia calomnioasă plana greu asupra sa. Îndignaţi, părinţii femeii însărcinate au urcat la mănăstire şi i-au poruncit lui "Teodor" să îi urmeze. "Părintele", chiar dacă a negat acuzaţia, i-a urmat fără împotrivire. L-au judecat în grabă şi l-au declarat vinovat. A primit cea mai grea pedeapsă, "moarte prin decapitare". Chiar dacă ar fi putut prin simpla descoperire a corpului său să îşi demonstreze nevinovăţia, a preferat să "îndure" povara calomniei! Ca loc al martiriului a fost ales satul Vasta din regiunea Arkadia. A fost călăuzit până acolo de călău, pe care "Teodor" l-a urmat "ca o oaie fără de glas" (Isaia 53). După puţin timp, sufletul Sfintei Teodora s-a ridicat la ceruri, pentru a se aşeza în locul destinat sfintelor muceniţe fecioare ale Bisericii lui Hristos. Călăul şi ajutoarele acestuia, care o decapitaseră pe Sfântă, au văzut trupul dezgolit al acesteia şi au cerut cu pocăinţă iertare de la Dumnezeu. Vestea despre această întâmplare uluitoare s-a răspândit peste tot! Egumenul mănăstiri şi ceilalţi călugări au ajuns plângâng la locul de mucenicie şi, slăvindu-L pe Dumnezeu, au înmormântat corpul Sfintei în mănăstirea lor sau, după unii autori, chiar în locul martiriului acesteia.

Înainte de a muri, Sfânta i-a cerut lui Dumnezeu ca din părul ei să facă copaci, iar din sângele ei râu. Într-adevăr, din acoperişul bisericii ridicate la Vasta, Arkadia, au crescut copaci, care se sprijină, paradoxal, direct pe acoperiş şi stau dovada faptului că "acolo unde Dumnezeu o voieşte, ordinea firii este învinsă".

Viaţa Sfintei Cuvioase Muceniţe Teodora, pe care am descris-o mai sus, ne transmite câteva mesaje pe care merită să le reţinem.

Pentru început, ni se arată faptul ca sfinţenia nu este o stare de nemişcare, ci o luptă continuă a omului întru curăţarea inimii sale de patimi şi unirea cu Dumnezeu. Este ade­vărat că Dumnezeu Atotputernicul are putere asupra tuturor lucrurilor, dar există ceva ce nu poate face. Ce este ceea ce nu poate face? Să se unească cu un suflet impur! Lupta noastră continuă este, deci, aceea pentru curăţirea inimii noastre de patimi şi continuarea vieţii noastre spirituale întru iluminare şi dumnezeire.

Vedem, de asemenea, luând ca exemplu viaţa Sfintei Teodora, că sfi­nţenia nu are nicio legătură cu vârsta, profesia sau condiţia socială a credinciosului. Exemplul sfintei noastre protectoare ilustrează acest adevăr. Era doar o tânără fată când au adus-o în pustietatea unde se află astăzi locul nostru de pelerinaj, pentru a o decapita. Cu toate că avea o vârstă atât de fragedă, a dat dovadă de un curaj bărbătesc. Ce o îmbărbăta? Harul lui Dumnezeu îi dădea putere şi ne dă putere fiecăruia dintre noi în lupta cu greutăţile vieţii noastre. Acesta ne dă putere şi răbdare.

Nici vârsta şi nici profesia pe care o avem nu sunt motive care să ne împiedice să atingem sfinţenia. De exemplu, astăzi sărbătorim un alt sfânt, pe Sfântul Eufrosin, care era bucătar. Avem exemple de credincioşi din aproape toate profesiile care au atins pragul sfinţeniei. Nici faptul că cineva este bogat sau sărac nu con­stituie o piedică pentru el în a deveni sfânt. Sfânta Teodora provenea dintr-o familie de oameni săraci şi fără dregătorii, dar cunoaştem din sinaxarele Bisericii noastre faptul că au existat până şi regi care au preferat chilia monahală şi au îmbrăcat rasa la Muntele Athos, abandonând coroana şi viaţa luxoasă. Oricine dintre noi, fie că este cleric sau mirean, bogat sau sărac, cu o poziţie importantă în so­cietate sau nu, oricine poate să devină sfânt. De pe orice poziţie ar ocupa în societate, oricine se poate înălta şi uni cu Dumnezeu.

În final, trebuie să amintim fap­tul că sfinţenia nu înseamnă viaţă pe­trecută în petreceri. Viaţa binecre­dinciosului creştin trebuie să fie una ascetică, chiar dacă locuieşte în centrul Atenei, aşa precum bătrânul şi bi­necuvântatul Porfirie. Viaţa creştinului este o viaţă de sacrificii şi, în ace­laşi timp, o viaţă de iubire infinită. Sfinţenia este o cale ascendentă, un drum anevoios şi dureros, dar, în acelaşi timp, o cale plină de mari bucurii spirituale. Viaţa spirituală care duce la sfinţenie este o cale cu piedici şi greutăţi, mai mici sau mai mari. Este ceea ce fiecare dintre noi întâmpină în existenţa sa de zi cu zi. Oricât de grea ar fi însă, această cale este dulce şi reprezintă scopul suprem şi substanţial al vieţii noastre. Dorinţa noastră supremă este sfinţenia!

Să încercăm să devenim sfinti, urmând exemplul vieţii Muceniţei Teodora, care atât în acest loc sfânt al martiriului său, cât şi oriunde în lume cineva ar invoca numele ei, Sfânta îi va veni în ajutor şi îl va proteja. Să ascultăm vorbele Sfântului Ioan Gură de Aur care ne îndeamnă încă din secolul IV să "îi cinstim pe sfinţi imitându-i". Fie ca Sfânta să binecuvânteze pe fiecare credincios care vine şi se închină icoanei sale şi păşeşte pe pământul acesta însângerat al martiriului său!