Pe pămîntul Persiei, în împărăţia lui Hosroe cel bătrîn, era o femeie tînără şi frumoasă, care se chema cu nume persan Golinduhia. Ea se trăgea din neam slăvit şi din boieri mari, fiind însoţită după un bărbat vestit, mai mare al vrăjitorilor. Această femeie, după trei ani ai însoţirii sale, înţelepţindu-se din dumnezeiasca luminare, a început a cunoaşte rătăcirea păgînătăţii persane şi cerceta care este credinţa cea dreaptă. Auzind de credinţa creştinească cea neîntinată, gîndea în sine despre dînsa: "Oare aceasta este credinţa cea dreaptă sau alta?" Deci, dorea să se povăţuiască spre aceea şi să vină la cunoştinţa adevărului.

Petrecînd ea multe zile într-o astfel de gîndire, într-o noapte a avut în vis o vedenie: a văzut stînd înaintea ei pe un înger luminos al lui Dumnezeu, care, luînd-o, a dus-o într-un loc întunecos şi aprins, plin de mare frică şi de spaimă, unde se munceau mulţime de oameni. Ea a întrebat pe îngerul care o ducea: "Ce este locul acesta înfricoşat şi cine sînt cei ce sînt munciţi într-însul?" Iar îngerul a zis către dînsa: "Locul acesta este pedeapsa păcătoşilor şi a necredincioşilor şi într-însul sînt strămoşii tăi, care s-au închinat idolilor persani". Golinduhia se mîhnea de pierderea strămoşilor săi şi suspina. Apoi îngerul a dus-o în alt loc, unde era Raiul, locul de sălăşluire al drepţilor şi, printr-o uşă mică, i-a arătat o lumină mare ce era înăuntru. În acel loc dănţuiau mulţi bărbaţi şi femei cu bucurie nespusă.

Deci îngerul, arătîndu-i aceasta, a intrat prin uşa aceea. Golinduhia voia şi ea să intre în urma îngerului, dar n-a lăsat-o, zicîndu-i: "Nu poţi să intri aici pentru că nu eşti creştină. Nimeni nu intră aici din cei ce nu au Sfîntul Botez al Domnului nostru Iisus Hristos". Ea, deşteptîndu-se din somn, se mira cu spaimă de acea vedenie şi dorea foarte mult să se facă creştină, lepădînd păgînătatea persană şi vrăjile bărbatului său. Ea se îngrijea cu gîndul, cum s-ar putea învrednici de Sfîntul Botez şi de aceea se ruga cu lacrimi către Dumnezeul creştinilor. Apoi, degrabă şi-a cîştigat cererea sa, pentru că, povăţuindu-se de îngerul Domnului, a ieşit din casă, neştiind nimeni, şi s-a dus la un sfinţit slujitor al Domnului, care petrecea într-un loc ascuns, ca un înger în trup. Tot de acela s-a învăţat sfînta credinţă şi s-a botezat, punîndu-i numele la Sfîntul Botez, Maria.

După primirea Sfîntului Botez, ea s-a dus iarăşi la casa sa, dar, fiind logodită cu Hristos, nu s-a mai însoţit după lege cu bărbatul său cel necurat, nevrînd să se întineze. Deci, petrecea în post şi rugăciune, precum o învăţase duhovnicescul părinte care a botezat-o. Ea petrecea nopţi întregi fără de somn, stînd şi rugîndu-se Domnului, iar ziua tăcea, luînd aminte la sine, nevoind să vorbească cu cei necredincioşi. Pe bărbatul său nu l-a lăsat nici să se apropie de ea, iar el se mira de o schimbare ca aceasta, nepricepînd pricina. Deci, era în mare mîhnire pentru ea. El se mîhnea mai ales de împreunarea firii, pentru că nicidecum nu voia să se apropie de el. Deci, silindu-se spre obişnuita împreunare, cu amăgire şi rugăminte, cu îngrozire, cu bătaie şi cu sila, nimic nu sporea, pentru că era întărită de puterea nevăzută a lui Dumnezeu.

Cunoscînd el că soţia lui este creştină, a plîns de ea, ca pentru o femeie pierdută, şi o îndemna cu lacrimi în tot chipul să se lepede de Hristos şi să fie cu dînsul pentru împreunarea însoţirii, precum a fost şi mai înainte. Dar n-a putut, căci ea era întărită în credinţă şi în dragostea lui Iisus Hristos. El mai făcea încă şi vrăji pentru ea, chemînd în ajutor puterea diavolească, dar nici aşa nu a făcut nimic, pentru că diavolii nu îndrăzneau să se apropie de ea, văzînd-o luminată de darul lui Hristos. Deci, s-a dus la împăratul Hosroe, spunîndu-i cu jale că femeia sa este creştină.

Atunci, împăratul a trimis la dînsa pe unul din sfetnicii săi ca s-o povăţuiască; dar şi acela s-a întors fără de ispravă. Împăratul n-a făcut numai o dată aceasta, ci de mai multe ori, deoarece trimitea la ea bărbaţi cinstiţi şi femei de neam bun, ca s-o îmbuneze şi s-o înduplece a se întoarce la credinţa ei de mai înainte şi astfel să petreacă cu bărbatul său; însă toate ostenelile erau zadarnice.

Odată împăratul a trimis la dînsa, zicîndu-i: "Dacă te vei lepăda de credinţa creştinească şi te vei întoarce la cea păgînească, împăratul te va lua de femeie şi vei fi împărăteasa lui". Sfînta a zis către cei ce veniseră la ea: "Vă întreb să-mi spuneţi un lucru. Dacă împăratul mă va lua ca să-i fiu femeia lui, el nu va muri? Va fi viu în veci? Dacă va fi fără de moarte în veci, atunci îl voi asculta". Cel ce venise i-a răspuns: "Nu este cu putinţă omului să fie fără de moarte, căci şi împăratul este om, deci va muri şi el!" Atunci sfînta a răspuns: "Eu nu voiesc să mă însoţesc cu împăratul cel muritor şi de puţină vreme, căci m-am însoţit cu Împăratul cel fără de moarte, cu Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce petrece în veci, pentru Care sînt gata a pătimi şi a muri". Întorcîndu-se, trimişii au spus împăratului cuvintele ei. Iar el, foarte mîniat, a poruncit să o lege cu lanţuri de fier peste tot trupul şi să o arunce într-o temniţă uitată şi părăsită. Acolo, de toţi să fie uitată ca o moartă.

Sfînta a petrecut în temniţa aceea 18 ani. În acei ani a murit împăratul Persiei, Hosroe cel bătrîn, şi după el a urmat fiul său, Armisdas. Pe atunci grecii au avut ca împăraţi pe Iustin cel tînăr, pe Tiberie, al doilea cu acest nume, iar după ei au avut pe Mavrichie. În această vreme a venit în Persia un sol, bărbat cinstit, cu numele Aristobul, iubitor şi plăcut lui Dumnezeu, care, auzind de Sfînta Muceniţă Golinduhia (Maria) că şade în temniţă, a dorit s-o vadă şi să se învrednicească de binecuvîntarea ei. Deci, a rugat pe împăratul Persiei să poruncească, ca să-l lase să meargă la dînsa în temniţă. Deci, cîştigînd învoială, a mers la sfînta, căreia i-a sărutat lanţurile cu care era legată pentru Hristos şi a luat o parte din acelea spre binecuvîntarea sa. Întîrziind bărbatul acela cîtăva vreme în Persia, se ducea adeseori la sfînta, învăţînd-o psalmii lui David. Mireasa lui Hristos, şezînd în temniţă ca într-o cămară, cînta şi mulţumea lui Dumnezeu.

După plecarea lui Aristobul, împăratul Armisdas a dat pe sfînta vrăjitorilor, ca s-o muncească. Aceia o scoteau în toate zilele din temniţă şi o băteau, rănind-o fără milă. Însă a doua zi o găseau sănătoasă. Într-o vreme, de multe bătăi, i s-a crăpat pieptul în jumătate, pentru că o bătea pe pîntece şi pe piept; iar a doua zi, fiind scoasă iarăşi la bătaie, s-a arătat cu trupul sănătos. Acest lucru văzîndu-l perşii care o priveau, s-au mirat şi au preamărit puterea lui Hristos. Deci, mulţi dintre ei s-au plecat la credinţa creştinească. Vrăjitorii care o munceau, se mîniau spre mieluşeaua lui Hristos ca fiarele. Deci, au aflat asupra ei alte munci, astfel: i-au ars capul cu jăratec, au pus-o într-un sac legat şi pecetluit şi după aceea au aruncat-o într-o groapă adîncă, ca să moară acolo. Dar, cu dreapta cea puternică a lui Dumnezeu, Care îi păzea viaţa, a petrecut vie multe zile fără hrană şi fără băutură. Astfel fiind muncită muceniţa mai presus de fire multe zile, împăratul a poruncit la nişte oameni ca s-o batjocorească, ducînd-o într-o casă deosebită. Cînd acei oameni intrau în casă, nu găseau pe muceniţă pentru că era acoperită de Dumnezeu prin nevedere şi ochii lor întunecaţi nu puteau să vadă pe curata mireasă a lui Hristos. Plecînd cei fără de ruşine, muceniţa se vedea iarăşi de către slujitorii ighemonului.

Deci, ducînd-o iar la muncire, a răbdat fel de fel de pătimiri. După aceea au aruncat-o spre mîncare unui balaur mare şi înfricoşat, pe care îl ţineau şi-l hrăneau într-o peşteră adîncă. Dar Cel ce a închis gurile leilor, ca să nu mănînce pe Daniil cel aruncat în groapă, tot Acela a trimis pe îngerul Său şi a închis gura balaurului, ca să nu vatăme nici să se atingă de trupul cel mult chinuit al muceniţei. Ea a înfrînat mînia lui şi balaurul era înaintea ei ca un mieluşel blînd, zăcînd şi odihnindu-se lîngă picioarele ei. Sfînta a petrecut cu balaurul în acea prăpastie patru luni. Balaurului i se arunca în toate zilele hrana cea rînduită, iar muceniţa petrecea vie fără de hrană şi fără băutură, tot ca mai înainte, ţinîndu-i viaţa, cu minuni, puterea lui Dumnezeu.

După mai multe zile, a flămînzit şi i s-a arătat ei îngerul Domnului, care s-a atins de gura ei, făcînd semnul Sfintei Cruci şi zicîndu-i: "De acum nu vei mai flămînzi, nici vei mai înseta, afară numai cînd de voia ta vei pofti, ca să mănînci ceva puţin, arătîndu-te prin aceasta că încă eşti cu trup; dar aceea va fi întru a ta stăpînire". Acestea zicîndu-i, a scos-o din prăpastia aceea. Deci, păgînii păzind-o pe dînsa, iarăşi au prins-o şi mult s-au mirat că nu a mîncat-o balaurul. Ei se mai mirau cum ea a ieşit din groapă şi ziceau că a fermecat pe balaur cu vrăji creştineşti, ca să nu o mănînce şi a ieşit din groapă tot cu vrăji. Dar iarăşi ziceau: "Cît de puternică este vraja creştinească, încît a biruit vrăjile persane".

Împăratul, aflînd că sfînta este vie, a poruncit s-o taie cu sabia. Dar, pe cînd o ducea la tăiere, îngerul Domnului a răpit-o pe ea din mîinile ostaşilor fărădelege şi a păzit-o nevătămată. Deci, ducîndu-se muceniţa, petrecea între creştini, neştiută de chinuitori. Creştinii, pe atunci, nu erau mulţi în Persia şi nu vieţuiau prin locuri vestite, ci mai mult prin locuri retrase, deşi ştiau de dînşii necredincioşii. Deci sfînta era, după cuvîntul îngerului, neflămînzind, nici însetînd, fără numai cînd voia să se arate pe sine că este trup, iar nu nălucire. Ea lua o fărîmitură mică de pîine şi, muind-o pe aceea în apă caldă, o mînca. Dar aceasta o făcea rar, uneori după zece zile, iar alteori după mai multe zile. Deci, trecînd puţină vreme, după izbăvirea de moarte a sfintei muceniţe, a pierit cu sunet necredinciosul împărat al Persiei, Armisdas, fiind ucis de ai săi.

După el a venit Hosroe, fiul său şi nepotul lui Hosroe cel bătrîn; dar şi asupra aceluia s-au răsculat boierii, încît Hosroe a fugit din Persia. Deci, gîndea unde să se întoarcă: în Arabia, unde stăpîneau turci, sau în părţile greceşti, la creştini. El nu se pricepea nici pe ce cale să apuce. Drept aceea, a lăsat liber frîul calului său, ca, pe calea pe care o va lua, într-acolo să meargă. Deci, cînd a sosit la o răscruce, de unde pornea o cale către Arabia, iar alta spre greci, calul a apucat pe cea care ducea către greci şi Hosroe a mers cu casnicii săi la stăpînirea grecească, unde a fost primit cu cinste şi cu dragoste de Mavrichie, împăratul grec. Deci, Mavrichie a dat lui Hosroe multă putere din oastea sa şi, ducîndu-se în Persia, a biruit pe vrăjmaşii săi şi iarăşi şi-a luat scaunul său, dînd linişte şi libertate creştinilor ce erau în Persia. Căci Hosroe avea pe Mavrichie ca pe un tată al său şi pentru dînsul n-a făcut rău creştinilor, pînă la sfîrşitul lui Mavrichie.

Cînd Hosroe a venit în Persia, împreună cu dînsul a venit şi Sfîntul Dometian, episcopul Melitinei, care era trimis de Mavrichie. El a văzut cu ochii săi, precum a văzut şi Aristobul mai înainte, pe Sfînta Muceniţă Maria, care se numea în persană Golinduhia. Dar acum nu mai era în legături, ci în libertate, propovăduind pe Hristos perşilor. El a vorbit cu dînsa, iar de pătimirea ei a aflat din gura alteia, iar aceea a auzit din spusele altora. Deci, întorcîndu-se în ţara grecească, a spus de dînsa multora. Rudeniile ei au primit în Persia sfînta credinţă, încă şi alţi însemnaţi şi vestiţi oameni şi mulţi din popor s-au făcut creştini, pentru că vedeau minunile cele multe făcute de dînsa şi proorociile celor viitoare; pentru că avea dar de proorocie şi de înainte-vedere şi cele ascunse le vedea. Astfel se înmulţea prin ea slava lui Hristos în părţile acelea.

După aceasta, Sfînta Muceniţă Maria s-a dus în hotarele stăpînirii greceşti, la Chirchesia şi la Daria, apoi s-a dus la Ierusalim, unde s-a închinat făcătorului de viaţă lemn al cinstitei Cruci a Domnului şi la Mormîntul Lui şi la celelalte locuri sfinte. Apoi, ea a mers într-o mînăstire oarecare, unde pătrunsese eresul răucredinciosului Sever, care mărturisea că dumnezeirea a fost pătimitoare, adăugînd la rugăciunea "Sfinte Dumnezeule" aceste cuvinte: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, "Cel ce Te-ai răstignit pentru noi", miluieşte-ne pe noi"; ca şi cum Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh ar fi pătimit pe Cruce. Deci, sfînta s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i descopere ei despre severiani. Oare se cade ei a se apropia de împărtăşirea lor sau nu? Deci, ea a văzut pe un înger ţinînd două pahare, unul plin de întuneric şi altul plin de lumină. Prin aceasta i se arăta ei că paharul cel cu întuneric este ereticeasca credinţă, iar cel cu lumină este al sfintei Biserici soborniceşti. Drept aceea, sfînta s-a mîhnit de ereticeasca învăţătură şi degrabă s-a dus de acolo. Ea a fost trecută de îngerul lui Dumnezeu şi dusă prin alte cetăţi şi ţări. În Ierapolea Siriei a cercetat pe Episcopul Ştefan, care mai pe urmă a scris viaţa ei.

Cînd i s-a apropiat fericitul ei sfîrşit, s-a îmbolnăvit puţin pe cînd era în biserica Sfîntului Mucenic Serghie, care este între Nisibe şi cetatea care se numeşte Dara. Deci, ea s-a rugat mult pentru mîntuirea a toată lumea, a dat mulţumire lui Dumnezeu pentru mila Lui cea mare pe care a făcut-o cu dînsa şi cu bucurie şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului său, pe Care L-a iubit şi pentru Care a pătimit multe chinuri. Astfel s-a numărat cu sfintele muceniţe întru împărăţia Lui cea cerească. Sfînta Muceniţă Maria, care mai înainte s-a numit Golinduhia, şi-a săvîrşit viaţa sa pe pămînt, pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.