Pe Marea Egee este o insulă ce se numeşte Paros. În acea insulă era o biserică preafrumoasă de piatră, zidită în numele Preasfintei Stăpînei noastre de Dumnezeu Născătoare, dar pustie, pentru că toată insula aceea, nu se ştie din ce pricină, s-a pustiit; şi acum nu era locuit de oameni, ci de fiare. Deci, oarecare vînători care locuiau în muntele ce este lîngă mare şi se numeşte Elvea, unindu-se, s-au dus cu corabia în insula aceea pustie ca să vîneze, căci erau acolo o mulţime de cerbi şi de căprioare sălbatice.

Ajungînd acolo vînătorii, au ieşit din corabie cu armele lor şi au mers spre insulă căutînd vînat. Între dînşii era unul temător de Dumnezeu, care se îngrijea de mîntuirea sa. Acesta s-a despărţit de tovarăşii săi şi umbla singur prin pustie pe urmele fiarelor. El, aflînd biserica cea mai sus pomenită, a intrat într-însa şi a început a se ruga pe cît ştia, căci era om simplu şi neştiutor de carte.

Închinîndu-se el şi rugîndu-se, a văzut în pămînt o groapă mică şi într-însa apă; iar în apă erau mai multe grăunţe din verdeţurile ce se numesc iliotropion - căci în insula aceea creşteau multe verdeţuri din acelea -, şi cugeta în sine, zicînd: "Trebuie să fie aici un rob al lui Dumnezeu, care se hrăneşte cu aceste seminţe". Dar, nezăbovind vînătorul acela, a ieşit din biserică, căci se grăbea să ajungă pe însoţitorii săi. Şi au petrecut vînătorii în insula aceea cîteva zile, şi au vînat cerbi şi căprioare, cîte au voit; iar acum se întorceau din pustie la corabie cu mult vînat.

Atunci vînătorul cel mai sus pomenit, iarăşi s-a despărţit de tovarăşii săi şi a intrat în biserică să se roage Preacuratei Născătoare de Dumnezeu; şi către dînsa nădăjduia că va vedea pe robul lui Dumnezeu, cel ce muiase seminţele de iliotropion în apă. Iar pe cînd se ruga, stînd în mijlocul bisericii, i s-a părut ceva în dreapta Sfintei Mese clătinîndu-se de vînt şi apoi a văzut o mreajă de paianjen deasă. Vrînd să se apropie să vadă ce este aceea ce se clatină după ţesătura de păianjen pe care voia să o rupă, îndată a auzit un glas, zicînd: "Stai, omule, şi nu păşi mai aproape, căci mă ruşinez, fiindcă sînt femeie goală".

Acestea auzindu-le vînătorul, s-a temut şi voia să fugă, dar nu putea de mare spaimă, căci îi tremurau picioarele şi perii capului i se zbîrliseră şi se făcuseră ascuţiţi ca spinii, fiind înspăimîntat. De-abia venindu-şi în fire, a îndrăznit şi a întrebat: "Cine eşti tu şi cum trăieşti în pustia aceasta?" Şi iarăşi a auzit glas de după ţesătura de păianjen, grăind: "Rogu-te, aruncă-mi o haină şi după ce îmi voi acoperi goliciunea, atunci, dacă Domnul îmi va porunci, îţi voi spune ţie despre mine". Iar vînătorul, dezbrăcîndu-se de haina cea de deasupra, a pus-o pe pămînt şi a ieşit din biserică, aşteptînd puţin pînă cînd se va îmbrăca femeia aceea cu haina lui.

Intrînd iarăşi în biserică, a văzut-o stînd la locul unde era şi mai înainte, foarte înfricoşată la chip, pentru că nu mai avea asemănare de om. Nu era de văzut la dînsa trup viu, ci era ca o moartă, numai oasele acoperite cu pielea, cu părul alb, iar la faţă neagră, ochii cufundaţi adînc şi tot chipul ei era precum este omul care zace de mult în mormînt şi abia putea să răsufle şi să vorbească încetişor.

O arătare ca aceasta văzînd vînătorul, mai mult s-a spăimîntat şi, căzînd la pămînt, cerea de la dînsa binecuvîntare. Iar ea, întorcîndu-se spre răsărit, şi-a ridicat mîinile sale şi se ruga. Însă vînătorul nu putea să audă cuvintele rugăciunilor ei, numai cît auzea glasul lin, vorbind către Dumnezeu. Apoi, întorcîndu-se către vînător, a zis: "Dumnezeu să te miluiască, omule! Dar spune-mi, pentru care pricină ai venit în pustia aceasta? Şi ce trebuinţă ai tu în această insulă pustie, în care nimeni nu locuieşte? Dar, de vreme ce te-a povăţuit Domnul aici - precum mi se pare -, pentru a mea smerenie şi vrei să ştii cele pentru mine, iată că toate le voi mărturisi ţie".

Deci, a început a-i spune aşa: "Patria mea este Lezvia şi m-am născut în cetatea Mitimna. Numele meu este Teoctista, iar cu viaţa sînt călugăriţă; căci încă de cînd eram copilă am rămas orfană de părinţii mei. După aceea am fost dată de rudeniile mele la o mînăstire de fecioare şi îmbrăcată în chip călugăresc. Cînd eram de optsprezece ani, fiind la un praznic al Învierii Domnului, am ieşit cu binecuvîntare la un sat, care nu era departe, ca să cercetez despre o soră a mea care trăia acolo cu bărbatul ei şi am rămas la dînsa. Iar la miezul nopţii au tăbărît în locul acela arabii, cărora le era povăţuitor Nizir, cel vestit întru răutate, şi au robit toate satele şi m-au robit şi pe mine împreună cu ceilalţi.

Făcîndu-se ziuă, ne-au dus în corăbiile lor şi au început a pluti. Şi, mergînd toată ziua, au ajuns la insula aceasta şi, scoţînd pe robi, le lua seama punîndu-le preţ, spre a vedea cu cît se pot vinde fiecare. După ce am fost scoasă şi eu cu ceilalţi, şi văzînd o luncă ce era aproape, m-am îndreptat către dînsa şi m-am pus pe fugă. Apoi s-au luat după mine cei ce mă robiseră, întocmai ca vînătorii ce urmăresc o fiară, dar m-a ascuns de dînşii pustia aceea, iar mai vîrtos Dumnezeu cu darul Său, mă acoperea şi mă apăra de mîinile celor ce mă vînau, încît le-a fost peste putinţă a mă ajunge şi a mă afla.

Deci am alergat departe înăuntrul insulei acesteia şi, de frică, n-am încetat a fugi pînă cînd s-au rănit picioarele mele prin lemnele cele ascuţite, prin spini şi prin pietrele cele colţuroase. Apoi, neputînd fugi mai departe, am căzut ca moartă pe pămînt şi s-a umplut pămîntul de sîngele meu, care curgea din rănile picioarelor şi toată noaptea aceea am petrecut-o în mari dureri. Însă am mulţumit lui Dumnezeu că m-a mîntuit din mîinile vrăjmaşilor mei şi m-a păzit curată, voind mai bine a muri în feciorie în pustia aceasta, decît a fi vie în mijlocul poporului celui necurat şi a-mi pierde fecioria cea logodită lui Hristos.

A doua zi, văzînd că păgînii aceia s-au dus din insulă, m-am umplut de bucurie scăpînd de robia lor şi am uitat durerea trupească, de marea bucurie ce o aveam. Şi de atunci sînt treizeci şi şase de ani de cînd trăiesc în insula aceasta. Aici mă hrănesc cu seminţe din plantele ce cresc din destul şi care se cheamă iliotropion. Dar mai mult mă hrănesc cu cuvîntul lui Dumnezeu, pentru că toţi psalmii, cîntările şi citirile care le deprinsesem în mînăstirea mea, pînă acum le ţin minte şi cu acestea mă mîngîi şi-mi hrănesc sufletul. Iar haina mea în scurtă vreme s-a rupt şi am rămas goală, numai darul lui Dumnezeu avîndu-l acoperămînt, care mă acoperă pe mine de toate răutăţile".

Acestea zicînd acea cuvioasă fecioară, şi-a ridicat mîinile sale spre cer şi a dat mulţumire lui Dumnezeu pentru negrăita Lui milostivire pe care a arătat-o spre dînsa. Apoi, iarăşi întorcîndu-se către vînător, a zis: "Iată acum, omule, ţi-am spus ţie toate cele despre mine; dar un lucru cer de la tine, pe care pentru Domnul să mi-l îndeplineşti. În anul viitor, cînd vei mai veni la vînătoare în insula aceasta - căci ştiu că vei veni, căci Dumnezeu aşa voieşte -, să iei într-un vas curat o părticică din Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos şi să-mi aduci aici. Pentru că, de cînd am început a vieţui în această pustie, nu m-am învrednicit a mă împărtăşi cu aceste Sfinte Daruri. Şi acum mergi în pace la însoţitorii tăi şi nu spune nimănui nimic".

Vînătorul i-a făgăduit că va face ceea ce i-a poruncit şi, închinîndu-se acelei minunate roabe a lui Hristos, s-a dus veselindu-se şi mulţumind lui Dumnezeu, că i-a descoperit o comoară ca aceea şi că l-a învrednicit a o vedea şi a vorbi cu ea; apoi a primit binecuvîntare de la aceea, căreia nu-i era toată lumea vrednică.

Venind la ţărm, a aflat pe tovarăşii săi care-l aşteptau şi care erau trişti pentru că a zăbovit, căci socoteau că s-a rătăcit prin pustia aceea. Dar el nu le-a spus taina ce i s-a poruncit a o ascunde şi a mers întru ale sale. Apoi, aşteptînd vînătorul acesta anul următor ca o mare bucurie, dorind ca iarăşi să mai vadă pe preacurata mireasă a lui Hristos - care petrecea în pustie ca într-o cămară -, şi, venind vremea cea aşteptată, s-a sfătuit cu tovarăşii săi să meargă către insula Paros, să vîneze fiare.

Intrînd în corabie, a luat de la preot într-o cutie mică şi curată, o părticică din Preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, precum îi poruncise fericita Teoctista, şi cu cinste păstrînd-o la sine, a plecat. Sosind la insula aceea, s-a dus cu dumnezeieştile Taine la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu din pustie, unde vorbise cu fericita. Dar, intrînd acolo, n-a aflat-o; căci, ori se dusese în pustia cea mai depărtată, sau că se ascunsese, fiindcă veniseră şi alţi tovarăşi cu vînătorul acesta. Deci, a ieşit mîhnit din biserică şi mergea pe urma tovarăşilor săi.

După aceasta, s-a despărţit de tovarăşii săi în taină şi, întorcîndu-se, a venit singur la biserică. Atunci îndată s-a arătat fericita Teoctista în acelaşi loc unde fusese mai înainte şi cu aceeaşi haină îmbrăcată, pe care i-o dăduse vînătorul în anul trecut. El, văzînd pe fericita, a căzut la pămînt şi s-a plecat înaintea ei. Ea, apropiindu-se degrabă de dînsul, a zis cu lacrimi: "Nu face aceasta, o, omule, pentru că porţi dumnezeieştile Daruri; nu nesocoti Tainele lui Hristos şi nu defăima prostia mea, căci sînt nevrednică; şi luîndu-l de haină, l-a ridicat de la pămînt". Iar el, scoţînd cutia cu dumnezeieştile Taine, i-a dat-o ei.

Cuvioasa a căzut mai întîi la pămînt, înaintea dumnezeieştilor Taine, şi cu lacrimi a udat pămîntul; apoi, sculîndu-se, le-a luat şi s-a împărtăşit, zicînd cu umilinţă: "Acum slobozeşte pe roaba Ta, Stăpîne, că au văzut ochii mei mîntuirea Ta, pentru că am primit în mîini iertarea păcatelor. Acum mă voi duce unde va porunci bunătatea Ta!" Zicînd acestea, şi-a ridicat mîinile şi a stat îndelung rugîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu. Apoi a trimis cu binecuvîntare pe vînător în urma tovarăşilor săi.

Zăbovind vînătorii în insulă cîteva zile, au vînat căprioare şi cerbi şi acum se întorceau la corabie. Iar vînătorul cel pomenit, iarăşi s-a despărţit de dînşii şi a mers singur la biserică, voind ca mai înainte de a pleca să se învrednicească de binecuvîntarea Cuvioasei. Intrînd înăuntru, privea într-o parte şi în alta, voind să o vadă pe sfînta, dar nu o află.

Deci, s-a apropiat de locul acela unde vorbise cu dînsa şi iată a văzut pe Cuvioasa moartă, zăcînd pe pămînt, avînd mîinile strînse la piept; iar sfîntul ei suflet se dusese în mîinile lui Dumnezeu. Vînătorul s-a plecat spre cinstitele ei moaşte, sărutîndu-le şi udîndu-le cu lacrimi. Dar nu se pricepea ce să facă, pentru că era simplu şi îşi petrecuse zilele mai mult în pustiu, în mijlocul fiarelor, decît prin cetăţi, în mijlocul domnilor. Căci nu-i venea în gînd să se ducă la tovarăşii săi să-i vestească şi împreună cu dînşii să îngroape cu cinste acel sfînt trup. Ci singur săpînd puţin pămîntul, pe cît îi era cu putinţă a săpa în grabă, a pus într-însul pe Cuvioasa. După aceea a îndrăznit şi a luat o mînă de la acel sfînt trup, pentru binecuvîntarea lui, voind să o aibă pentru evlavie în casa sa. Deşi cu credinţă a făcut aceasta, din dragostea şi osîrdia lui către Cuvioasa, însă n-a fost bineplăcut lui Dumnezeu acest lucru, precum se va arăta.

Deci, luînd mîna, a învelit-o într-un şervet curat şi, ascunzînd-o în sînul său, s-a dus la tovarăşii săi, care acum erau în corabie, nespunîndu-le nimic. Şi fiind seara tîrziu, s-au depărtat de mal şi ridicînd pînzele s-au dus, suflîndu-le vîntul în ajutor, încît vedeau toţi vînătorii că corabia lor mergea repede ca o pasăre zburătoare. Ei nădăjduiau ca dimineaţa să ajungă în muntele Evgheului. Dar dacă s-a făcut ziuă, s-au aflat tot în acelaşi loc, stînd lîngă malul insulei Paros şi corabia lor era nemişcată ca şi cum ar fi fost ţinută cu ancora sau ar fi fost oprită de ceva. Deci i-a cuprins frica pe toţi şi se întrebau unul pe altul dacă n-a greşit cineva şi pentru păcatul unuia sînt ţinuţi aici, încît corabia nu poate să se mişte din loc.

Atunci vînătorul cel ce luase mîna Cuvioasei, cunoscîndu-şi păcatul, a ieşit din corabie şi a alergat pe ascuns la biserică, neştiind tovarăşii lui şi, apropiindu-se de moaştele Cuvioasei, a pus sfînta ei mînă la locul său în încheietură şi, rugîndu-se puţin, s-a întors la tovarăşii săi. Iar cînd au intrat în corabie, îndată s-a mişcat din locul ei şi a început a pluti fără nici o piedică, încît s-au bucurat toţi.

Corabia înotînd repede şi fiind aproape de Evgheu, vînătorul acela a început a spune tovarăşilor săi toate cele ce i s-au întîmplat; cum în anul trecut a aflat pe Cuvioasa Teoctista şi cum i-a adus anul acesta dumnezeieştile Taine. Apoi, murind sfînta, cum îi luase mîna şi pentru acea pricină au fost ţinuţi toată noaptea la ţărm. Ei, ascultînd toată povestirea celor întîmplate, se umileau şi cîrteau foarte tare asupra vînătorului, mîniindu-se pe dînsul, pentru că nu le-a spus şi lor cînd erau încă în insula aceea, ca să se fi învrednicit şi ei de binecuvîntarea plăcutei lui Dumnezeu.

Atunci ei, întorcînd corabia înapoi, cu mare sîrguinţă au mers iarăşi la insula Paros. Ajungînd acolo, s-au dus toţi la biserică şi, intrînd înlăuntru, cu frică s-au apropiat de locul acela unde îngropase cinstitul trup al Cuvioasei. Locul l-au găsit, iar trupul nicidecum; dar au văzut semnul în locul acela unde fusese trupul, căci se cunoştea bine urma unde fusese capul şi picioarele, încît toţi se mirau foarte şi nu pricepeau unde s-a ascuns. Unii dintre dînşii, ziceau că a înviat, iar alţii, că nu va învia mai înainte de învierea cea de obşte; ci a fost dusă de mîini îngereşti şi îngropată în alt loc, precum, de mult, fusese Sfînta Ecaterina. Apoi s-au risipit toţi prin insulă, să vadă dacă nu o vor găsi, ori vie, ori moartă, în alt loc. Fiind simpli şi necunoscători, voiau să pătrundă tainele lui Dumnezeu, care sînt necunoscute.

Căutînd cu sîrguinţă pretutindeni şi neaflînd-o, au venit în biserică şi cu umilinţă au sărutat locul unde zăcuse trupul Cuvioasei. Apoi, rugîndu-se, s-au întors. Ajungînd la casele lor, povesteau oamenilor toate cele despre Cuvioasa Teoctista şi toţi, minunîndu-se, slăveau pe Dumnezeu Cel minunat întru sfinţii Săi, a Căruia slavă este în veci. Amin.