Naşterea lui Iisus Hristos astfel a fost: fiind logodită Preacurata Maica Lui, Fecioara Maria, cu Iosif, bărbat drept şi bătrîn cu anii - căci era de 80 de ani şi, sub chipul însoţirii, după mărturia Sfîntului Grigore de Nissa şi a Sfîntului Epifanie al Ciprului, a fost dată lui pentru paza fecioriei şi pentru purtarea de grijă pentru dînsa, mai înainte pînă a nu se aduna ei. Iosif era numai cu părerea bărbat Mariei, iar de fapt era păzitor al fecioriei ei celei sfinţite lui Dumnezeu, martor cu ochii şi văzător al vieţii ei celei fără prihană. Căci aşa a vrut Dumnezeu, să tăinuiască înaintea diavolului taina întrupării Sale din Preacurata Fecioară, acoperind prin logodire fecioria Preasfintei Maicii Sale, ca să nu cunoască vrăjmaşul că aceasta este fecioara aceea, despre care a zis Isaia mai înainte: Iată fecioara va lua în pîntece.

Acest lucru îl mărturiseşte şi Sfîntul Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, zicînd: "De trebuinţă era Iosif spre slujirea tainei, să se socotească ca şi cum fecioara ar avea bărbat; iar cu lucrul să se tăinuiască de diavol, ca să nu ştie cele ce vor să fie, anume că Dumnezeu voieşte a petrece cu oamenii". Asemenea şi Sfîntul Vasile cel Mare grăieşte: "Pentru ca să se tăinuiască de domnul veacului acestuia, s-a economisit să se facă logodire cu Iosif". Şi Sfîntul Ioan Damaschin zice: "Se logodeşte Iosif cu Maria ca şi cu un bărbat, ca nu cumva, cunoscînd diavolul naşterea lui Hristos din fecioară fără de bărbat, să se dea în lături, adică să înceteze a-l mînia pe Irod şi a îndemna pe iudei spre zavistie. Pentru că diavolul, încă de atunci de cînd a proorocit Isaia: Iată fecioara în pîntece va lua şi va naşte, pîndea pe toate fecioarele, cînd va zămisli vreuna dintr-însele fără de bărbat şi să nască fiind fecioară. Deci, a iconomisit purtarea de grijă a lui Dumnezeu, să se logodească Fecioara Maria cu Iosif, pentru ca să se tăinuiască de către domnul întunericului, fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu.

Deci, mai înainte de săvîrşirea însoţirii prin cunoştinţa trupească, Preacurata Fecioară s-a aflat avînd în pîntece de la Duhul Sfînt şi creştea sfîntul ei pîntece după ce a încăput în sine pe Dumnezeu cel neîncăput. Mai ales după ce s-a întors la casa ei, după o şedere de trei luni la Elisabeta, s-a cunoscut că este îngreuiată, din zi în zi crescînd dumnezeiescul rod şi apropiindu-se de naşterea Sa, prin împlinirea vremii celei obişnuite.

Acest lucru văzîndu-l Iosif, a căzut în nepricepere şi în mare întristare, căci o socotea că este furată de nuntă. Şi, tulburîndu-se bătrînul foarte, zicea în sine: "De unde i s-a făcut ei aceasta? Eu pe dînsa nu am cunoscut-o şi nici măcar cu gîndul n-am greşit şi iată că se vede îngreuiată, vai mie, ce s-a făcut, cu cine a căzut? Cine a înşelat-o pe dînsa? Şi ce voi face eu? Nu ştiu! O voi vădi pe ea, ca pe o călcătoare de lege sau voi tăcea ruşinea ei şi a mea? Pentru că de o voi vădi pe dînsa, apoi cu adevărat, după legea lui Moise, o vor ucide cu pietre şi eu mă voi socoti ca un tiran, dînd-o spre moarte cumplită. Iar dacă, nevădind-o pe dînsa, voi tăcea, apoi voi lua parte la a ei desfrînare. Deci ce voi face? Nu mă pricep! Voi izgoni-o pe ea în taină, ca să se ducă oriunde va vrea sau eu să mă duc de la dînsa într-altă parte depărtată, ca să nu mai vadă ochii mei o ruşine ca aceasta".

Astfel gîndind Iosif întru sine, s-a apropiat şi a zis către fecioara, precum vorbeşte de aceasta Sfîntul Sofronie, patriarhul Ierusalimului: "Mario, ce este lucrul acesta pe care-l văd întru tine? Nu mă pricep şi mă minunez şi cu mintea mă înspăimîntez. Ascunde-te de la mine degrabă. Marie, ce este lucrul acesta care-l văd întru tine? În loc de cinste, ruşine; în loc de bucurie, întristare, în loc ca să mă laud, ocară mi-ai adus mie; te-am luat de la preoţi din biserică, fără prihană, şi acum ce este ceea ce se vede?"

Şi Atanasie al Alexandriei povesteşte de aceasta astfel: "Iosif, văzînd-o pe ea avînd în pîntece, iar comoara cea dinăuntru neştiind-o şi tulburîndu-se vorbea către fecioară, zicînd: "Ce ţi s-a întîmplat, Marie? Oare nu eşti tu fecioara cea mai cinstită, care ai fost crescută în sfintele pridvoare? Nu eşti tu Maria care nici nu voiai a te uita la faţă de bărbat? Oare nu eşti tu Maria pe care n-au putut preoţii să te înduplece după voia lor şi să te logodească? Oare nu eşti tu Maria care te-ai făgăduit a-ţi păzi nevestejit trandafirul fecioriei? Unde este cămara curăţiei tale? Unde este faţa cea frumoasă? Eu mă ruşinez şi tu îndrăzneşti, căci îţi tăinuiesc păcatul tău?"

Acestea şi multe altele zicînd Iosif către dînsa, o! cît se ruşina fiind nevinovată mieluşeaua şi porumbiţa cea fără prihană, fecioara cea curată, rumenindu-se la faţă la auzirea unor asemenea cuvinte ale lui Iosif. Nici nu îndrăznea a-i spune buna-vestire a Arhanghelului şi proorocirea Elisabetei despre dînsa, ca să nu se arate măreaţă în deşert, lăudîndu-se. De acest lucru adevereşte şi Atanasie, cel mai sus pomenit, că ea a zis către Iosif: "De voi mărturisi eu singură despre mine, apoi voi fi măreaţă în deşert; rabdă puţin, Iosife, şi păstorii te vor încredinţa pe tine".

Fecioara Maria nimic altceva nu răspundea lui Iosif, decît numai acestea: "Viu este Domnul Cel ce m-a păzit întreagă întru feciorie pînă acum, că nu am cunoscut păcat şi nimeni nu s-a atins de mine; iar ceea ce este întru mine, din voia şi din lucrarea lui Dumnezeu este". Iosif, ca un om cugeta cele omeneşti, socotind că din păcat este ceea ce s-a zămislit. Însă, ca un drept ce era, n-a voit să o vădească pe dînsa, ci voia să o lase pe ascuns şi să se ducă de la dînsa undeva departe.

Acestea gîndind el, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, zicînd: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta. Aici îngerul numeşte pe fecioara, femeie a lui Iosif, înlăturînd părerea acestuia despre desfrînare - căci Iosif socotea că Maria prin desfrînare a zămislit "femeia cea logodită este a ta, iar nu a altui bărbat". Teofilact aşa zice: "Femeie a lui Iosif, numeşte îngerul pe Maria, arătînd că cea logodită nu este cu altcineva însoţită, încă şi pentru aceea o numeşte femeia lui Iosif, ca împreună cu fecioria să fie cinstită şi nunta cea după lege". Aşa socoteşte şi Sfîntul Vasile cel Mare: "Şi fecioară, zice, cu bărbat logodită, ca şi fecioria să se cinstească şi nunta să nu se defaime".

Fecioria a fost aleasă, deci, ca una ce era de trebuinţă pentru sfinţire; iar logodirea, ca ceea ce este începătura nunţii, s-a rînduit ca legiuită, să nu se socotească că acel născut este născut din fărădelege. Apoi, ca Iosif să fie martor adevărat al curăţiei, şi ea să nu fie sub defăimare, ca una ce şi-ar fi întinat fecioria, pentru că avea chiar pe logodnic martor al vieţii sale şi păzitor. Deci, zice îngerul: Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, ca şi cum ar fi zis: "Primeşte pe femeia ta după logodire, iar fecioară după făgăduinţa ei, cu care s-a făgăduit lui Dumnezeu; că în neamul evreesc numai această fecioară s-a făgăduit lui Dumnezeu, cea dintîi ca să-şi păzească fecioria neîntinată pînă la sfîrşit. Nu te teme, că cel ce s-a zămislit într-însa de la Duhul Sfînt este: va naşte fiu şi-i vei chema numele Lui ca un tată, deşi nu eşti părtaş la naşterea Aceluia. De vreme ce este obicei ca părinţii să dea nume fiilor lor, precum Avraam a dat nume fiului său Isaac şi tu, măcar că nu eşti tată firesc, însă după părere fiindu-i tată, îi vei sluji părinteşte punîndu-i nume".

Sfîntul Teofilact mai spune despre înger că a zis astfel lui Iosif: "Măcar că nu ai nici o împărtăşire la naştere, însă această dregătorie părintească voiesc să ţi-o dau, ca să dai nume Celui născut. Tu vei da nume Pruncului, deşi nu este naşterea ta, dar trebuie să te arăţi ca un părinte. Iar numele ce vei da va fi Iisus, care înseamnă Mîntuitor, pentru că Acesta va mîntui pe poporul Său de păcate".

Sculîndu-se Iosif din somn a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat pe femeia sa cea logodită, pe fecioara cea fără prihană, care, prin făgăduinţa fecioriei, era sfinţită Domnului, ca să fie Maica Stăpînului şi care de la Duhul Sfînt a zămislit pe Mîntuitorul lumii. Pe aceasta a primit-o ca pe o logodnică a sa, iar ca pe o fecioară a Domnului, cinstind-o foarte mult şi slujindu-i ca Maicii Mîntuitorului, cu bună credinţă şi cu frică, n-a cunoscut-o pînă cînd a născut şi, după mărturia lui Teofilact, nu s-a atins de dînsa niciodată.

Iosif fiind drept, nu putea să se atingă de aceea, care nu pentru nuntă îi fusese dată din biserica Domnului, ci, după obiceiul nunţii, spre paza fecioriei. Cum putea să se atingă de o fecioară a Domnului, care făgăduise feciorie veşnică lui Dumnezeu? Cum putea să se atingă de Maica Domnului, Ziditorului Său, de aceea care era fără prihană? Iar ceea ce zice Evanghelia: pînă ce a născut, acest cuvînt, pînă ce, l-a pus Sfînta Scriptură în loc de vreme neîncetată. Căci şi David grăieşte: Zis-a Domnul Domnului Meu: şezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale.

Nu trebuie să înţelegem că numai pînă atunci vrea Domnul, ca Fiul să şadă de-a dreapta Sa, pînă cînd va pune pe vrăjmaşi aşternut picioarelor Lui, iar după punerea vrăjmaşilor nu va avea să mai şadă. Ci, chiar după ce va pune pe vrăjmaşi sub picioare, are să şadă mai cu slăvire, ca un biruitor în veacuri nesfîrşite. Asemenea şi despre Sfîntul Iosif se scrie: Nu a cunoscut-o pe ea, pînă ce a născut. Nu se înţelege că după aceea avea să o cunoască, precum au socotit unii dintre eretici, care este lucru străin de credinţa Bisericii. Dar după naşterea unui Fiu ca Acela, Care este Dumnezeu întrupat şi după atîtea minuni ce s-au făcut în vremea naşterii - pe care singur Iosif le văzuse -, nu numai că nu a îndrăznit a se atinge de dînsa, dar şi mai mult o cinstea ca un rob pe doamna sa, slujindu-i ca unei Maici a lui Dumnezeu, cu frică şi cu cutremur.

Pentru acest cuvînt, pînă ce, Sfîntul Teofilact vorbeşte astfel: "Sfînta Scriptură spune aşa precum şi despre potop grăieşte: Nu s-a mai întors corbul în corabie, pînă ce s-a uscat apa de pe pămînt. Dar el nici după aceea nu s-a întors. Chiar Domnul nostru Iisus Hristos grăieşte: Cu voi sînt pînă la sfîrşitul veacului. Oare se înţelege că după sfîrşitul veacului nu va mai fi cu noi? Atunci mai vîrtos va fi cu noi în veacurile cele nesfîrşite. Aşa şi aici zice, pînă ce a născut. Adică, nici mai înainte de naştere, nici după naştere n-a cunoscut-o; precum şi Domnul şi în veacul acesta şi după sfîrşitul veacului va fi cu noi. Deci cum putea să se atingă de cea Preacurată, după înştiinţarea negrăitei naşteri?

De aici se arată cu dinadinsul şi după naştere fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Căci, atunci cînd s-a arătat îngerul lui Iosif, care se îndoia de însărcinarea fecioarei şi o socotea că este furată de nuntă, îngerul a numit atunci pe Maria femeia lui Iosif: Nu te teme, a lua pe Maria, femeia ta, şi cu aceasta, precum s-a zis mai sus, a surpat părerea despre desfrînare. Cînd acelaşi înger s-a arătat lui Iosif, care acum se încredinţase despre curăţenia Mariei şi despre Cel născut din Duhul Sfînt, după naşterea lui Hristos - înger care s-a arătat şi în Betleem şi în Egipt - după aceea nu mai numeşte pe Preacurata Fecioară Maria, femeie a lui, ci numai Maica Celui născut. Că aşa se scrie: Ducîndu-se magii, iată îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicînd: "Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui - iar nu pe femeia ta - şi fugi în Egipt". Şi în Egipt iarăşi îi zice: "Scoală-te, ia pruncul şi pe maica lui şi du-te în pămîntul lui Israel".

Aici se arată că nu spre nuntă rînduia pe Iosif, ci spre a sluji Pruncului şi mamei sale. Deci nu numai pînă ce a născut pe Fiul său cel Întîi născut, Maria n-a fost cunoscută de Iosif ca femeie, ci şi după naşterea Aceluia, asemenea a rămas fecioară, precum despre aceasta într-o unire mărturisesc toţi Sfinţii Părinţi şi dascălii cei mari ai Bisericii creştine.

Se povesteşte şi aceasta, că Fecioara Maria fiind îngreuiată, un oarecare dintre cărturari, cu numele Anin, venind în casa lor - aceasta după arătarea îngerului în vis lui Iosif - şi, văzînd pe fecioară îngreuiată, a alergat degrabă la arhiereu şi la tot soborul, zicînd: "Iosif, teslarul, pe care toţi l-aţi mărturisit că este drept, a făcut fărădelege; căci pe fecioara, care a luat-o din biserica Domnului spre pază, a cunoscut-o în ascuns şi acum este îngreuiată".

Ducîndu-se în casa lui Iosif slugi trimise de arhiereu, au găsit pe Maria după cum spusese cărturarul acela şi luînd-o cu Iosif, au dus-o la arhiereu şi la sobor. Arhiereul a zis către fecioara Maria: "Ai uitat pe Domnul Dumnezeul tău, tu care ai fost crescută în sfînta sfintelor, care ai primit hrană din mîinile îngerului şi ai auzit cîntări îngereşti. De ce ai făcut aceasta?" Iar ea, plîngînd, zicea: "Viu este Domnul Dumnezeul meu, că sînt curată şi nu ştiu de bărbat". Atunci arhiereul a zis către Iosif: "De ce ai făcut aceasta?" Iosif a răspuns: "Viu este Domnul Dumnezeul meu că sînt curat faţă de dînsa". Şi i-a zis arhiereul: "De vreme ce n-ai plecat capul tău sub mîna cea tare a lui Dumnezeu ca să fie binecuvîntată seminţia ta şi fiindcă, nespunînd fiilor lui Israel, pe ascuns te-ai unit cu fecioara cea adusă dar Domnului, pentru aceasta veţi bea apa vădirii, ca să arate Domnul păcatul vostru înaintea tuturor".

Era judecată rînduită de la Dumnezeu prin Moise, precum se scrie în cartea a patra a lui Moise, capitolul al cincilea: Dacă vreo faţă bărbătească sau femeiască ar fi fost prihănită pentru desfrînare şi n-ar fi mărturisit adevărul, i se dă aceleia să bea apa jurămîntului în casa Domnului, cu lucrările şi rînduielile cele scrise acolo, deosebit. Şi se făcea după băutura aceea, prin judecata lui Dumnezeu, oarecare semn asupra acelora ce au păcătuit, după care semn se cunoştea fărădelegea făcută. Deci cu acea apă, după rînduiala ce se cuvenea, arhiereul a adăpat întîi pe Iosif, apoi şi pe Maria. Însă nu s-a făcut asupra lor nici un semn, încît se mira poporul că nu s-a aflat într-înşii păcat. Apoi a zis către dînşii arhiereul: "Dacă Domnul Dumnezeu n-a arătat păcatul vostru, să mergeţi de aici cu pace". Iosif, luînd pe fecioara Maria, s-a dus la casa sa, bucurîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeul lui Israel.

După aceasta a ieşit poruncă de la Cezarul August ca să se înscrie toată lumea. Şi mergeau toţi de se înscriau, fiecare în a sa cetate. S-a dus şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem - pentru că el era din casa şi familia lui David - ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, ea fiind însărcinată. Betleemul este o cetate mică, nu departe de Ierusalim, în partea dinspre miazăzi, lîngă drumul ce merge la munte către Hebron, cetatea preoţilor, în care era casa lui Zaharia, unde Preacurata Fecioară, după buna vestire a Arhanghelului, a cercetat şi a sărutat pe Elisabeta, maica Mergătorului Înainte.

Deci, între Ierusalim şi Hebron se află la mijloc Betleemul; şi de la cetatea Nazaretul Galileii, pînă aici este cale de trei zile şi ceva. Se numeşte Betleemul, cetatea lui David, căci într-însa s-a născut David şi s-a uns ca împărat. Acolo a murit şi Rahila şi se vede mormîntul lui Iesei, tatăl lui David. Mai înainte numele Betleemului era Efrata. Iacob, păscînd acolo dobitoacele sale, l-a numit casa pîinii, mai înainte văzînd cu duhul şi mai înainte vestind că avea să se nască într-acel loc pîinea, care s-a pogorît din cer, adică Hristos Domnul. Aproape de Betleem, către răsărit - în preajma puţului lui David, unde a însetat el odată şi a zis: "Cine mă va adăpa pe mine cu apă din fîntîna cea dinaintea porţilor Betleemului?" - acolo se află o peşteră într-un munte de piatră, pe care stă cetatea Betleemului. Peştera aceea era aproape de o holdă a Salomeii, care locuia acolo în Betleem şi care era rudenie a amîndorura, adică Fecioarei Maria şi lui Iosif.

Cînd s-a apropiat Iosif de cetate, s-au împlinit zilele ca să nască Mireasa cea neispitită de nuntă şi căuta casă de odihnă, în care ar putea avea loc lesnicios ca să nască, adică să-şi dea în lume rodul pîntecelui său cel binecuvîntat. Dar nu au găsit gazdă, din pricina mulţimii poporului care venise să se înscrie, căci se umpluse nu numai gazda cea de obşte, ci şi toată cetatea. Deci s-au întors la peştera aceea, pentru că nu găseau loc de găzduit şi ziua era pe sfîrşite. Peştera aceea slujea ca grajd de dobitoace, unde Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară, în miezul nopţii, rugîndu-se lui Dumnezeu cu fierbinţeală şi cu totul fiind cu mintea la Dumnezeu, arzînd de dorirea şi de dragostea Lui, a născut fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, în douăzeci şi cinci ale lunii decembrie. Pentru că astfel se şi cuvenea să nască, fără durere, aceea care a zămislit fără păcat. "Nu am cunoscut, zice, plăcerea nunţii, fiind neînsoţită".

Precum a zămislit curată, tot aşa a şi născut fără de stricăciune, după cum grăieşte Sfîntul Grigorie al Nissei: "Fecioară a zămislit, Fecioară a purtat, Fecioară a rămas şi nici o minune din cele ce s-au făcut pe pămînt nu a fost mai mare ca aceasta". Iar Sfîntul Damaschin zice: "O minune mai nouă decît toate minunile cele de demult. Căci cine a cunoscut să fi născut maică fără de bărbat?" Da, fără de bărbat, adică asemenea lui Adam, din care s-a făcut Eva, fără femeie. De care grăieşte Sfîntul Ioan Gură de Aur, astfel: "Că precum Adam fără femeie a adus în lume femeie, pe Eva, tot astfel şi fecioara astăzi, fără de bărbat a născut bărbat, plătind pentru Eva datoria bărbaţilor. Şi precum Adam a rămas nevătămat, după luarea coastei trupeşti, tot aşa a rămas şi Fecioara după ieşirea Pruncului dintr-însa".

Astfel s-a împlinit Scriptura cea de mai înainte, despre rugul cel nears şi despre Marea Roşie. "Căci precum rugul n-a ars fiind aprins, cum cîntă biserica, astfel Fecioară ai născut şi Fecioară ai rămas". Şi iarăşi zice: "Marea Roşie după trecerea lui Israel a rămas neumblată, iar cea fără prihană, după naşterea lui Emanuel, a rămas nestricată". Astfel, fără vătămarea fecioriei sale, pururea Fecioara Maria a născut pe Dumnezeu întrupat, fără ajutor şi fără slujba cea obişnuită a moaşei. Aceasta mărturiseşte Sfîntul Atanasie al Alexandriei - despre cuvintele acestea ale Evangheliei: A născut pe Fiul său Cel întîi născut, L-a înfăşat şi L-a pus în iesle -, socotind, zice astfel: "Vezi naşterea cea cu taină a Fecioarei; singură a născut şi singură a înfăşat. Pe cînd la femeile cele lumeşti, una naşte şi alta înfaşă, iar la fecioară nu s-a întîmplat astfel, ci singură a născut şi singură a înfăşat, singură Maică, fără osteneală şi fără moaşă învăţată, aşa că n-a lăsat pe nimeni să se atingă cu mîini necurate de aceea care era cu totul curată, singură a slujit Celui dintr-însa şi mai presus de ea, apoi singură L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle".

Asemenea şi Sfîntul Ciprian zice: "Întru naştere şi după naştere, cu dumnezeiască putere a fost fecioara, care a născut fără durere. Nu avea trebuinţă de nici o slujbă de-a moaşei, ci singura Născătoare a fost şi slujitoare a naşterii, cu bună cucernicie, arătînd Preaiubitului său rod slujba cea de maică, îmbrăţişîndu-L, sărutîndu-L, alăptîndu-L şi făcînd toate plină de bucurie, pentru că întru naştere n-a avut nici o durere şi nici o neputinţă a firii".

După aceasta, Născătoarea de Dumnezeu cea fără de prihană şi singură slujitoarea naşterii sale, înfăşînd pe dulcele său Fiu cu scutece albe, curate şi subţiri, ce erau pregătite mai înainte şi aduse cu sine din Nazaret şi, punîndu-L în ieslea ce era într-aceeaşi peşteră, s-a închinat Lui ca lui Dumnezeu, Ziditorul Său". De acest lucru pomeneşte fericitul Iosif, făcătorul de canoane către Preacurata, zicînd: "Fecioară, pe Cel întrupat şi pe Cel înfăşurat cu asemănarea omenească, ţinîndu-L în mîinile tale, închinîndu-te Lui şi sărutîndu-L, ai zis ca o maică: Preadulcele meu Fiu, cum Te ţin pe Tine, Cel ce ţii cu mîna toată făptura?"

Deci încredinţat lucru este că dumnezeiasca fecioară s-a închinat pînă la pămînt Celui născut dintr-însa, Care era culcat în iesle şi pe Care cu mirare, Îl înconjurau nevăzut, cetele îngereşti, adeverind despre aceasta Biserica, astfel: "Îngerii înconjurau ieslea ca pe un scaun de heruvimi, căci vedeau peştera ca un cer, fiind culcat într-însa Stăpînul. Lîngă iesle erau legaţi un bou şi un asin ca să se împlinească Scriptura: cunoscut-a boul pe cel ce-l are pe el şi asinul ieslea Domnului său. Boul acela şi asinul erau aduşi de Iosif din Nazaret. Asinul se adusese pentru Fecioara cea îngreuiată ca s-o ducă deasupra sa pe cale, iar pe bou îl adusese Iosif, ca să-l vîndă şi să plătească datornicul bir împărătesc, şi ca să cumpere cele de trebuinţă. Acele dobitoace necuvîntătoare stînd lîngă iesle, cu aburul lor încălzeau pe Prunc în frigul iernii şi aşa slujeau Stăpînului şi Făcătorului.

Apoi Iosif s-a închinat Celui născut, cum şi aceleia ce L-a născut, căci atunci a cunoscut că Cel născut dintr-însa este de la Duhul Sfînt, precum grăieşte şi Sfîntul Atanasie: "Cu adevărat nu a cunoscut-o Iosif pe dînsa, pînă ce a născut pe Fiul său Cel întîi născut. Cît a purtat fecioara pe Cel zămislit, nu o ştia Iosif. Nu ştia ce este într-însa, nu ştia ce se întrupa. După ce a născut, atunci a cunoscut puterea fecioarei şi de ce s-a învrednicit ea. Atunci a cunoscut, văzînd pe Fecioara hrănind piept şi păzind floarea fecioriei. Atunci a cunoscut, cînd fecioara a născut, iar cele ce sînt ale celor ce nasc nu le-a priceput. Atunci a cunoscut cînd a dat lapte, piatra cea netăiată, pietrei celei gîndite. Atunci a cunoscut Iosif că pentru dînsa a scris Isaia: Iată, fecioara în pîntece va lua".

Pînă aici sînt cuvintele lui Atanasie, care încredinţează că în acea vreme a cunoscut Iosif puterea tainei şi, cunoscînd, s-a închinat cu frică şi cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu Cel întrupat, Care l-a învrednicit a fi singur văzător şi slujitor al tainei. Ziua naşterii lui Hristos, se scrie de către mulţi scriitori vrednici de credinţă, că ar fi fost sîmbătă spre Duminică, la miezul nopţii.

Aşa se arată şi de Soborul al şaselea ecumenic, care grăieşte pentru prăznuirea zilei Duminicii, zicînd că în această zi a făcut Domnul lumina. Întru această zi a plouat mană din cer. În această zi Domnul a binevoit a Se naşte. Întru aceasta a luat Domnul botezul în Iordan de la Ioan. Întru această zi, Preamilostivul Răscumpărător al neamului omenesc a înviat din morţi, pentru mîntuirea noastră. Întru aceasta a trimis pe Duhul Sfînt peste ucenici. Că precum vineri, după mărturii vrednice de credinţă, S-a zămislit în pîntecele cel fecioresc, prin buna vestire a Arhanghelului şi vineri a pătimit, aşa Duminică S-a născut şi Duminică a înviat.

Cu cuviinţă era a Se naşte Hristos în ziua Duminicii, căci în care zi Dumnezeu a zis să se facă lumină şi s-a făcut lumină - întru aceea Însuşi El fiind Lumina cea neapropiată să răsară lumii. Iar că avea să Se nască Hristos noaptea şi în ceasurile ei, cu proorocie s-a spus mai înainte în cărţile Înţelepciunii astfel: "Pentru că liniştită tăcere cuprinzînd toate şi noaptea întru a sa grăbire înjumătăţindu-se, Cuvîntul Tău cel Atotputernic din cer, de la scaunul împărăţiei, aspru războinic, a venit în mijlocul pămîntului celui pierzător".

S-au făcut şi minuni mari în vremea naşterii Domnului în toată lumea, căci în acel ceas prin care a trecut Domnul nostru prin poarta fecioriei cea pecetluită cu curăţia, tot în acela, în peşteră a izvorît din piatră izvor de apă. În Roma a ieşit din pămînt un izvor de untdelemn şi a curs în rîul Tibrului. O capişte idolească, ce se numea veşnică, a căzut şi idolii s-au sfărîmat şi tot acolo s-au arătat pe cer trei sori. În Spania în aceeaşi noapte s-a arătat un nor mai luminos decît soarele. În pămîntul Iudeii au odrăslit viile cele din Engadi, fiind iarnă. Iar, mai ales, după cum se scrie în Evanghelie, cu cîntare s-au pogorît îngerii din cer şi s-au arătat oamenilor în vederea ochilor.

În preajma peşterii acelea, în care S-a născut Hristos, era un turn ca la o mie de stînjeni departe, ce se numea Ader, slujind de locuinţă păstorilor. Acolo în acea noapte s-a întîmplat că nu dormeau trei păstori, care îşi străjuiau turma lor; şi iată, cel mai întîi stătător între puterile cereşti - pe care îl socoteşte Sfîntul Ciprian că este binevestitorul Gavriil - s-a arătat lor în mare lumină, strălucind cu slavă cerească şi cu aceeaşi lumină strălucindu-i şi pe dînşii, iar ei, văzîndu-l, foarte s-au înfricoşat. Dar îngerul ce s-a arătat, le-a poruncit să lase frica şi să nu se teamă şi le-a vestit bucuria ce venise la toată lumea prin naşterea Mîntuitorului. Apoi le-a spus şi semnul bunei sale vestiri, celei nemincinoase: Veţi afla, zice, un Prunc înfăşat culcat în iesle.

Acestea vorbind îngerul către dînşii, îndată s-au auzit în văzduh cete îngereşti, lăudînd pe Dumnezeu şi zicînd: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire. După vederea aceea a îngerului şi după cîntările auzite, sfătuindu-se păstorii, s-au dus degrabă pînă la Betleem ca să vadă de sînt adevărate, cele ce li s-au spus lor de către înger. Şi au aflat pe Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pe Sfîntul Iosif, logodnicul ei, precum şi Pruncul înfăşat şi pus în iesle.

Crezînd fără îndoială că Acela este Hristos Domnul, Mesia cel aşteptat, Care a venit în lume să mîntuiască neamul omenesc, s-au închinat Lui şi au spus toate cele ce au auzit şi ceea ce li s-a spus de înger, despre Pruncul Acela. Atunci toţi cei ce auzeau, adică Iosif, Salomeea şi cei ce se întîmplaseră de veniseră în acea vreme acolo, se mirau de cele grăite de păstori. Mai ales Preacurata Fecioară Maria, care născuse fără stricăciune, păstra toate graiurile acestea punîndu-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu.

Aşa a fost Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, şi de la noi păcătoşii, să-I fie cinste şi slavă, închinăciune şi mulţumire, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Cel pururea de o fiinţă, Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvînt al Sfîntului Ioan Damaschin despre Naşterea Domnului.

Cînd primăvara soseşte şi stihiile trupurilor se întorc iarăşi către înnoire, atunci toţi oamenii, simţind buna adiere a aerului, primesc sănătatea trupului. Atunci şi pămîntul, înflorind cu frumuseţea semănăturilor şi înfrumuseţîndu-se cu tot felul de flori ale ierburilor, îşi face pregătirea rodurilor sale. Atunci şi vitele aflînd pajişte verde de păşune se arată bine întremate cu trupurile. Atunci şi neamurile păsărilor, ce zboară la înălţime, ciripesc de veselie. Privighetoarea şi rîndunica deschizîndu-şi ciocuşoarele dau glas, răsunînd munţii, văile şi copacii; şi astfel fac veselă primăvara dulce prin glasurile lor. Atunci şi păstorii, glăsuind dulce cîntare de fluier, pasc turma lor prin verdeaţa veselitoare, atunci şi soarele revărsîndu-se pe pămînt, peste văi, peste grădini şi peste ţarini, împlinind trebuinţa crinilor şi a tot felul de trandafiri, dînd mirosuri dulci, înaintînd creşterea pomilor celor roditori şi ale celor neroditori, cum şi a florilor de tot felul şi a răsadurilor. Atunci şi lucrătorii ajung la secerişul ostenelilor lor; atunci şi strugurii înflorind în vie, împodobesc via. Atunci şi munţii odrăslind frunzele copacilor, cu desimea crîngurilor pădurii, toate neamurile fiinţelor celor sălbatice se păzesc în ele; atunci şi marea, liniştindu-şi valurile sale, se face lesne de plutit corăbierilor.

Aşa şi cînd s-a născut Domnul nostru din Fecioara Maria, ca o primăvară veselitoare a răsărit la toată lumea şi către înnoire s-a întors. Căci a venit Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, raza măririi Lui, chipul cel de-a pururea al ipostasului Lui, hotarul şi Cuvîntul Tatălui, prin Care şi veacurile s-au făcut, atît cele văzute cît şi cele nevăzute. Cuvîntul cel preasfînt al Tatălui s-a făcut trup fără schimbare, prin conlucrarea Duhului Sfînt, din Fecioara Maria. A fost mijlocitor între Dumnezeu şi între oameni, Cel singur iubitor de oameni, Care nu din voie sau din dorinţă bărbătească s-a zămislit, în preacuratul pîntece al Fecioarei, ci de la Duhul Sfînt. S-a făcut ascultător Părintelui Său, ca, prin trupul cel luat de la noi, să vindece neascultarea noastră. Pentru că Duhul Sfînt a venit peste dînsa şi a curăţit-o, dîndu-i puterea primitoare a Cuvîntului, făcînd-o şi născătoare.

Atunci a umbrit peste Fecioara Maria înţelepciunea şi puterea cea mare a lui Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, cel deofiinţă cu Tatăl, ca o dumnezeiască sămînţă şi-a închegat trup însufleţit şi suflet cuvîntător din preacuratul şi neîntinatul pîntece, fiind ca o pîrgă a frămîntăturii noastre, nu după asemănare, ci după naştere; apoi nu prin adăugirile cele cîte puţin ale trupului împlinindu-se, ci deodată Cuvîntul lui Dumnezeu s-a făcut trup. Nu prin închegarea trupului s-a unit cu dînsul Cuvîntul lui Dumnezeu, ci sălăşluindu-se în pîntecele Fecioarei nescris împrejur, cu ipostasul Său, din preacuratul pîntec al pururea Fecioarei s-a făcut trup însufleţit, cuvîntător şi gîndit, luînd pîrga frămîntăturii omeneşti.

Cînd Cuvîntul lui Dumnezeu s-a făcut ipostas trupului, în acelaşi timp s-a făcut şi trup însufleţit, cuvîntător şi gîndit. Pentru aceea îl numim nu om îndumnezeit, ci Dumnezeu înomenit. Fiind cu firea Dumnezeu desăvîrşit s-a făcut cu firea şi om desăvîrşit, neschimbîndu-şi firea, nici prefăcînd iconomia. Ci cu trupul cel însufleţit, care s-a făcut cuvîntător şi gîndit din Sfînta Fecioară şi întru dînsa a luat fiinţa, unindu-se după ipostas, neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, şi nedespărţit Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit.

Pentru aceea cu dreaptă credinţă mărturisim pe Hristos din două firi deosebite, dar nici unirea nu o luăm ca amestecare, nici despărţirea ca deosebire. De unde mărturisim Născătoare de Dumnezeu, cu adevărat pe Preasfînta Fecioară. Precum este Dumnezeu adevărat, Cel ce S-a născut dintr-însa, aşa este adevărată Născătoarea de Dumnezeu, ceea ce a născut pe adevăratul Dumnezeu dintr-însa. Născîndu-se Domnul şi Dumnezeul nostru şi izbăvindu-ne din iarna înşelăciunii şi din frigul rătăcirii, ne-a întors către primăvara bucuriei, după ce a luat asupră-Şi chipul nostru şi l-a înnoit prin luarea trupului Său. Că îmbrăcîndu-se în toată firea noastră, afară de păcat, ne-a făcut după dar, ca fii ai Tatălui Său şi moştenitori ai împărăţiei Sale.

Deci, de vreme ce am anunţat cuvîntul, veniţi toţi şi culegînd ca nişte flori din tot felul de trandafiri, să îndulcim auzurile voastre. Să ascultăm mai întîi pe Matei Evanghelistul, căci el povestind cu de-amănuntul naşterea lui Hristos, bine a zis: "Că naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: logodită fiind mama Lui, Maria, cu Iosif, mai înainte de a se aduna ei, s-a aflat avînd în pîntece de la Duhul Sfînt. Iar Iosif, bărbatul ei, drept fiind şi nevrînd să o vădească pe ea, voia în taină să o lase. La aceasta gîndind el, îngerul Domnului s-a arătat lui în vis, zicîndu-i: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, că ce s-a zămislit întru dînsa, din Duhul Sfînt este. Auzim astăzi luminat împlinirea lucrurilor, care aici cu de-amănuntul se tîlcuiesc. Că nu în deşert s-au făcut lucrurile cele pentru întruparea lui Hristos, Dumnezeul nostru, ci toate au oarecare însemnare ascunsă.

Ascultă deci, creştinule în chip minunat însemnarea lor: S-a logodit Maria cu Iosif ca şi cu un bărbat, ca necunoscînd diavolul scopul naşterii lui Hristos din Fecioara cea fără bărbat, să fugă de la luptă. Căci ai auzit acum pe evanghelistul Luca, zicînd: Ieşit-a poruncă de la Cezarul August ca să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întîi, domnind în Siria, Cirineu, ca să se scrie fiecare întru a sa cetate. Şi s-a dus şi Iosif din Galileea din cetatea Nazaret la Iudeea, în cetatea lui David, care este Betleem - pentru că el era din casa şi familia lui David, ca să se înscrie cu Maria, cea logodită lui femeie, fiind îngreuiată.

Caută de vezi aici iubirea de oameni a Stăpînului Dumnezeu, Care are scris în cer toată făptura şi Care a zis către ucenicii Săi: Pentru aceasta mai vîrtos vă bucuraţi, căci numele vostru s-a scris în ceruri. El a primit să se scrie Maica Sa în condicile romanilor; ca aşa, pe noi, cei ce ne-am făcut de voie robi făpturilor, în dar să ne mîntuiască, ca numele nostru în ceruri să se scrie şi robi adevăraţi ai Săi să ne facă. Ca prin scrierea aceasta să se facă arvună de bună rînduială a lumii. Pentru aceea şi El a dat voie stăpînirii romane să-L scrie şi pe Dînsul spre adeverirea şi întărirea legilor. Atunci legea împăratului stăpîneşte, cînd împăratul cel ce legiuieşte, împlineşte şi el legea sa. Şi ca să se împlinească cele zise de prooroc: În zilele lui va răsări dreptatea şi mulţimea păcii. Deci, mergînd ei să se scrie, se zice că două grupuri vedea Fecioara, unul de-a dreapta care era vesel şi drăgălaş, adică duhurile proorocilor şi ale sfinţilor - care sălta şi se bucura de naşterea lui Hristos - iar altul de-a stînga, care în plîngere se afla, adică cetele diavolilor, care plîngeau şi-şi tînguiau pieirea lor.

Ascultă iarăşi pe evanghelistul, zicînd: Cînd erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască şi a născut pe Fiul ei cel întîi născut. O! ce lucruri preaslăvite, Făcătorul vremurilor a aşteptat vremea cea de nouă luni hotărîtă fireşte, ca nu părere sau nălucire să se socotească, că este iconomia Lui. Cînd erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca să nască şi a născut pe Fiul ei Cel dintîi născut, L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu aveau loc în casă, căci pustiu era locul şi vremea către seară şi nu aveau unde, decît numai o peşteră prea mică. Aceasta era bunăvoinţa Tatălui; căci într-o peşteră mică a primit a Se naşte Stăpînul, Cel ce nicăieri nu este încăput şi Care are scaun cerul, şi pămîntul aşternut picioarelor. Ca pe omul cel căzut în mare cădere şi care s-a făcut peşteră tîlharilor, prin schimbarea chipului, prin lucrarea cea dumnezeiască să-l îmbrace în podoaba cea mai strălucită a frumuseţii de a doua oară. Şi s-a înfăşat cu scutece de Maica Sa, Cel ce cu lumină, ca şi cu o haină dumnezeiască, se îmbracă, ca lanţurile păcatelor noastre cele mult strîngătoare să le dezlege.

Vedeţi tainica naştere a Fecioarei, pentru că ispită bărbătească n-a cunoscut, şi de cele ale maicilor a scăpat. Căci toată naşterea vatămă fecioria şi se supune la dureri şi chinuri, pentru potrivita certare a blestemului aceluia ce s-a zis: În dureri vei naşte fii. Iar ea mai înainte de naştere, a fost Fecioară şi după naştere a rămas Fecioară; căci Dumnezeu era Cel ce S-a născut. Aceasta s-a arătat maică fără de bărbat şi fără de durere, slujitoare a naşterii şi moaşă neînvăţată s-a făcut, fiindcă pe Cel dintr-însa mai presus de fire, fără de dureri L-a născut, L-a înfăşat şi în iesle L-a culcat. O! Doamne, ce înfricoşată Taină. În ieslea dobitoacelor s-a culcat Dumnezeu, Cel ce pe scaun de heruvimi se poartă, vrînd să întoarcă din necuvîntare pe oameni către cunoştinţa cea dumnezeiască. Căci dobitoacele înseamnă starea înaintea Stăpînului cea heruvimicească - după cum li se pare şi celor ce bine judecă - care închipuia necuvîntarea oamenilor şi slujba cea nefolositoare şi dureroasă către dumnezeiasca cunoştinţă, cum şi întoarcerea către îngereasca buna rînduială, care s-a împrietenit cu Stăpînul, adică însemna chemarea neamurilor mai înainte.

Isaia proorocind pentru El, zicea: Cunoscut-a boul pe cel ce l-a cîştigat pe el şi asinul ieslea stăpînului Său. Iar Israel nu M-a cunoscut şi poporul Meu n-a priceput. Moaşa însemna biserica cea din neamuri, fiindcă a primit pe Stăpînul Care s-a născut; ca pe un mire potrivit, care în locul Salomeii, s-a roşit cu sîngele Lui; iar în Betleem se înţelege în loc de Edem. Şi din neîntinate şi preacurate sîngerări ale Fecioarei, care îi este roşeala hainelor din via Vosorului, adică din adevărata vie - Hristos Dumnezeu, fiindcă s-a vopsit cu scumpul şi preacuratul Lui sînge. Mare bucurie a vestit îngerul păstorilor, zicîndu-le: Nu vă temeţi căci, iată, vă vestesc bucurie mare, care va fi la tot poporul, căci vi s-a născut vouă astăzi Mîntuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Păstorul păstorilor, mai Marele turmei, Împărat şi ocîrmuitor, Care adunînd turme cuvîntătoare, pe păstorii cei înţelepţi şi învăţaţi îi va pune peste dînsele, care îşi vor pune sufletul lor pentru oi; după cum Hristos, începătorul păstorilor, pentru toţi Şi l-a pus şi către pajiştile gîndite ale împărăţiei cerurilor vor porni turma lor. Pe lupii din staulul lor îi va scoate şi-i va goni şi cu toiagul cel de fier, adică cu Crucea Domnului, arma cea nebiruită, pe toţi îi va zdrobi, prin care Hristos a atras neamurile către moştenire şi chiar marginile pămîntului.

Acestea vestind îngerul păstorilor şi de la dînşii ducîndu-se, altă oaste de îngeri a stat de faţă în peşteră, care a cîntat, zicînd: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire. Slavă Celui ce a unit cele de sus cu cele de jos, cu preaslăvire. Slavă Celui ce a voit cu materiale fluiere, împreună să ne ospătăm. Slavă Celui ce prin buna voire s-a întrupat pentru oameni". Acestea astfel săvîrşindu-se şi toată zidirea cea văzută şi nevăzută dănţuind, de la răsărit a ieşit o stea prealuminată a cerescului Împărat Care S-a născut şi care vestea naşterea Lui, a Celui ce săvîrşea pe pămînt minuni preaînfricoşate. Pe aceasta văzînd-o magii, împăraţii şi astronomii perşilor, strănepoţii lui Valaam, şi spăimîntîndu-se de strălucirea cea luminoasă a stelei, au gîndit la proorocia lui Valaam, adică: Va răsări o stea din Iacov şi se va scula un om din Israel, care va sfărîma pe toţi domnii Moabului.

Unii care au înţeles şi au cunoscut, din strălucirea cea prea încuviinţată a stelei celei neobişnuite, că mare Împărat S-a născut, au propovăduit că, El, are să stăpînească domnie mare peste tot pămîntul şi peste toată lumea. Nu numai din proorocia lui Valaam au înţeles acest lucru, ci şi din altă parte au primit adeverirea naşterii celei după trup a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui ce S-a născut, adică din minunea cea înfricoşată care s-a făcut în ţara lor.

Căci Casandros, săvîrşindu-se, a lăsat pe sora sa Doriada, a lui Piliad, cel ce a fost ucis în Elada, pe care a poftit-o Atal, împăratul Lachedemonilor, şi intrînd în cămară ca să se culce şi să doarmă cu dînsa, ea, avînd cuţit, l-a înfipt în inima lui şi, după ce l-a înjunghiat, i-a stăpînit împărăţia lui. Acest lucru săvîrşindu-se, s-a făcut foarte înfricoşată multora. Iar fratele celui ucis, anume Filip, temîndu-se de Doriada, a fugit la elini şi acolo, luînd pe femeia lui Caliop, voievodul lor, care se numea Alsevida, căuta să dea război Doriadei şi poporului său, dar se temea; căci cu mulţi se luase la război şi pe toţi i-a pierdut.

Toate neamurile cele dimprejur, fiind biruite şi robite de frumuseţile ei, îi slujeau ei şi pofteau, că doar s-o întîmpla să se dea pe sine lor, spre însoţire de nuntă. Deci se temeau toţi de faţa ei şi au socotit atunci cei mari să trimită la Delfi şi de acolo să ia proorocie pentru război. Şi ducîndu-se aceia la preoteasa Evoptia, la apa Castalului, au rugat-o să le ghicească pentru ce au venit? Iar ea gustînd din apa izvorului celui vrăjitor, le-a proorocit aşa: "Cîndva, după multe vremi, cineva va veni în pămîntul cel mult împărţit şi, fără de păcat, se va naşte cu trup şi cu hotarele cele neobositoare ale dumnezeirii, va dezlega stricăciunea patimilor nevindecate. Acesta va fi pizmuit de poporul necredincios şi întru înălţime se va spînzura, ca un osîndit la moarte. Pe acestea toate le va pătimi, voind să le sufere, şi murind, spre viaţa veşnică se va scula".

Aceştia, batjocorind-o şi blestemînd-o, au zis: "De trei ori blestemato, noi pentru femeie te-am întrebat, oare pentru un bărbat ţi-am zis ţie ceva?" Ea le-a răspuns: "Vremi nebiruite au început să se ridice". Apoi a zis că şi pe ea şi pe acela şi pe bărbaţii cei împreună cu dînsul, pe toţi îi vor birui. Iar ei s-au depărtat, după ce au necinstit pe proorociţă. Şi s-au mai dus şi la capiştea Atenei, pentru care ţesînd haină preoţească şi luînd porfiră vestită şi scumpă ei au sărit înăuntru, fără de veste, iar preoteasa Xantipi, mîniindu-se, a zis lor: "În ceas rău aţi venit aici, voi cei ce sînteţi neurmători". Atunci au ocărît-o şi pe aceasta, zicîndu-i că este vrednică de toată necinstea şi străină de obiceiul preoţesc; căci defaimă porfira pe care zeii au dăruit-o împăraţilor, prin care dobîndesc cinste şi slavă cei ce o poartă pe dînsa.

Apoi îi ziceau: "Încetează cele străine şi netrebnice, trufaşo şi mîndro". Iar ea le-a răspuns: "Acestea nu mi le aduceţi mie, ci dumnezeilor celor nedefăimaţi. Însă, luînd vrajă întemeiată, mergeţi, căci un bărbat fără prihană S-a născut, iconom al lui Dumnezeu celui nebiruit, putere nebiruită avînd şi lumea toată, ca pe un ou înconjurînd-o, pe toţi cu suliţa îi va pierde". Aceştia scuipînd-o, s-au dus. Apoi au zis între dînşii: "Nu isprăvim nimic, fără numai să ne ducem la Apolon". Deci venind ei în capiştea lui Apolon, au zis, rugîndu-se: "Biruitorilor, preacuraţilor, preabunilor zei, pentru ce faceţi aşa robilor voştri celor ce cer să biruiască războiul femeiesc? Pentru ce în loc de război, aduceţi alt război înăuntru? Nu, o, nemuritorilor zei, nu, adevăraţilor stăpîni". Atunci, deodată a venit un glas nevăzut şi întorcîndu-se tripodul, proorociţa a zis: "Întru întreita înconjurare a anului, un Luceafăr din cer trimis a venit, în pîntece curat locuind şi trup omenesc pentru milostivirea Lui plămădindu-Şi; iar numele ei este de două ori şaptezeci şi şase. Acesta surpînd tirania şi toată sfinţita noastră cinstire, întru preafericită înţelepciune va purta cinstea a toată lauda". Iar ei, auzind acestea, s-au dus mîhniţi.

Cir, strănepotul lui Cir, împăratul perşilor, a făcut o capişte şi a pus într-însa idolii zeilor de aur, de argint şi i-au împodobit pe dînşii cu pietre scumpe. Iar în zilele acelea, după cum spun tablele cele scrise, intrînd împăratul să primească dezlegarea visurilor, preotul Trupiptos a zis: "Mă bucur împreună cu tine, împărate, că Ira a luat în pîntece". Împăratul, zîmbind, a zis lui: "Ceea ce a murit a luat în pîntece?" Iar el a zis: "Da, cea moartă a înviat şi viază ca să nască". Împăratul a întrebat: "Ce este aceasta? Descoperă-mi mie". Iar el a răspuns: "Cu adevărat, stăpîne, la bună vreme ai venit aici. Că toată noaptea idolii au petrecut săltînd, şi cei bărbăteşti şi cei femeieşti, zicînd unii către alţii: "Veniţi să ne bucurăm împreună cu Ira". Şi mi-au zis mie: "Vino, proorocule, şi te bucură şi tu împreună cu Ira". Iar eu am zis: "Cum putea să fie ceea ce nu este?" Ei au zis: " A înviat şi nu se mai numeşte Ira, ci Urania. Căci soarele cel mare a iubit-o pe dînsa".

Iar idolii cei femeieşti au zis către cei bărbăteşti: "Este fîntînă ceea ce s-a iubit. Au doară Ira este? Căci cu teslarul s-a logodit". Atunci au zis cei bărbăteşti: "Fîntînă după dreptate s-a numit, însă Maria este numele ei. Care în pîntece ca într-un noian o poartă corabia cea aducătoare de nenumărate poveri. Iar dacă fîntîna este aceeaşi, aşa înţeleagă-se. Că fîntînă de apă este, fîntînă de-a pururea izvorîtoare a Duhului, care numai un peşte are şi care de undiţa dumnezeirii s-a prins. Pe toată lumea, ca şi cum ar petrece într-o mare, o va hrăni cu trupul său. Bine a zis că aceea teslar are logodnic, însă nu din însoţire bărbătească este teslarul Acela pe Care Îl naşte. Teslarul Acesta Care se naşte, adică copilul, va fi începător teslarilor şi întregul acoperămînt al cerului l-a cioplit cu meşteşuguri preaînţelepte şi întreit sălăşluitul acesta acoperămînt cu cuvîntul l-a înfipt.

Deci idolii au vorbit pentru Ira şi pentru fîntînă, apoi cu un glas au zis: "După ce se vor împlini zilele, toţi şi toate vom cunoaşte lucrul cel arătat. Acum, stăpîne, îngăduieşte şi cealaltă parte a zilei că negreşit va fi lucrul şi arătarea desăvîrşit. Că lucrul ce s-a ivit nu este cum s-ar întîmpla". Apoi rămînînd împăratul acolo şi privind idolii, au început cîntăreţele a cînta cu alăutele şi muzele cîte erau înăuntru de cele cu cîte patru picioare, cum şi păsările cele de aur şi de argint, fiecare scoteau glasul cu jale. Iar împăratul, de frică cuprinzîndu-se şi cu totul de groază umplîndu-se, a voit să se ducă, că nu suferea tulburarea făcută de idoli. Preotul Trupip i-a zis : "Îngăduieşte, împărate, că a sosit descoperirea cea desăvîrşită, pe care Dumnezeu a voit să ne-o arate nouă".

Acestea în acest chip săvîrşindu-se s-a deschis numaidecît acoperămîntul capiştei şi s-a pogorît o stea preastrălucită şi a stat deasupra stîlpului fîntînii şi s-a auzit un glas: "Stăpînă fîntînă, Soarele cel mare m-a trimis să-ţi vestesc ţie şi să-ţi slujesc întru cele ce sînt pentru naştere. Nuntă neîntinată făcîndu-ţi ţie, căci maică a Făcătorului rînduielilor celor de sus te-ai făcut şi mireasă eşti a stăpînirii Celui cu trei nume. Şi pruncul cel fără de sămînţă se numeşte Început şi Sfîrşit. Început al mîntuirii şi sfîrşit al pieirii". După ce s-a dat glasul acesta, toţi idolii au căzut şi s-au zdrobit de tot, rămînînd numai al fîntînii în care se afla înfiptă o diademă împărătească, care avea deasupra o stea ferecată cu pietre scumpe de antrax şi de smarald, iar deasupra ei era steaua din cer pogorîtă.

Împăratul a poruncit degrabă să se aducă toţi înţelepţii şi ghicitorii de semne, cîţi vor fi în împărăţia lui. Iar propovăduitorii şi crainicii cu trîmbiţele sîrguindu-se şi strigînd, au venit toţi la capişte. Dacă au văzut steaua deasupra fîntînii şi diadema, adică coroana cu steaua împodobită cu pietre scumpe, şi pe idolii zdrobiţi la pămînt, au zis: "Împărate, o rădăcină dumnezeiască şi împărătească a răsărit, Care poartă caracterul cerescului şi pămîntescului împărat. Fîntîna este a Mariei, fiica Betleemului, şi coroana este închipuire împărătească, iar steaua este vestire cerească, care se lucrează cu minune pe pămînt. Din Iuda s-a ridicat împărăţie, care toate pomenirile iudeilor le va ridica din mijloc şi le va şterge, iar dacă zeii au căzut la pămînt, arată că a sosit sfîrşitul cinstei lor, că Cel ce a venit, avînd mai multă vrednicie, cum va lăsa în vrednicia lor pe cei noi şi de curînd veniţi? Deci acum o, împărate, trimite la Ierusalim, că vei afla pe Fiul Împăratului a toate, purtîndu-se în braţe trupeşti de femeie". Şi a îngăduit steaua deasupra fîntînii care se numea Urania, pînă cînd au ieşit magii şi au purces şi împreună cu ei a mers şi steaua.

Împăratul Persiei, nemaiaşteptînd, a chemat la sine pe magii de sub stăpînirea sa şi i-a trimis cu daruri spre închinarea Împăratului, Care S-a născut, aducînd pîrga oamenilor. Iar ei făcînd călătoria vreme de zile nenumărate, au ajuns la Ierusalim şi au întrebat: Unde este Împăratul Iudeilor, Care S-a născut acum? Că spre închinăciunea Aceluia am venit, văzînd steaua lui la răsărit şi am venit să ne închinăm Lui. Irod auzind s-a tulburat şi tot Ierusalimul cu dînsul şi, chemînd pe preoţii şi pe cărturarii poporului, i-a întrebat unde are să se nască Hristos? Ei au răspuns: "În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de prooroc: Şi tu, Betleeme, pămîntul Iudeii, nu eşti nicidecum mai mic între domnii Iudeii, că din tine va ieşi Povăţuitor, Care va paşte pe poporul Meu Israel. Atunci Irod, chemînd în ascuns pe magi, i-a întrebat cu dinadinsul despre vremea stelei care s-a arătat, iar ei au răspuns: "Un an de zile este astăzi de cînd vedem steaua şi făcînd călătoria pînă aici ne-am povăţuit de dînsa".

Irod căuta să afle vremea naşterii lui Hristos, nu ca să-L cinstească, ci spre a-L ucide. Atunci întrebau şi iudeii pe magi, voind să afle lucrul ce va să vie şi pentru ce au venit. Magii răspundeau: "Acela, pe Care voi Îl numiţi Mesia, S-a născut". Iudeii, auzind, s-au tulburat, însă n-au îndrăznit a le sta împotrivă; dar au zis către dînşii: "Pentru osînda cerească, spuneţi-ne ce aţi cunoscut?" Ei au răspuns: "Cu boala necredinţei boliţi şi nici cu jurămînt, nici fără jurămînt nu credeţi că s-a născut Hristos, Fiul Celui Preaînalt, Care va strica şi va dezlega legea şi sinagogile voastre". Ei, sfătuindu-se între dînşii, i-au rugat să primească daruri şi un lucru ca acesta să nu-l spună în ţara lor, ca să nu se facă vreo zarvă între dînşii. Iar ei au răspuns: "Noi în cinstea Lui am adus daruri, ca să propovăduim minunile cele mari care s-au făcut în ţara noastră cînd El s-a născut. Voi ziceţi ca să luăm daruri, iar pe cele arătate de dumnezeirea cerească să le ascundem şi să trecem cu vederea poruncile Împăratului cel de-a pururea vecuitor". Iudeii, auzind acestea, s-au înfricoşat foarte şi rugîndu-i prea mult, i-au liberat.

Ieşind ei din Ierusalim, s-au dus unde erau trimişi, arătîndu-le steaua pe Pruncul cel stăpînesc. Apoi văzînd pe aceea care L-a născut şi pe Cel ce Se născuse, deschizîndu-şi visteriile lor, I-au dat daruri: aur, tămîie şi smirnă; aur ca unui Împărat; tămîie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui muritor. Atunci s-a împlinit cuvîntul cel zis prin prooroc: Împăraţii arabilor şi Sava daruri vor aduce. Împăraţii Tarsisului şi ostroavele vor aduce daruri şi I se va da Lui din aurul Arabiei.

Magii au zis către Fecioară: "Cum îţi este numele, o! prea vestită Fecioară şi maică?" Ea a răspuns: "Maria". Iar ei au zis: "De unde eşti de neam?" Ea a răspuns: "Din această latura a Betleemului". Apoi ei au zis: "Dar n-ai avut bărbat pe cineva?" Ea a răspuns: "M-am logodit numai făcîndu-se tocmelile de nuntă". Magii au zis către dînsa: "De ce neam eşti de ai născut un prunc ca acesta?" Ea a răspuns: "Sînt din neam împărătesc şi preoţesc, din al lui David şi al lui Aaron; acestora sînt strănepoată, din rădăcina Iudeii şi fiică a lui Ioachim şi a Anei". Atunci ei au zis către dînsa cu blîndeţe: "O, maică a maicilor, toţi zeii perşilor te-au fericit, lauda ta este mare, că ai covîrşit pe toate femeile cele slăvite, şi, decît toate împărătesele, mai mare împărăteasă te-ai arătat". Pruncul, începînd al doilea an, avea oarecare trăsături ale feţei la fel cu ale celei ce L-a născut. Ea era puţin mai înaltă decît altele şi cu trup gingaş, cu faţa de culoarea grîului, avînd părul foarte bine şi cu cuviinţă legat pe cap. Magii, avînd cu ei un tînăr zugrav, au dus în ţara lor chipurile amîndorura şi au pus în biserică icoanele lor, ca să fie cinstite de toţi şi au scris pe table de aur cuvintele acestea: "În biserica Diopet a dumnezeului soarelui, pe acestea lui Dumnezeu, marele Împărat Iisus, împărăţia perşilor le-a afierosit". Şi luînd magii în braţe pe pruncul Iisus, sărutîndu-L fiecare şi închinîndu-se Lui, au zis: "Ţie, ale Tale Ţi le dăruim cu osîrdie, preaputernice Iisuse. Nu s-ar fi ocîrmuit bine lucrurile lumii de n-ai fi venit. În alt chip nu s-ar fi unit cele de sus cu cele de jos, dacă nu Te-ai fi pogorît Tu. Se cădea aceasta înţeleptului Tău cuvînt, Stăpîne, ca pe cei potrivnici cu un trup ca acesta să-i amăgeşti şi să-i surpi prin naşterea Ta". Pruncul rîdea şi sălta de mîngîierile magilor.

După aceasta, luîndu-şi ziua bună de la mama sa, iar ea cinstindu-i şi aceştia slăvind-o precum se cădea, s-au dus. Şi dacă au sosit la locul în care poposise, povesteau unii către alţii cele despre Prunc, adică cum S-a arătat lor. Cel dintîi a zis: "Eu Prunc Îl vedeam"; cel de al doilea a zis: "Tînăr, ca de treizeci de ani L-am văzut"; iară cel de al treilea zise: "Bătrîn, vechi de zile L-am văzut". Minunîndu-se de schimbarea feţii Pruncului, a sosit seara, li s-a arătat în vis îngerul Domnului ca un fulger înfricoşat şi le-a zis: "Degrabă să ieşiţi de aici ca să nu pătimiţi ceva rău". Aceia au zis cu frică: "Cine este acela care aduce solie atît de mare, o! dumnezeiescule Arhanghel"? El a răspuns: "Irod, împăratul Iudeilor". Acestea auzind magii, au încălecat pe cai sprinteni şi puternici şi pe altă cale s-au dus în ţara lor.

Ducîndu-se magii, s-a arătat îngerul Domnului în vis lui Iosif, zicîndu-i: Sculîndu-te, ia pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi fii acolo pînă cînd îţi voi zice; căci Irod vrea să caute Pruncul, să-L piardă.

Sculîndu-se Iosif în acel ceas, s-a pogorît în Egipt cu toată casa, după cuvîntul îngerului, ca să împlinească ceea ce s-a zis prin proorocul: Din Egipt am chemat pe Fiul meu. Atunci Irod, văzînd că l-au batjocorit magii, a trimis satrapi, adică stăpînitori, să ucidă pe toţi pruncii Betleemului, de doi ani şi mai jos, după vremea despre care cu dinadinsul a întrebat pe magi. Venind satrapii în Gavaa, în Rama şi în cetăţile Rahilei şi ale seminţiei lui Veniamin, au ucis pe toţi pruncii dintr-însele. Seminţia lui Veniamin a căzut aproape de soarta Iudeii, asemenea şi cetăţile ei, Betleemul şi Ebus, adică Ierusalimul, asemenea şi cetăţile lui Veniamin: Gavaa, Rama şi Rahil; fiindcă cetăţile Iudei şi ale lui Veniamin sînt aproape unele de altele.

Atunci s-a împlinit cuvîntul cel zis de Ieremia proorocul: Glas în Rama s-a auzit, plîngere şi jale şi tînguire multă, Rahil plîngînd pentru fiii săi şi nu voia să se mîngîie că nu mai erau. Deci să vedem acum cuvîntul şi scopul pentru care evanghelistul pomeneşte aici de proorocul care zice: Glas în Rama s-a auzit, plîngere, jale, şi tînguire multă, Rahil plîngînd pe fiii săi şi nu voia să se mîngîie, căci nu mai erau. Toţi ştiţi că Iacov a avut doisprezece fii; adică din Lia, femeia lui cea dintîi, şase: Ruvim, Simeon, Levi, Iuda, Isahar şi Zabulon; din Rahila, doi: Iosif şi Veniamin. Din Vala, slujnica Rahilei: Dan şi Naftalim; şi din Zelfana, slujnica Liei, doi: Gad şi Asir. Din care s-au făcut cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, după numărul celor doisprezece patriarhi luîndu-şi numirile.

A fost un bărbat Levit care locuia în hotarele muntelui Efraim şi care şi-a luat femeie din Betleem, pămîntul Iudei. Însă a fugit femeia lui de la dînsul, la casa părintelui său, în Betleem şi a stat acolo patru luni. Atunci bărbatul ei s-a dus din hotarele Efraimului şi a venit la Betleem ca să ia femeia înapoi la dînsul. După ce a stat în casa tatălui femeii lui cinci zile, pe la amiază sculîndu-se cu femeia lui, s-a întors iarăşi şi a venit pînă în dreptul Iebusului, adică Ierusalimului. Cu dînsul avea o pereche de asini împovăraţi, femeia lui şi sluga lui; apoi plecîndu-se ziua apunînd soarele au mers aproape de Gavaa, care este în seminţia lui Veniamin şi s-au abătut acolo să găzduiască. Deci au intrat înăuntru şi au şezut în uliţa cetăţii, căci nu era cine să-i primească în casă. Spre seară a venit un om bătrîn de la lucrul lui de la ţarină şi omul acela era din muntele Efraim, iar acum era trecător prin Gavaa şi oamenii acelui loc erau fii ai lui Veniamin. Bătrînul a ridicat ochii şi a văzut pe acel bărbat călător şezînd în uliţa cetăţii şi a zis către dînsul: "De unde vii şi unde mergi?". Iar ei au răspuns: "Venim de la Betleem, pămîntul Iudeei şi mergem pînă în părţile hotarului lui Efraim. Şi am venit ca să găzduiesc aici; dar nu este cine să ne primească în gazdă. Paie şi grăunţe pentru asinii noştri, pîine şi vin avem destul, eu, soţia mea şi copilul, şi nu avem lipsă de nici un lucru".

Bătrînul a zis către dînsul: "Pace ţie, însă în uliţă nu te vei sălăşlui". L-a dus în casa lui, a făcut loc asinilor lui şi a spălat picioarele lor, au mîncat şi au băut. Şi pe cînd ei se veseleau, iată oamenii cetăţii, fiii celor fărădelege au înconjurat casa, bătînd în uşă şi zicînd: "Scoate afară pe bărbatul pe care l-ai găzduit ca să-l cunoaştem pe dînsul". Stăpînul casei a ieşit la dînşii şi le-a zis: "Nu, fraţilor, să nu faceţi rău bărbatului care a intrat în casa mea, să nu faceţi nebunia aceasta. Iată, fiica mea este fecioară, iată femeia lui, să le scoţ pe dînsele şi să le vedeţi". Deci a luat bărbatul cel călător pe femeia lui, a scos-o afară la dînşii, pe care au necinstit-o şi apoi au eliberat-o.

Către ziuă femeia a venit şi a căzut lîngă uşa casei unde era găzduit bărbatul ei şi a murit. Dimineaţa sculîndu-se bărbatul ei a deschis uşile casei şi a ieşit ca să meargă în calea lui, şi iată, femeia lui era căzută lîngă uşile casei. Şi a zis către dînsa: "Scoală-te să mergem". Dar nu era glas într-însa şi nu era auzire. Atunci a luat-o şi a pus-o pe asin şi a mers la pămîntul său. Apoi a luat sabia şi a tăiat-o în douăsprezece părţi, pe care le-a trimis la toate hotarele lui Israel. Toţi cei care le-au văzut au plîns. Apoi s-au sculat toate seminţiile asupra seminţiei lui Veniamin şi au cerut pe bărbaţii cei fărădelege să-i ucidă, dar ei n-au vrut să-i dea, ci, ieşind din Gavaa, s-au pregătit a sta împotrivă la război. Toate seminţiile s-au luat la război cu seminţia lui Veniamin şi au căzut în ziua aceea din fiii lui Israel douăzeci şi două de mii.

După aceasta fiii lui Israel au judecat să nu treacă cu vederea această nedreptate. S-au adunat iarăşi la bătălie împreună şi au ieşit fiii lui Veniamin în întîmpinarea lor din Gavaa, în ziua a doua şi au căzut din fiii lui Israel optsprezece mii. Apoi s-au suit fiii lui Israel în Betel, înaintea Domnului, au plîns înaintea Lui cu plîngere mare şi a auzit Domnul glasul lor şi le-a zis: "Mai suiţi-vă încă o dată, căci mîine îi voi da în mîinile voastre". Suindu-se fiii lui Israel în ziua a treia împotriva fiilor lui Veniamin, s-au pornit la război lîngă Gavaa şi au făcut ocolire împrejurul ei, adunîndu-se şi făcînd război mare. De această dată s-au biruit fiii lui Veniamin, i-au omorît de la mic pînă la mare, au înconjurat cetăţile lor, fiii lui Israel şi le-au prădat şi le-au ars pînă în temelii, încît s-a pierdut de tot din ziua aceea seminţia lui Veniamin şi fiii Rahilei.

Pentru aceasta evanghelistul pomeneşte de Rahila, că îşi plînge pe fiii ei, arătînd proorocia aceasta. Că precum în vremea de atunci s-a pierdut seminţia lui Veniamin şi fiii Rahilei, aşa s-a făcut şi aici la naşterea Domnului, căci s-a pierdut toată odrasla pruncilor de doi ani şi mai jos, după cum zice şi evanghelistul: Şi nu vrea să se mîngîie, căci nu mai erau. Că glas în Rama s-a auzit, se înţelege înaltă propoveduire, că Rama se tîlcuieşte înalt. Drept aceea, acest glas, care în Rama s-a auzit, înseamnă glas de înaltă propovăduire. Căci cu adevărat s-a vestit în marginile lumii, prin glasul apostolilor, cu înaltă propovăduire, uciderea pruncilor şi pînă la marginile lumii s-a auzit.

Deci şi noi cele de cuviinţă să le prăznuim astăzi şi să cinstim naşterea lui Hristos şi luminat să strigăm; cu păstorii să dănţuim, cu îngerii să cîntăm, cu magii să ne închinăm Dumnezeului nostru, Cel ce S-a născut pentru noi şi mulţumită fie Celui ce a venit întru ale Sale ca un străin, că pe cel străin l-a proslăvit. Lui se cuvine slava, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu preasfîntul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.